Viktor Orban trimite mai mult decât o felicitare

Pe data de 22 iunie 2020, fostul prim ministru român Adrian Năstase a împlinit 70 de ani. Cu acest prilej, actualul prim ministru al Ungariei, domnul Viktor Orban, a trimis sărbătoritului o scrisoare de felicitare în care evocă perioada în care s-au întâlnit și au conlucrat în calitate de șefi ai executivelor celor două țări. În context, se face referire la așa numita „Lege a statutului maghiarilor din statele vecine ale Ungariei”, care a reprezentat, la începutul anilor 2000 o prioritate a guvernului de la Budapesta și care, spune Orban, a putut fi adoptată datorită înțelegerii la care s-a ajuns grație flexibilității lui Năstase.

MINORITATEA MAGHIARĂ – MĂR AL DISCORDIEI ȘI ATU AL COMUNICĂRII

În cei treizeci de ani scurși de la schimbarea de sistem politic în Europa Centrală și de Est, destrămarea blocului sovietic și dispariția ordinii mondiale bipolare, raporturile româno-maghiare au cunoscut trei principale momente de cumpănă, și toate legate de statutul minorității maghiare din România: emiterea Recomandării 1201 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (PACE) referitoare la drepturile minorităților naționale, încheierea Tratatului politic de bază dintre România și Ungaria și adoptarea de către Ungaria a Legii statutului maghiarilor din statele vecine. Pe lângă acestea, controversele legate de reinstalarea, la Arad, a Statuii Libertății, care comemora execuția a treisprezece comandanți militari antihabsburgici, demontată de guvernul I.C. Brătianu, sau de redeschiderea consulatului Ungariei de la Cluj, interzis de Nicolae Ceaușescu, au fost mai puțin spectaculoase și au mobilizat atenția mai mult la nivel local.

Toate au ridicat nivelul emoției populare și al tensiunilor dintre cele două state la cote pe cât de înalte, pe atât de iraționale și de contraproductive pentru amândouă. Toate au dus la intervenția deloc dezinteresată a comunității internaționale, bucuroasă să își promoveze agendele geopolitice în detrimentul a celor două națiuni vecine, jucând pe una împotriva alteia. Toate sunt astăzi aproape complet uitate; dovadă a caracterului lor artificial. Toate au pus în lumină pericolele plasării Ungariei și României în sisteme de alianță diferite.

DREPTURI COLECTIVE ȘI AUTONOMIE TERITORIALĂ PE CRITERII ETNICE

Recomandarea 1201 a fost adoptată de PACE în 1993, pe când Ungaria era membru cu drepturi depline a respectivei organizații, primită în sunet de fanfare împreună cu suratele ei din Grupul favoriților Occidentului euro-atlantic de la Visegrád, iar România mineriadelor abia obținuse statutul de invitat special, pe care se chinuia din răsputeri să îl transforme în cel de membru plin, în ciuda ostilității generale.

Atât guvernul de la Budapesta, cât și cel de la București erau de stânga, iar promotorul principal al Recomandării era chiar Grupul socialist. Opoziția de dreapta de la Budapesta, ca și Grupul popular al PACE susțineau demersul socialist, în timp ce opoziția de dreapta de la București, era, după răul obicei al românilor, inclusiv în demersurile externe, împotriva oricărei opțiuni a guvernului român de stânga. Un guvern care, purtat de romantism național și populism naționalist, fără a evalua realist poziția, a decis să se declare pe față împotriva recomandării cu pricina; rețetă sigură pentru punerea la colț a României.

Într-un asemenea raport de forțe, delegația română nu avea cum bloca adoptarea Recomandării. Fapt cu atât mai periculos cu cât de respectarea ei se condiționa admiterea de noi membri (inclusiv trecerea simplilor observatori, la rangul celor cu drept de vot), candidații urmând a fi supuși supravegherii („monitorizării”) chiar și după admitere. Singura strategie corectă era aceea de a te alătura curentului principal pentru a folosi forțele cumulate ca să îl îndrepți într-o direcție rezonabilă, iar nu să i te opui.

