Politic

Zilele trecute, BNR a declarat oficial că România va rata aderarea la euro în 2012[1]. A rata această ţintă însă nu înseamnă că România ar putea să-şi menţină privilegiul unei monede proprii pe lungă durată. Integrarea europeană de după război…
Citeste mai mult

Înainte de 1989 românii iubeau Europa. Atunci, sub eticheta de Occident, în care intra o bună doză de americanism. Occidentul, mai avansat tehnologic şi mai pragmatic, nu iubea România, dar avea tot interesul să lase să se creadă aşa ceva….
Citeste mai mult

Orice om conştient de sensul lumii în care trăieşte respectă, cred, necondiţionat două lucruri: tradiţia şi modelele transistorice/istorice. Până nu demult Vieţile paralele ale lui Plutarh au şlefuit sufletele (uneori doar ambiţiile) războinicilor şi oamenilor politici europeni. Cine mai citeşte…
Citeste mai mult

Regele Mihai se adresa românilor cu următoarele: ”Iubirea de țară și competența sunt criteriile principale ale vieții publice. Aveți încredere în democrație, în rostul instituțiilor și în regulile lor! Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie.” (Regele Mihai, discurs rostit în Parlamentul României la 25 octombrie 2011, Academia Română, ”Academia Română și Casa Regală a României. Două destine paralele”, Ed. Academiei Române, 2013, p.89)

Că n-am avut un Ev Mediu, în accepţia consacrată a termenului, deşi sunt învăţaţi care se străduiesc să-l identifice în timp şi spaţiu, pentru a afirma, în consecinţă, că am fi traversat şi-o Renaştere, măcar asemănătoare cu cea occidentală, pare…
Citeste mai mult

Elaborând şi predând spre publicare un posibil studiu despre „ne-locurile crono-politicii” actuale, cu recul în proiectul sloterdijk-ian al unui model atmosferico-arhitectonic (axat pe „punctele de fugă” nu atât ale unei convergenţe optice, ci, mai curând, ale unei construcţii de comutare,…
Citeste mai mult

Citim uneori, în relatări pitoreşti, exotice, despre prezenţa, la Bucureşti, în calitate de oaspete, a marelui scriitor Lev Nicolaevici Tolstoi, timp de patru luni, în prima parte a anului 1854. Istoriografia romantică încearcă reconstituirea vieţii sale în această perioadă, mult…
Citeste mai mult

Statul român invitat în sala de aşteptare. Un primar de la Miercurea Ciuc ne spune că în oraşul „său” limba oficială este maghiara. Statul român comunicase tuturor „cetăţenilor” din toată România că în spaţiul public (instituţii şi servicii publice) limba…
Citeste mai mult

Cu impresionantul ei patrimoniu cultural cu tot, Europa traversează o criză economică al cărei sfârşit încă nu se arată. Nici zestrea culturală şi istoria popoarelor europene nu rămân scutite de asprimea crizei şi transformă bijuterii ale culturii universale în gaj pentru Fondul Monetar. Am putea aşadar chiar să ne considerăm fericiţi că, din patrimoniul nostru cultural, Eminescu nu este un Acropole clădit din piatră, ci din cuvinte şi idei, care, după ce a mai trecut şi tăvălugul lui Patapievici peste el, ar fi fost girat finanţei mondiale.

Scriu aceste rânduri în urma unei întâlniri la care am participat despre politică și creștinism. Acolo, dincolo de discuțiile uneori aprinse pe marginea subiectului, am fost atins în mod aparte de cineva. Am fost atins de ușurimea declamației unui preot,…
Citeste mai mult

Dacă timp de două secole am fost obsedaţi de Occident, a venit vremea, iată, ca şi Occidentul să fie obsedat de noi, cu patimă de tată vitreg. Vrem nu vrem, am ajuns copilul din flori al Occidentului. Acest paternalism cam strâmb şi fără alonjă organicistă pare a degenera chiar înainte de a avea o bine articulată conştiinţă de sine, Occidentul, în actele de stare civilă numit generic Europa, grăbindu-se să ne confere şi-o frăţietate, nu doar sugerată, cu Bulgaria.

Pentru că tot suntem în luna aprilie, câţiva din cei ce se socotesc, probabil autistic, reprezentanţi ai elitei politice româneşti au pus în scenă încă o năstruşnicie, ce are iz de păcăleală, dar cu pretenţii de mare ispravă. Izvodită în…
Citeste mai mult

Faţă de sentimentul irepresibil al descompunerii generalizate şi al paraliziei cvasicomplete în care ne găsim ca ţară, apare astăzi cu insistenţă întrebarea: de unde trebuie început pentru a reconstrui ceea ce s-a demolat şi a reporni ceea ce pare veşnic înţepenit?

Răspunsul la această întrebare vine întotdeauna pe câteva căi, niciuna, din păcate, îndreptăţită. Să le luăm pe rând.

Marele merit al Raportului Tismăneanu (Raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România) este că, prin vinovatele erori şi ascunderea, cam fără abilitate, sub preşul istoriei, a unor evenimente cu adevărat tragice, va genera, în timp, corecturi vital necesare conştiinţei naţionale.