Despre poporul rus
Poporul rus a fost până în prezent un subiect activ al propriei istorii, iar nu un obiect schingiuit şi înrobit, nu o unealtă a răului mondial atât de străin lui. El trăia, şi nu murea, el crea, şi nu se târa.
Rusia nu a fost niciodată un stat totalitar: ea niciodată nu-i lipsea de personalitate pe cetăţenii săi; ea niciodată nu le suprima iniţiativa creatoare; ea niciodată n-a tins să le suprime instinctul autoconservării personale şi nici stimulentul pentru activitatea economică. Ea n-a anulat niciodată proprietatea privată, ea n-a urmărit niciodată să-i lipsească pe cetăţenii săi de credinţa religioasă, de forţa raţiunii personale şi a unor viziuni independente, ea n-a dorit niciodată să transforme poporul rus în nişte robi flămânzi, semi-goi şi înfricoşaţi, care să-şi salveze viaţa prin delaţiuni false depuse împotriva vecinilor; ea nu şi-a imaginat niciodată că întreaga economie rusă poate fi transformată într-o maşinărie birocratică, iar întreaga cultură rusă să fie supusă tiraniei unui centru de comandă unic. Dimpotrivă, conducerea Rusiei, fiind axată pe principiile creştine, era conştientă de faptul că iniţiativa personală are o importanţă religioasă indiscutabilă şi că tocmai din acest motiv ea trebuie să fie chemată să servească atât în organizarea statală, cât şi în economie (Amintim aici despre viziunea naţională rusă asupra soldatului, avansată de către Petru cel Mare, însuşită de către Münnich[1] şi aplicată la nivel practic de către Suvorov: soldatul este un luptător cu propria lui personalitate, căruia trebuia să-i preţuieşti sufletul nemuritor, plin de răspundere patriotică şi să-i cultivi identitatea spirituală – una patriotică, conştientă şi înzestrată cu iniţiativă. Anume în această concepţie este vie respiraţia ortodoxiei răsăritene, care s-a manifestat în perioada când aproape toate armatele europene, şi în mod special cea a Prusiei, rămâneau tributarele unei discipline ce se ţinea pe pedeapsa corporală.).
Este limpede că însăşi ideea unui regim totalitar nu putea să ia naştere în Rusia naţională.
Însăşi nemărginirea spaţiului rusesc exclude apariţia unei astfel de idei. Această idee putea să fie zămislită doar în epoca afirmării totale a tehnicii: telefon, telegraf, aparate de zbor, comunicare prin unde radio. Ea a apărut doar în timpurile actualei revoluţii ca expresie a folosirii abuzive a acestei tehnici, care a permis pentru prima oară să fie creată o asemenea centralizare şi o asemenea statalitate ce pătrunde pretutindeni, una care urmăreşte să stăpânească tehnic şi politic instrumentele de vedere şi ascultare de la distanţă, asta pentru a face viaţa liberă pe pământ absolut imposibilă.
Ar trebui să ne amintim că încă acum 50 de ani un curier de stat se deplasa cu ajutorul cailor din Irkutsk până la Petersburg timp de o lună şi jumătate şi tot atâta timp îi trebuia pentru a face cale întoarsă… Dar din Iakutsk? Dar din Vladivostok? Deja după construirea magistralei Siberiene, finalizată în 1906, poşta mergea de la Moscova la Vladivostok timp de douăsprezece zile şi jumătate. Iar emisia pe unde radio a început să fie folosit în Rusia abia în preajma revoluţiei, în timpul războiului, dar şi atunci doar în scopuri militare… Iată de ce însuşi gândul despre totalitarism nu-i putea trece prin minte nimănui. Ideea unui regim totalitar n-a fost nici acceptată, nici realizată în Rusia naţională. Însăşi esenţa acestuia este una potrivnică firii poporului rus, şi asta în virtutea multor cauze temeinice.
În primul rând, în virtutea credinţei creştine într-un suflet personal liber, nemuritor şi responsabil sub aspect moral; în al doilea rând, în virtutea dragostei pentru libertate a caracterului naţional rus şi în virtutea ataşamentului instinctiv al poporului rus faţă de iniţiativa economică privată; în al treilea rând, în virtutea diversităţii spaţiale şi naţionale a Rusiei, în virtutea varietăţii ei religioase, dar şi a unor moduri de viaţă diferite, precum şi datorită diversităţii sale climaterice. A schimba, a interzice sau a distruge toate acestea putea să le vină în minte doar unor fanatici marxişti descreieraţi, care niciodată n-au cunoscut şi n-au iubit Rusia. Poporul rus, însă, a preţuit dintotdeauna independenţa personală şi a preferat mereu să-şi organizeze viaţa fără vreo imixtiune din partea statului. El era gata oricând să-şi apere libertatea prin retragerea în păduri sau în stepe. El întotdeauna opunea severităţii statale visul despre libertate anarhică.