Așa a apărut amendamentul Bratinka-Severin (cel dintâi fiind șeful delegației maghiare) prin care, în schimbul adeziunii unanime la amintitul document, sistemului de supraveghere trebuiau să îi fie supuse toate statele membre ale PACE (inclusiv Ungaria), iar nu doar România și cei care ar fi intrat în organizație după ea. Adoptată cu mare entuziasm la Strasbourg, căci deschidea perspectiva unei anumite flexibilități a românilor, formula nu a calmat spiritele la București.

Dezbateri vitriolice au izbucnit la toate posturile de televiziune și în întreaga presă. Lucrurile au ajuns până acolo încât la un meci de fotbal opunând naționalele României și Ungariei, tribuna suporterilor români, încântată de victoria echipei sale și pentru a pune sare pe rana înfrângerii maghiarilor, a scandat minute în șir cifra „1201”; un cod numeric cu totul de neînțeles pentru orice observator terț.

De fapt, chiar împotrivirea însăși era de neînțeles. Motivul pentru care Guvernul român refuza formal să aplice principiile PACE se limita la un singur paragraf al textului în care statele erau invitate să acorde minorităților naționale, atunci când era cazul, un statut special. Cum nici acest statut și nici situația care l-ar fi impus nu erau definite, rămânea fiecărui stat aptitudinea de a stabili în concret ce drepturi „speciale” ar fi trebuit acordate. Nicăieri nu se sugera că acele drepturi ar fi fost colective, adică acordate unei comunități, iar nu fiecăruia din membrii acesteia, și cu atât mai puțin că ele ar fi dus la forme de autonomie teritorială pe criteriul etnic.

În ciuda acestui fapt România a declarat că, fiind vorba despre o recomandare iar nu despre o convenție cu forță juridică, nu se simte legată de vreo obligație cu privire la respectarea celor înscrise în document. Unul dintre principalii susținători ai acestei abordări a fost Adrian Năstase, pe atunci președinte executiv al FDSN și Președinte al Camerei Deputaților.

FRONTIERE SIGURE ȘI MINORITĂȚI MULȚUMITE

Anii 1990 au fost și anii doctrinei Balladur. Numele acesteia venea de la cel al primului ministru francez Edouard Balladur, iar teza promovată era aceea că stabilitatea și securitatea Europei depindeau de recunoașterea frontierelor postbelice (care ar fi putut fi modificate doar prin buna înțelegere a statelor interesate, așa cum, de altfel, se prevedea, deja, în Actul Final de la Helsinki, din 1975) și de acordarea de drepturi minorităților naționale, în așa fel încât acestea să se simtă confortabil (practic egale) în raporturile cu majoritățile în mijlocul cărora trăiau. Revendicările teritoriale ale statelor și cele identitare ale comunităților minoritare etno-culturale erau socotite ca fiind amenințările la adresa păcii continentului, după ce garanțiile bipolarismului dispăruseră. Pentru înlăturarea lor se cerea încheierea unor așa numite tratate politice de bază între statele vecine („tratate de înțelegere, cooperare și bună vecinătate”), în cadrul cărora urmau să fie rezolvate și sfidările legate de multiculturalismul statelor civice din Europa Centrală și de Est. Cei care nu erau în măsură să le încheie erau considerați pericol la adresa securității europene, urmând să suporte rigorile unui asemenea calificativ de neinvidiat.

În acest context România a încheiat tratatele de bază cu Iugoslavia, Bulgaria, Ungaria și Ucraina. Ele erau necesare și pentru că reprezentau o condiție a admiterii în NATO și UE. Nu mai puțin, acestea reprezentau premisa unor alianțe, parteneriate și cooperări locale și regionale, cu caracter strategic, în format bilateral sau multilateral, de natură a consolida securitatea membrilor lor nu numai unul față de altul, ci și în relația cu marile puteri regionale și globale ale căror tentații hegemonice nu aveau cum fi excluse.

