După cum am spus cu câteva zile în urmă, manifestările din Paris împotriva legalizării căsătoriilor homosexuale au fost veritabile demonstraţii ale forţei unei societăţi civile şi civilizate. Francezii au protestat pentru păstrarea drepturilor naturale şi raţionale ale omului la existenţa familială.
Din punct de vedere natural, familia este o unitate de procreare, a cărei condiţie necesară şi suficientă este heterogenitatea sexelor. Uniunile homosexuale sunt împotriva sau, măcar, în afara naturii: o atestă nu numai anatomia şi fiziologia reproducerii, ci şi etologia sau ştiinţele naturii care nu au omul ca referenţial. Animalele cunosc şi ele posturi sau chiar comportamente homosexuale, adică în care actul sexual este mimat de două animale de acelaşi sex, îndeobşte de doi masculi; aceasta se întâmplă, însă, în special acolo unde o confruntare între cei doi a impus stabilirea unei ierarhii informale, limitată la un anumit context. Doi orangutani, de pildă, se pot lupta mai mult sau mai puţin simbolic (agresivitatea în aceeaşi specie este inhibată la animale – spre deosebire de rasa umană, susţine D. Morris) până ce îşi adjudecă poziţii inegale în ierarhie. Această inegalitate este instaurată inclusiv prin afişarea unei posturi sexuale specifice femelelor de către cel mai slab, cel care vrea să neutralizeze agresivitatea celui mai puternic. Ierarhia stabilită astfel nu este una definitivă, ci provizorie, ea putând să fie răsturnată printr-o nouă luptă, care să consacre alt câştigător. Concluzia este însă a mimării unui comportament caracteristic celuilalt sex pentru a statua recunoaşterea superiorităţii unui specimen de acelaşi sex.
Nici din punct de vedere raţional, homosexualitatea nu este o ipoteză care să reziste. Cooperarea persoanelor de acelaşi sex se poate realiza cu mult mai mare eficienţă în grupuri în care nu se stabilesc relaţii sexuale. De altfel, raţiunea se află în conflict deschis cu pasiunea, mai ales când aceasta contravine celor mai elementare şi mai puternice legi sociale. Nici un contract social nu mai are coerenţă atunci când i se ataşează amendamentul unei pasionalităţi sexuale. Pe de altă parte, confuzia indusă de admiterea posibilităţii unui cuplu matrimonial homosexual în alocarea rolurilor parentale, în special, şi familiale, în general, este distructivă concepţiei familiei sau căsătoriei ca instituţie socială stabilă.
Protestele francezilor sunt, aşadar, tot ce poate fi mai de bun simţ. Dar, totuşi, tocmai de aceea, au o slăbiciune esenţială: nu sunt un protest moral, unul care să nege total, să desfiinţeze chiar şi posibilitatea căsătoriilor homosexuale. Se spune: „îi acceptăm, îi respectăm, îi îndrăgim pe homosexuali, dar nu credem că sunt suficient de rezonabili atunci când pretind că formează o familie, că pot avea copii”. Este o formă de protest, desigur, dar una care relativizează extrem o realitate devenită, iată, discutabilă şi disputabilă. Acceptăm homosexualii, îi recunoaştem ca identitate socială, ca şi categorie culturală, chiar participăm cu plăcere la festivalurile diversităţii, suntem chiar de acord cu faptul că un copil poate fi crescut de un cuplu homosexual mai bine decât de unul heterosexual. Dar natura şi raţiunea împiedică reproducerea directă a acestor cupluri. De ce, însă, natura ar fi un argument aici, când ea a încetat de mult să mai controleze proiectele raţiunii umane? Şi de ce raţiunea să se opună familiei homosexuale, când poate găsi argumente precum o mai bună coeziune, o mai mare intercunoaştere, o solidaritate superioară a cuplurilor homosexuale faţă de cele heterosexuale? Doar familia heterosexuală a intrat în criză înainte ca uniunea homosexuală să-şi dorească formal statutul de familie. Din acest punct de vedere, homosexualii restituie familiei un statut la care menajele heterosexuale au renunţat mai demult, căutând forme alternative, fluide şi distractive de convieţuire pseudo-matrimonială. Cuplul heterosexual vrea ca familia să se redefinească drept angajament atâta timp cât este o legătură plăcută individului, în care acesta se găseşte satisfăcut sexual şi emoţional; homosexualii vor ca legătura lor sentimentală şi raportul sexual să se subordoneze ordinii instituţionale şi morale a familiei. Cine este acum cel conservator?
Problema însă nu este decât ocolită prin acest fel de a opune familiei homosexuale exact acelaşi tip de argumente ca cele care o şi susţin. Logica şi natura nu au, în cazul familiei, cel mai important cuvânt. Familia nu este naturală şi raţională, ci socială şi morală. A nu te opune din punct de vedere moral căsătoriei homosexuale înseamnă a nu i te opune decât pur formal. Familia este un mod de solidaritate, o solidaritate care leagă, în primul rând, ascendenţii de descendenţi şi apoi, în virtutea imperativului moral de continuare a descendenţei, părinţii între ei. Categoriile de părinţi şi copii sunt mult mai laxe decât cele de ascendenţi şi descendenţi şi tind să scape unei interpretări care are în prim-plan continuitatea. Părinţii pot fi adoptivi, sociali, spirituali, naturali; copiii par să devină o categorie socială separată, asupra căreia societatea se apleacă atentă, cu efortul de a-i impune o raţionalitate în virtutea căreia să poată fi capabili de a depăşi orice apartenenţe. Educaţia nondirecţionată, care face din „libertatea de gândire” o alternativă la inocenţa copilăriei, crezând că discernământul este o reţetă, singurătatea, o garanţie a emancipării şi posibilitatea alegerii, o măsură a puterii, îi desprinde pe copii de orice formă de filiaţie. În schimb, descendenţa îi reaşază în familie, ca formă de perpetuare a unui patrimoniu spiritual, religios, moral, identitar, economic şi, dacă e posibil, şi natural. Aici apare contradicţia ireductibilă între un menaj homosexual şi familie.
Homosexualii se opun oricărei forme de continuitate şi de solidaritate verticală. Relaţiile homosexuale la bărbaţii adulţi, ca formă de substituire, adică de des-fiinţare a sexului opus, au fost condamnate în antichitate, prin lege sau dispreţ public. În studiul „Cum a luat naştere o minoritate”, Michel Rey vorbeşte despre mutaţia morală care, la începutul secolului al XVIII-lea, a făcut ca indivizi din categoriile sociale inferioare să mimeze rafinamentul şi viciile nobililor, inclusiv sexualitatea deviantă. În acest scop se întâlneau în locuri secrete, pentru că, deşi vicioşi, refuzau identificarea cu pasivitatea şi feminitatea, ieşirea din starea de bărbat. Permanent împotriva moralei şi a familiei, care consacră nu contopirea sexelor, ci separarea şi precizarea lor în statute familiale, homosexualii nu se pot integra acestora.
De aceea, singurul mod de a realiza o opoziţie reală la căsătoria homosexuală este opoziţia morală. Pentru a avea consistenţa necesară, protestatarii din Paris ar trebui să se afirme necondiţionat ca mişcare morală, de recunoaştere sau sprijinire a familiei şi, inevitabil, de condamnare a homosexualităţii. În 13 ianuarie, însă, manifestaţia, măsură a civilizaţiei şi rezonabilităţii specific franceze, a fost pentru păstrarea drepturilor omului la o existenţă familială naturală şi raţională.
Şi familia?