Există prejudecata, potrivit căreia, pe parcursul istoriei Rusia s-a constituit, fiind dirijată dintr-un centru administrativ, prin ordinile, interdicţiile şi voinţa acestuia. Această prejudecată trebuie abandonată definitiv. În realitate, centrul administrativ rusesc mereu rămânea în urmă faţă de „revărsarea” istorico-instinctivă a poporului, înregistrând procesele deja încheiate. Statul aduna laolaltă ceea ce poporul plănuia, iniţia, realiza şi construia din pornire proprie. Poporul „se revărsa”, (cuvânt folosit atât de Kliucevski[2] cât şi de Şmurlo[3]), iar statul fixa. Poporul crea, iar statul organiza. Dar iată că această întocmire şi fixare, această organizare statală nu întotdeauna era primită cu bunăvoinţă şi supunere de către popor.
Rusia istorică se constituia în baza iniţiativei populare: prin valorificări de terenuri de către ţărani, prin meseriaşii întreprinzători, prin neastâmpărul firilor slobode de prin părţile Novgorodului şi Pskovolui, prin străduinţele misionarilor şi a nevoitorilor din mănăstiri, prin deplina volnicie de mişcare şi de alegere a locului de vieţuire, prin dragostea de libertate a fugarilor, prin pribegirea „oamenilor slobozi şi hoinari” (termen folosit în letopiseţe), prin campanii şi aşezări căzăceşti, prin caravane de negustori ce se întindeau pe râuri şi drumuri… Aici nu avem ce discuta, şi oricine cunoaşte cât de cât istoria „marginilor” ruseşti („okraina, ukraina”), ar confirma negreşit spusele mele.
Două sunt forţele care au ridicat Rusia: poporul înzestrat şi plin de iniţiativă şi statul care adună totul laolaltă. Cine a populat spaţiile Nordului ruso-european? Cine a fost primul care s-a îndreptat spre taigaua siberiană? Cine a valorificat pământurile pustii ale Malorosiei. Cine a fost primul care a început lupta cu turcii pentru ieşirea la Marea Neagră? Dar lupta pentru Azov? Dar pentru Ciscaucazia?
Şi nimănui niciodată nu i-a trecut prin minte ideea totalitarismului… Însăşi „opricinina”[4] lui Ivan cel Groaznic nu reprezenta decât o gardă puţin numeroasă, deşi plină de cruzime, care se pierdea în nemărginirea „zemscinei”[5] ruseşti cu modul ei de viaţă aparte, cu funcţionari autonomi şi cazaci liberi (Ermak şi Siberia). Chiar şi tirania grăjdarului din Curlandia (Biron[6]), cu tot cu regimul ei ce se ţinea pe delaţiune şi tortură, n-a urzit niciodată planuri totalitare, iar întreaga orânduire bazată pe şerbie, pe care însuşi Kliucevski o califica drept grea, dar echitabilă, se întemeia anume pe perceperea de către stat de la populaţia ce activa în sectorul iniţiativei private a cunoscutelor cotizaţii, taxe, servicii şi donaţii necesare pentru salvarea naţională. A pretinde că aici ar fi vorba despre un regim totalitar poate doar cineva pătruns de ignoranţă şi superficialitate. Indiscutabil, iobăgia a fost un fenomen de durată şi apăsător, dar este bine să nu se uite faptul că aproape jumătate din ţărănimea rusă n-a cunoscut deloc starea de şerbie, deoarece în momentul anulării iobăgiei (1861) Rusia avea circa 10,5 milioane de ţărani iobagi, 1,5 milioane de ţărani „dvorţovîe”[7] şi „udelnîe”[8] şi 10 milioane de ţărani de stat.