Ocazia negocierii tratatului cu Ungaria a fost folosită de aceasta pentru a conferi Recomandării 1201 a PACE forță obligatorie, transformându-o din îndrumar politic (așa cum o privea România) în angajament juridic. În această încercare, dinnou diplomația maghiară își asigurase cu abilitate susținerea internațională.

În primul rând, Consiliul Europei era doritor să vadă sporirea în relevanță a hotărârilor sale; ceea ce ar fi fost cazul dacă o obligație politică, la care ținea foarte mult (inclusiv sub influența tandemului „conducător” franco-german), devenea obligație juridică prin recepționarea sa într-un instrument de drept internațional. Totodată, întrucât puterile euroatlantice aveau în vedere extinderea spre est (prin NATO și UE), iar statele Grupului de la Visegrád erau, în taină, deja acceptate ca formând primul val al acestui proces, respectivele puteri doreau ca favoriții să nu fie împiedicați în îndeplinirea formală a criteriilor de aderare de reticențele „oilor negre” precum România.

Ca și în cazul extinderii Consiliului Europei, protagoniștii NATO și UE nu înțelegeau că pentru pacea, liniștea, stabilitatea și securitatea continentului european, România și Ungaria trebuiau așezate sub aceeași umbrelă de securitate, ca membre ale acelorași alianțe și structuri politice transnaționale. Ori de câte ori cele două se găseau în tabere diferite, fie acestea și amice, controversele româno-maghiare, cu vechi rădăcini istorice, se reîncălzeau creând un disconfort general. Din păcate, inclusiv la București și la Budapesta acest adevăr era ignorat sau, cel puțin, neglijat.

Așadar, România era interesată în încheierea Tratatului de bază cu Ungaria, din mai multe motive. Cu toate acestea, finalizarea operațiunii se blocase în chestiunea Recomandării 1201. Guvernul român nu accepta să semneze documentul, altminteri convenit, cu includerea buclucașei recomandări. Guvernul maghiar nu accepta să îl semneze fără includerea ei.

Pentru ieșirea din impas am inițiat o moțiune a PACE prin care se cerea Comisiei de la Veneția să explice dacă documentul amintit putea fi interpretat ca acordând drepturi colective sau autonomie teritorială pe criterii etnice. Răspunsul Comisiei, validat apoi de PACE, și comunicat Guvernului român, a fost clar: temerile României erau neîntemeiate, după cum nefondate erau și interpretările maximaliste ale Ungariei. Cu preluarea acestui aviz, tratatul a fost semnat și o nouă criză depășită.

Acceptată de întreaga clasă politică românească, încheierea tratatului cu Ungaria, a fost criticată de FIDESZ, partidul lui Viktor Orban. Tot așa cum, puțin mai târziu, tratatului româno-ucrainean, încheiat în oglindă cu cel româno-maghiar, i s-a opus PDSR, partidul lui Adrian Năstase.

Spre deosebire de PDSR, care a votat împotrivă tratatului cu Ucraina, FIDESZ a acceptat să își împartă voturile privind tratatul cu România, între abținere și aprobare, evitându-se astfel slăbirea semnificației acestuia prin divizarea elitei politice maghiare cu privire la justețea sa.

Viktor Orban a făcut-o ca urmare a felului în care a înțeles să se poziționeze în Consiliul Europei și în perspectiva integrării Ungariei în structurile euro-atlantice, dar și datorită dorinței de a stabili o cooperare tactică în cadrul PPE cu creștin democrații români, în acel moment aflați la guvernarea României. Mai important încă, înțelesese faptul că, spre deosebire de trecut, interesele strategice ale României și Ungariei în secolul al XXI-lea sunt congruente și că pe temelia solidarității acestora românii și maghiarii își vor deschide calea promovării agendelor naționale într-o lume dominată de puteri nu neapărat favorabile lor; în acest sens am conferit ca doi combatanți din forumurile internaționale care își purtau încredere și simpatie reciprocă – eu, ministru de externe român, el, lider al opoziției maghiare –  la Budapesta, în apropierea Crăciunului 1996.

