În epoca noastră, se întâmplă adesea ca forţa circumstanţelor şi a “cauzelor pozitive” (acestea din urmă fiind ţinute la mare respect în numeroase medii) să sfârşească prin a provoca situaţii care, în aparenţă, nu-şi au sensul în ele însele, ci, la o privire mai atentă, sunt susceptibile de a incarna şi o valoare mai înaltă şi de a se ridica astfel deasupra ordinii purei contingenţe.
Am utilizat termenul “susceptibile” în mod cu totul intenţionat, deoarece am vrea să indicăm astfel caracterul de “posibilitate” şi nu de necesitate, propriu acestei semnificaţii superioare. Sunt multe cazuri în care destinul ne oferă ceva, fără să ne dăm seama şi fără să ştim să profităm. Şi în alte cazuri, la fel de numeroase, fie că e vorba despre existenţa individuală, fie de viaţa colectivă, forţa lucrurilor acţionează ca acel crescător de animale care, având o mare afecţiune pentru un cal nou şi fiind constrâns să-l biciuiască, se opreşte mereu în faţa ultimului obstacol, pe care ar fi putut uşor să-l treacă, cu un mic efort, dacă ar fi înţeles. Într-o epocă în care privirea este fixată hipnotic pe planul material, acela al „realităţii pozitive”, cazuri dureroase de acest tip se verifică frecvent: primim „impulsuri” din toate direcţiile, fără a reuşi să înţelegem şi să urmăm orientarea corectă. „Lecţiile experienţei” servesc la acumularea laborioasă a faptelor, la legarea lor unele de altele în diferite moduri în funcţie de scopurile noastre practice; ele nu servesc însă la sesizarea unui sens, nu servesc la trezirea noastră şi la pornirea noastră, treji, către direcţia bună.
Faimoasa formulă „economia este destinul nostru” nu este decât semnul trist al unei epoci, din păcate încă nu total dispărute. Fals evident pentru orice epocă normală a istoriei şi a civilizaţiei, acest principiu a devenit adevărat după ce omul a distrus, una după alta, toate valorile tradiţionale şi toate punctele de referinţă superioare, care înainte prezidau deciziile şi acţiunile sale. Atotputernicia economiei nu este decât semnul unei abdicări, la fel cum, în fenomenele de hipnoză, atotputernicia automatismelor psihofizice presupune suspendarea facultăţilor conştiente şi, în general, a personalităţii.
Firesc, acest principiu, ca formulă, a fost depăşit în zilele noastre, cel puţin printre curentele de dreapta. După cuvintele lui Mussolini, „fascismul crede încă şi a crezut mereu în actele în care niciun motiv economic, apropiat sau îndepărtat, nu intervine”, unde actele însele, excluzând toţi ceilalţi factori, sunt suficiente pentru a explica întreaga istorie. O altă formulă cunoscută spune că recunoaşterea puterii economiei trebuie să meargă împreună cu aceasta: omul nu este obiectul, ci subiectul economiei. Toate acestea sunt evidente, intuitive, naturale. Viziunea opusă este cea care prezintă toate catacteristicile unei veritabile anomalii ideologice.
Aceasta se întâmplă în teorie. În practică, lucrurile, din păcate, se petrec altfel, căci „spiritele evocate, nu le vei îndepărta aşa uşor”, după cum ne avertiza deja Goethe. Astfel, în vreme ce, pe de o parte, nu putem decât să condamnăm principiile renaşterii idealiste, pe de alta, suntem adesea constrânşi să luăm în calcul necesităţi practice foarte precise, iar aici este un angajament la fel de sacru pentru cel care nu vrea să piardă legătura cu realitatea şi să ajungă în termen scurt la ruină. Aspectul cel mai tragic al unui astfel de dualism este că poate degenera într-o veritabilă antinomie: uneori suntem obligaţi să ascundem momentan ideea sau s-o lăsăm să aştepte, în numele conjuncturilor forţelor economice, financiare, comerciale cerute de interesele cele mai importante ale noţiunii. Ideea şi realitatea nu merg deci mereu în paralel în politica de azi; lucru care nu contează dacă ideea este pur simulacru, simplu mit, subordonat lui Mammon; lucru grav, în schimb, dacă ea este cu adevărat idee.
Oricine examinează derularea evenimentelor din ultimii ani poate să se convingă că autarhia, mai mult decât un principiu, este consecinţa necesară a unei anumite situaţii generale politico-economice. Categoric, ea reprezintă astăzi încă un adevărat scandal, tot ce poate fi mai iraţional: raţionalitatea fiind văzută, de către anumiţi oameni, în „repartiţia muncii”, într-un schimb cu o marjă de libertate suficient de mare, pornind de la un echilibru vamal. Este un lucru absurd, ni se spune, să se constituie de la început un sistem după care anumite popoare sunt obligate să inventeze tot felul de resurse şi să-şi strângă centura pentru a trăi „în autarhie”, în vreme ce altele sunt lovite de propria lor bogăţie. Rezultă că se vede în autarhie o „creaţie a necesităţii”, determinată de intervenţia violentă şi intenţionată a politicii în economie.
