În vară, când Traian Băsescu a fost supus tirului încrucişat al tuturor celor care i-au purtat sâmbetele, multă lume a fost surprinsă să constate un alt fel de revoluţie în „direct” (ca cea din ’89, de la televizor), de data aceasta în varianta „radiofonică”: postul de radio Vocea Rusiei transmitea în timp real „puncte de vedere” care erau apoi preluate ad literram în teren, adică în jocul politic bucureştean. Vocea Rusiei şi vocea lui Ion Iliescu erau acordate aproape până la nuanţă, formând un fel de duet ciudat peste timp: ca şi în 1989, Iliescu părea dirijat de la Moscova, de data asta într-un mod mult mai vizibil. Finalul campaniei din vară este cunoscut: Vocea Americii a fost, în cele din urmă, mai puternică, iar trimisul special al Departamentului de Stat, Phillip Gordon, a reuşit să-l salveze pe Traian Băsescu de la suspendare. Forţele ostile lui Băsescu s-au retras pe alte aliniamente şi au aşteptat al doilea moment prielnic pentru asaltul final, iar acest moment a sosit: alegerile din 9 decembrie nu puteau să dea alt câştigător decât USL-ul. Tactica USL-ului a fost, spre deosebire de cea din vară, mult mai bine articulată. Practic, USL-ul a câştigat la pas pentru că a înţeles că oricât ar fi de nepopular Traian Băsescu, el nu poate fi, totuşi, lapidat în piaţa publică: la douăzeci şi trei de ani de la execuţia soţilor Ceauşescu, poporul român nu mai acceptă un astfel de mod barbar şi maniheic de a împărţi lumea. Din păcate, această abordare maniheică este încă prezentă în luările de poziţie ale oficialilor ruşi pe care-i citează Vocea Rusiei.
Paradigma dominantă sub care lucrează Vocea Rusiei în abordarea realităţilor româneşti este un amestec interesant de iscusinţă diplomatică şi cecitate istorică, tipică marilor puteri. Rusia joacă o carte interesantă, anume aceea a independenţei României faţă de Bruxelles – ne amintim că în vară personajele cele mai hulite de către purtătorii de mesaj ai USL erau comisarii europeni (Barroso şi Reding) şi „omologii” lor americani (Hillary Clinton et comp). Rusia ne avertizează că independenţa energetică nu se poate câştiga fără o renegociere a redevenţelor din contractul cu OMV-ul şi ne dă exemplul său propriu, în care resursele minerale ale ţării au fost crescute de la cote infime la cote foarte avantajoase ca urmare a politicii de forţă a lui Vladimir Putin. Unii istorici militari de la noi se entuziasmează imediat şi-l declară pe Putin un supererou, un superpatriot, de care România ar avea nevoie ca de aer (nu la propriu, desigur…ci ca model). Înţelegerile directe dintre statele UE şi Rusia pe tema conductelor de gaze (celebra dilemă Nabucco vs South Stream) este iarăşi un exemplu la îndemână: pentru a urma exemplul europenilor „grei”, România ar trebui să facă parteneriate direct cu Rusia, nu să aştepte unda verde de la Bruxelles, care pare a nu veni niciodată. Rusia caută breşe în sistemul comun european şi nu-i e greu să găsească. Un geopolitician rus despre care ruşii spun că nu ar avea mare audienţă, dar care este foarte tipic pentru modul de a gândi de la Kremlin, Dughin, ne invită în marea alianţă eurasiatică, în care principiile conservatoare, păstrătoare ale tradiţiilor popoarelor, ar fi un fel de alternativă la birocratismul abstract şi absurd al Bruxelles-ului, inspirat de filosofia luminilor şi epuizat din punct de vedere cultural. Rusia ar fi un fel de matcă a renaşterii spirituale a popoarelor, opunându-se liberalismului şi democratismului artificial al Occidentului. Se adaugă la acestea o redeşteptare a pan-socialismului planetar, a luptei cvasi-troţkiste împotriva finanţei internaţionale, în care, de asemenea, Rusiei i-ar reveni rolul de mentor şi de apărător al popoarelor oprimate. O retorică ce aminteşte bine de vremea războiului din Coreea, dar care, în unele zone ale lumii, îşi are justificarea ei şi şansele ei de reuşită. Altfel spus, Rusia foloseşte toate armele vechi pentru scopuri noi, iar scopul actual este de a ieşi din noua încercuire (containment) în care pare a fi prinsă.
O singură armă nu foloseşte Rusia, şi acesta este motivul real al încercuirii ei, atâta câtă este: nu foloseşte arma adevărului istoric şi a recunoaşterii propriilor erori de percepţie asupra vecinilor ei de talie mică. Rusia face mare caz de antirusismul lui Traian Băsescu, pe care-l compară cu M. Saakaşvili, dar afirmă, prin gura unor persoane autorizate, că Băsescu este un „lider radical cu idei expansioniste” faţă de vecini, adică faţă de Basarabia. Şi că acelaşi Băsescu s-ar face vinovat, în caz de conflict în Transnistria, de intervenţia trupelor ruseşti în zonă. Degeaba se flatează liderii militari şi politici ruşi cu antirusismul românilor. Aşa ceva nu există. Dimpotrivă. Rusia beneficiază în rândul poporului român de o imagine foarte bună, probabil mult mai bună decât cea în oglindă, a ruşilor faţă de români. Şi probabil mult mai bună decât ar merita responsabilii politici de la Moscova. Această imagine este complexă şi greu de explicat în câteva rânduri. În orice caz, psihologia poporului român admite o doză de supunere faţă de pretenţiile imperiale ale celor mari: ieri ale URSS-ului lui Stalin sau Hruşciov, azi ale Americii lui Bush şi a continuatorilor lui. Dar România nu va admite niciodată denaturarea adevărului istoric şi minciuna că ea este cea care e agresoare. Dacă Rusia va înţelege acest lucru şi va repara ceea ce este de reparat, va avea în România nu numai un vecin tolerant, ci un aliat vizibil sau invizibil în furtuna planetară ce se apropie.