STATUTUL PRIVELIGIAT AL MAGHIARILOR DIN ROMÂNIA ÎN RAPORTURILE CU UNGARIA, LUNG PRILEJ DE VORBE ȘI DE IPOTEZE

La scurt timp după aceea, venind la putere ca premier, Viktor Orban a aruncat o altă sămânță de discordie în relațiile româno-maghiare: legea statutului.

Ideea lui Orban era că națiunea maghiară este o națiune organică identificată printr-o anumită cultură, ai cărei purtători nu sunt doar cetățenii statului Ungaria, ci toți cei ce își asumă această identitate culturală, indiferent unde ar trăi în lume. În cadrul acestei națiuni culturale, de aproximativ trei ori mai mari decât națiunea civică trăitoare între granițele Ungariei politice, un loc aparte îl ocupă minoritățile maghiare care, printr-un accident geografic, o aberație demografică și o nedreptate istorică, deși continuă să locuiască pe teritorii tradițional maghiare, sunt obligate să trăiască sub dominația altor națiuni, fiind expuse asimilării și, deci, amenințate cu dispariția. Din acest motiv, Ungaria, ca „țară-mamă”, este obligată să asigure atât perpetuarea identitară a respectivelor minorități, cât și drepturile lor economice, sociale și politice.

Legea statutului maghiarilor din statele vecine ale Ungariei tocmai asta ambiționa să realizeze. În primul rând, cetățenii străini de origine maghiară (în speță, cetățenii români de etnie maghiară) trebuiau să se adune în structuri comunitare de tipul partidelor etnice înregistrate la locul de domiciliu. (Acceptarea acestora era prevăzută în Recomandarea 1201 ca drept consfințit apoi în Convenția-cadru privind regimul persoanelor aparținând minorităților naționale, adoptată tot sub egida Consiliului Europei.) Asemenea comunități instituționalizate, acționând ca persoane juridice pe teritoriul statelor unde își aveau sediul, precum și având naționalitatea acestora (în speță, România), urmau, potrivit legii maghiare, să elibereze certificate (legitimații) atestând calitatea de etnic maghiar; calitate care conferea purtătorului ei diferite drepturi exercitabile atât în Ungaria (drept de muncă, drept de studii etc) cât și în România (ajutoare pentru manifestări culturale sau pentru investiții în afaceri comerciale etc.).

Din motive ținând de logica geopolitică, statele vizate au avut poziții diferite față de inițiativa Guvernului Viktor Orban: Croația, Serbia și Ucraina au acceptat ideea; Austria și-a folosit cu discreție influența pentru a fi scoasă de sub incidența proiectului budapestan; Slovacia a respins clar și net ceea ce vedea a fi o încercare de transformare a comunității cetățenilor săi de origine maghiară într-o structură de putere extrateritorială a statului ungar. România, prin Guvernul Năstase a adoptat o poziție similară celei slovace, convenind chiar cu autoritățile de la Bratislava să își asocieze forțele pentru a determina denunțarea „legii statutului” de către întreaga comunitate internațională. Pe cât de importantă era adoptarea legii în discuție pentru Viktor Orban, pe atât de importantă era blocarea adoptării ei pentru Adrian Năstase.

Obiecțiunile Bucureștiului erau în esență următoarele: stabilind procedura eliberării legitimațiilor de etnic maghiar pe teritoriul României, de către persoane juridice române (naționali români), legea maghiară tindea să extindă puterea politică a Ungariei (forța obligatorie a legilor maghiare) în afara granițelor acesteia; oferind privilegii cetățenilor români de origine maghiară, pe teritoriul Ungariei, legea cu pricina, îi discrimina pe cetățenii români în considerația unui criteriu etnic; susținerea investitorilor români de origine maghiară pe teritoriul României, crea disparități între cetățenii români; drepturile economice și sociale nu puteau fi confundate cu dreptul la păstrarea identității culturale.