Uşurinţa cu care un astfel de punct de vedere, cu certe trăsături materialiste, poate fi răsturnat este, la drept vorbind, şocantă. Am putea într-adevăr să ne întrebăm dacă sistemul opus autarhiei, acela pretins liber, ar fi „raţional” şi „potrivit”, el care nu înseamnă altceva decât sistemul în care faptul brut al unei anumite puteri economice superioare a câtorva popoare – putere fondată, mai ales, pe posesia materiilor prime – închide în plasa imposibil de rup a unei dependenţe pasive alte popoare, evident, prin „fatalitatea” şi „raţionalitatea” procesului economic „normal”. Dintr-un punct de vedere superior, este foarte clar cel mai respingător dintre faptele ilogice; o supunere mai brutală decât cea a unei tiranii oarecare personalizate.
Popoarele care astăzi refuză să se lase prinse în rotiţele unui astfel de angrenaj şi care au adoptat autarhia ca principiu sunt popoare deja trezite spre ceva de natură spirituală, popoare care dau dovadă de sensibilitate pentru valorile care nu sunt pur şi simplu reductibile la cele ale stomacului şi altor organe ce depinde de acesta: acest fapt este deja începutul unei eliberări. Dacă necesitatea le-a condus spre această situaţie (şi trebuie ca în rândul necesităţii să trecem tot ceea ce se raportează la politica realistă şi doar la ea), trebuie să recunoaştem că necesitatea, în acest caz, a îndeplinit chiar acea funcţie providenţială de care vorbeam la început şi că este suficient să facem un pas mai înainte pentru a ne ridica, printr-o reacţie justă, la o conştiinţă efectiv spirituală.
„Autarhie” semnifică, etimologic, „a avea propriul principiu în sine”. Liber este numai cel – spuneau anticii – care îşi are în el însuşi propriul principiu. Toată problema rezidă în sensul acestei libertăţi. Interpretările curente sunt cunoscute: ele se bazează pe domeniul financiar, pe de o parte, pe cel militar, pe de alta. Autarhia economică ne garantează o marjă de libertate faţă de politica monetară, ne permite să stabilim şi să ne apărăm moneda proprie. Fără independenţă economică, conducerea unui război modern este grav compromisă, ea devine un fel de joc al hazardului care reuşeşte uneori (pe termen scurt) ori care duce la ruină, deoarece echipamentul tehnico-militar reclamat de un război modern nu se poate alimenta de la sine, chiar dacă nu se ajunge la o posibilă blocadă.
Aceste sunt motive excelente. Dar este uitat un al treilea, cel mai important, după părerea noastră. Autarhia are valoarea unui principiu, în sensul cel mai înalt al termenului, fiindcă ea este condiţia sine qua non a unei libertăţi a alianţelor şi a inamiciţiilor pe baze non-materialiste (realiste), ci etice. Este într-adevăr evident că cu cât o naţiune va reuşi să trăiască autarhic pe plan economic, cu atât ea va fi capabilă să urmeze o idee, chiar un ideal, în întreaga sa politică externă; cu alte cuvinte, cu atât mai mare va fi capacitatea sa de a desemna amicul sau inamicul independent de ocazia cea mai trivială şi de necesitatea cea mai brutală. Motivaţiile autarhice ar fi deci singurele în măsură să determine fronturi justificate de adevăratele principii, de afinităţile ideale şi spirituale, mai mult decât de o simplă şi schimbătoare convergenţă a intereselor. Un lucru, desigur, nu-l exclude pe celălalt, iar condiţia ideală ar fi incontestabil atinsă dacă s-ar verifica o coincidenţă a celor două planuri. În toate cazurile de coincidenţă imperfectă, contrar epocii ipocrite a materialismului şi economismului, din care suntem pe cale să ne smulgem, şi care era caracterizată de o subordonare cinică, rece şi imediată a ideii faţă de interes[1], epoca nouă, dacă nu se trădează de una singură şi dacă vrea cu adevărat să merite să fie numită „nouă”, va fi caracterizată de principiul opus, adică de o hotărâre activă a naţiunilor, o hotărâre venind de sus, pe baza posibilităţilor de independenţă şi de mobilitate care derivă din gradul maximal de autarhie realizabil în mod rezonabil în fiecare dintre ele.
În ziua în care vom ajunge la lucrul acesta, aspectul pozitiv al autarhiei va apărea din plin. Şi dacă într-o primă fază acest principiu ne-a fost practic impus din exterior şi ne-a cerut efort şi disciplină, noua atitudine ne va permite să judecăm totul dintr-un punct de vedere foarte diferit: coerciţia exercitată de „istorie” va fi înţeleasă ca singurul mijloc care era la îndemână pentru a conferi unui instinct superior, încă inconştient de sine, un prim sens al direcţiei corecte.
Traducere: Vladimir Muscalu
Sursa: http://frontdelacontre-subversion.hautetfort.com/archive/2015/05/15/julius-evola-valeur-ethique-de-l-autarcie-5622536.html
[1] Evola scrie în mod evident în epoca interbelică (articolul apare în 1938 iniţial), în care fascismul italian părea o speranţă de regenerare politică şi spirituală dincolo de interesele strict materiale, economice (n. t.).
Pingback: Valoarea etică a autarhiei - Anonimus