După sesizarea UE, unde România era încă departe de a fi admisă ca membru, și a Consiliului Europei, problema a ajuns pe masa Comisiei de la Veneția. Avizul acesteia, prezentat de ambele țări ca o victorie, în realitate, dădea dreptate României referitor la câteva aspecte de formă, și confirma poziția Ungariei cu privire la majoritatea aspectelor de fond. Declarațiile individuale ale unor personalități politice occidentale arătau simpatie pentru criticile româno-slovace, dar, trimițând la soluții negociate între părțile direct interesate, nici una nu avansa ideea unor măsuri politice concrete. Or, negocierile directe băteau pasul pe loc. Era limpede că o întâlnire la vârf între șefii executivelor celor două țări devenise necesară. Nici unul dintre cei doi nu era, însă, gata pentru un asemenea eveniment sau cel puțin nu era dispus să facă primul pas.

ÎNTÂLNIREA DE LA TÂRGU MUREȘ ȘI MEMORANDUMUL DE LA BUDAPESTA

Ca Președinte al Adunării Parlamentare a OSCE, am socotit că pot ajuta la depășirea blocajului. În acest sens, în vara anului 2001, cunoscând obiceiul lui Viktor Orban de a veni la Tușnad pentru un fel de festival al maghiarilor de pretutindeni care asocia manifestări culturale cu dezbateri politice, am sondat posibilitatea unei întâlniri a celor doi premieri. Orban era dispus dar, chipurile, neavând timp pentru a se deplasa la București a sugerat ca întâlnirea să se desfășoare undeva prin Harghita. Năstase a respins propunerea argumentând că România are capitala la București și acolo se află sediul Guvernului său.

În cele din urmă, Primul Ministru român a devenit sensibil la ideea că tocmai a-l primi pe omologul maghiar în secuime atestă faptul că și acolo este România și că el este cel care deține legitimitatea prezenței acolo, în virtutea suveranității României asupra acelui teritoriul. Ceea ce s-a și făcut. La întâlnirea organizată la Târgul Mureș, nu Viktor Orban i-a oferit ospitalitate lui Adrian Năstase, ci Adrian Năstase a fost gazda lui Viktor Orban.

O problemă suplimentară a apărut în legătură cu participarea UDMR la o anumită parte a evenimentului. Pe care latură a mesei ar fi urmat să se așeze reprezentanții minorității maghiare din România? Oricum ar fi fost plasați ar fi putut da naștere unor interpretări nedorite de una dintre părți. S-a decis, deci, ca masa la care să se poarte discuțiile să fie … rotundă.

Momentul cel mai important al întâlnirii a fost cel al convorbirii în format restrâns, așa numit tête-à-tête. La aceasta au mai participat Nemeth Zsolt, un apropiat al premierului maghiar, important lider FIDESZ și membru al guvernului, cunoscut pentru radicalism, limbaj direct și diplomația sa frustă, și cu mine, ca un fel de „garant informal al rezonabilității”.

Principalii interlocutori se întâlneau pentru prima dată. Nici unul nu îl agrea pe celălalt. Ambii erau tensionați. Ceea ce se petrecea era mai mult decât un schimb de idei. Era un duel intelectual cu consecințe politice majore care puteau merge de la o soluție de compromis, inconfortabilă pentru amândoi, dar cu care amândoi puteau trăi onorabil, până la o ruptură care să învenineze relațiile dintre cele două țări pe termen lung. Totul depindea de o propoziție, de un cuvânt scăpat, de un moment de panică, de un puseu de nervi. În căldura verii, care se simțea în încăpere, principalii transpirau abundent, în timp ce „martorii duelului” urmăreau concentrați ceea ce se întâmplă, gata să intervină atunci când se părea că se atinge nivelul de avarie. Cămașa lui Victor Orban era îmbibată de transpirație până la guler. Pariase pe o miză mare și putea pierde totul. Nici miza premierului român nu era mai mică.

La finele acestei discuții, deși ea fusese, teoretic, informală și exploratorie, baza înțelegerii se pusese. Întrebat cum merseseră lucrurile, de către un lider al UDMR, așa cum acesta avea să îmi relateze mai târziu, un Viktor Orban epuizat îi răspundea eliptic, dar cu umor: „A mers bine. Severin l-a strunit pe Năstase, așa cum Zsolt m-a strunit pe mine, dar cu mult mai civilizat.”

A urmat vizita premierului Adrian Năstase la Budapesta, la finele aceluiași an, după câteva runde de negocieri la nivel de experți, când s-a semnat un „Memorandum de înțelegere” inter-guvernamental privind legea pentru maghiarii din țările vecine, precum și unele probleme ale cooperării bilaterale. (Slovacii au acuzat atunci „trădarea” românilor, dar au trebuit să se alinieze, în cele din urmă, făcând mutră bună la întâmplare rea.) Documentul, care, în 2003, avea să fie succedat de un acord privind gestionarea comună a efectelor legii cu pricina (modificată în același an) în România, prevedea, în principal, desfășurarea procedurii de emitere a legitimațiilor de etnic maghiar exclusiv de către autoritățile maghiare și pe teritoriul maghiar, limitarea sprijinului la sfera culturală, asigurarea reciprocității în ceea ce priveau raporturile statului român cu etnicii români din Ungaria și … asigurarea sprijinului Ungariei pentru integrarea României în NATO, unde aceasta era deja membru, și în UE, unde admiterea sa, deja garantată, era iminentă. De obstrucționarea admiterii României de către Ungaria, în condițiile în care cea urmă era membru cu drepturi depline, iar cea dintâi doar solicitant, se temea multă lume, și asta a influențat poziția Guvernului român.

De fapt, pentru ambele părți „legea discordiei” avea semnificație numai atât timp cât statutul lor internațional era diferit. Intrarea ambelor în UE, ceea ce era nefezabil până când amândouă nu deveneau și membru al NATO, permitea rezolvarea problemei minorităților într-un alt cadru cu mult mai puțin dramatism. Se verifica, dinnou, principiul necesității de a ține cele două state în același context geopolitic.

O FELICITARE CU SUBÎNȚELESURI GEOPOLITICE

În felicitarea trimisă lui Adrian Năstase, odiseea care a conferit viabilitate legii statutului este evocată cu declarată recunoștință de premierul Viktor Orban. Gestul este surprinzător nu atât prin aceea că vine de la un om politic aflat în plină activitate, către altul scos din joc de propriii compatrioți printr-o mizerabilă condamnare politică (în politică recunoștința este doar viul interes pentru serviciile pe care ești capabil a le face în viitor), cât prin aceea că, așa cum cred eu a ști din surse de primă mână, între cei doi, oameni cu temperamente și istorie personală complet diferite, s-a păstrat mereu aceeași neîncredere și răceală, duse până la limita antipatiei cronice.

Ce l-a determinat atunci, în afara politeții cu care nu este de multe ori creditat, pe Viktor Orban să aducă în discuție cu aparentă emoție un episod vechi de aproape două decenii, indiferent celor care nu l-au trăit direct? Am convingerea că, de fapt, șeaua felicitărilor a fost bătută ca să priceapă iapa surdă și oarbă a politicii dâmbovițene. În acest sens, fraza esențială a mesajului festiv este următoarea: „În numele guvernului maghiar doresc să vă asigur și pe această cale că guvernele române pot conta mereu pe sprijinul nostru în munca depusă în interesul comun european și pentru o colaborare bazată pe respect reciproc.”

Această frază îmi amintește de mărturisirea făcută mie în 2003, de fostul Președinte al SUA, Bill Clinton, cu care mă aflam în concediu în Grecia, ca oaspeți ai prietenului nostru comun, George Papandreu: „Am greșit la Madrid. Dacă am fi primit România în NATO odată cu Ungaria, nu am fi avut război în Iugoslavia.”

În această afirmație se sintetizează înțelegerea, din păcate tardivă, a geografiei și istoriei lumii carpato-danubiene. Mark Twain spunea că „războiul a fost inventat pentru ca americanii să învețe geografia.” Pentru cei mai pătrunzători dintre ei este și prilej de învățare a istoriei. Unul dintre mesajele acesteia spune că parteneriatul strategic româno-maghiar nu este o utopie creată în laborator de niște oameni politici autiști, ci o legitate forjată în secole de lupte și rivalități, tot așa cum pentru Europa occidentală este tandemul franco-german.

Ungaria (alături de Polonia și Cehia) a fost prima chemată în imperiul globalist născut sub semnul unipolarismului american, de îndată după oprirea Războiului Rece și dispariția URSS. România a fost lăsată în urmă, eventual cu gândul de a fi folosită ca monedă de schimb într-un nou „acord de procentaj” între Occidentul euroatlantic și Rusia euroasiatică. După ce a constatat incompatibilitatea dintre idealurile sale naționale și ordinea noului Sfânt Imperiu Roman de Națiune Germană, care a exclus „interesul comun european” în favoarea unui hegemonism german, Ungaria a ajuns să fie tot prima care înțelege să opună suveranismul imperialismului, democrația iliberală imposturii democratice, ordinea naturală egalitarismului contra naturii și adevărurile tradiționale decadenței postadevărului. Intrată prima în labirint, s-a deșteptat prima și vrea să iasă prima.

Intrarea a fost mai lesnicioasă decât ieșirea. De intrat, Ungaria a intrat în concurs cu România (deși România avertizase că aceasta nu este o idee bună). De ieșit, nu poate ieși decât în solidaritate cu România. Aceasta cu atât mai mult cu cât ieșirea nu trebuie înțeleasă neapărat ca o abandonare a federalismului european, ci ca o revenire la Europa națiunilor, la UE ca democrație transfrontalieră, ca federație de state națiune, toate diferite, toate egale, toate libere și toate prospere. Nu „noi” trebuie să plecăm din imperiul lor; „ei” trebuie să plece din Europa noastră. Un asemenea proiect arată coincidența intereselor strategice ale României și Ungariei, și naște obligația lor la solidaritate.

Pus sub canonada hegemonilor UE și sateliților acestora, care folosesc pandemia Covid 19 pentru a destructura țesutul social și a standardiza gândirea, a lipsi de identitate popoarele și de libertate omul, Viktor Orban cheamă România să lucreze împreună cu Ungaria în respect reciproc pentru promovarea interesului comun. „Guvernele române”, ne asigură el, „pot conta MEREU pe sprijinul nostru”.

De ce însă un asemenea mesaj îi este trimis lui Adrian Năstase, om politic în retragere, și nu Guvernului român sau Președintelui României în funcție? Foarte simplu! Pentru că Adrian Năstase, indiferent de calitățile și defectele sale personale, de simpatiile de care se bucură sau antipatiile pe care le provoacă, simbolizează astăzi acea Românie profundă, trădată, umilită, îngenuncheată, prădată, exclusă care a fost transformată sau riscă să fie transformată din subiect în obiect al istoriei. Acestei Românii vrea să i se adreseze premierul maghiar și „guvernelor ROMÂNE” le dă asigurările sale. Această Românie este încurajată să se ridice. Celeilalte, coloniei și guvernatorilor ei, li s-ar fi adresat degeaba.

Este nu o frază de stil într-o felicitare banală. Este un apel dramatic într-o vreme de cumpănă, ale cărei vicisitudini pot scoate ambele națiuni din istorie. Trebuie mediat serios la acest apel. Este imperios necesar ca el să primească răspunsul potrivit. Cât mai repede. Prin fapte, nu prin vorbe.