Ca şi orice altă putere, puterea de stat a Rusiei istorice poate fi criticată, dar nu denigrată. Ea făcea greşeli. Dar unde şi când oare puterea n-a comis greşeli? Ea nu întotdeauna făcea faţă sarcinilor, care deseori se dovedeau a fi enorme, deosebit de grele, însoţite de dificultăţi istorice pe care nu le-au mai avut alte state. Statele şi politicienii occidentali n-au nici cea mai mică idee despre aceste sarcini, deoarece aceştia nu cunosc nici clima noastră şi nici linia ţărmului nostru; ei nu-şi imaginează imensitatea spaţiului nostru; ei nu înţeleg povara caracterului multinaţional; nu conştientizează moştenirea jugului de 250 de ani, prin care Rusia a salvat Europa de mongoli, ea însăşi rămânând în urmă de civilizaţie cu două secole; ei nu ştiu în câte războaie de apărare ne-a atras aflarea noastră în câmp deschis, fără graniţe naturale care ne-ar proteja; ei nu ştiu că Rusia a fost nevoită să lupte pentru a se apăra (potrivit unor statistici exacte) două treimi din existenţa ei (din fiecare trei ani ai istoriei sale, doi ani decurgeau în condiţii de războaie de apărare).
Aflându-se în faţa unor greutăţi atât de mari şi pentru a nu risipi voinţa de stat, pentru a nu complica şi a nu încetini procesul ei de învăţământ mereu grăbit (deoarece evenimentele se precipitau continuu, războaiele de apărare se succedau unul după altul), puterea de stat a Rusiei istorice era constrânsă să-şi construiască centrul administrativ în mod autoritar (potrivit expresiei istorice ruseşti, „în mod autocratic”) şi nu democratic. Rusia înţelegea perfect ceea ce formula atât de clar marele comandant de oşti al zilelor noastre Eisenhower: „Democraţia niciodată nu este gata de război”. Dar înţelegând acest adevăr şi fără a lăsa misiunea de autoapărare istorică pe seama votului popular, puterea naţională rusă niciodată n-a urzit planuri totalitare, rămânând mereu fidelă obiectivelor naţionale.
Anume în acest sens, unul fundamental şi substanţial, Puterea sovietică constituie antipodul ei direct şi total.
Dar mai există o prejudecată ce împiedică înţelegerea Rusiei de către străini: precum că ea n-ar fi cunoscut fenomenul autoguvernării şi a fost edificată exclusiv de către o birocraţie autoritară. Această prejudecată dăunătoare se risipeşte imediat ce se recurge la studierea trecutului nostru.
Cândva istoria Rusiei va fi scrisă ca o istorie a autoguvernării ruseşti, începând cu „vece”[9], care alegea şi detrona cnejii, şi încheind cu „zemstva”[10] şi Duma de Stat. Cine a studiat cu atenţie şi a reflectat asupra istoriei Rusiei, înţelege prea bine că centrul ei administrativ a fost supraîncărcat în permanenţă de o mulţime de sarcini primordiale, de neamânat, tinzând mereu să organizeze în teritoriu diverse forme de autoadministrare, pentru a se despovăra astfel în vederea realizării unor sarcini mai importante. Pe măsură ce creştea conştiinţa juridică a poporului, se dezvolta din ce în ce mai mult şi instituţia autoadministrării elective. Astfel, la începutul secolul XX, chiar în preajma revoluţiei, autonomia poporului a devenit principala formă a vieţii culturale din Rusia.
Mai întâi de toate, în Rusia domnea libertatea religioasă, stabilită prin articolul 67 al Legilor de Bază ale Rusiei. Aceasta era acordată şi creştinilor, şi musulmanilor, şi evreilor, şi caraimilor, şi lamaiştilor, şi „păgânilor”, având următoarea fundamentare: „Fie ca toate popoarele, care se află în Rusia, să slăvească pe Dumnezeu Atotputernicul în felurite limbi, potrivit legii şi obiceiurilor strămoşilor săi, binecuvântând Statul Rus şi puterea lui supremă şi rugându-se Creatorului Universului pentru înmulţirea, bunăstarea şi întărirea puterii duhovniceşti a Poporului Rus”. Popoarele Europei cunosc prea bine cât de importantă este libertatea credinţei ca temelie a unei democraţii autentice.
Aşadar, în Rusia prerevoluţionară, autoadministrarea a cunoscut o adevărată înflorire.
Era aleasă Duma de Stat şi o parte a Consiliului de Stat; partidele politice loiale (adică nerevoluţionare) aveau întreaga libertate de autoorganizare; parohiile ortodoxe se autoadministrau; autonomia confesională era acordată şi celorlalte religii, ţinându-se cont de particularităţile fiecăreia dintre acestea (Culegerea de Legi ale Imperiului Rus, tomul 11); zemstvele şi oraşele prosperau (Culegerea, tomul 2), organizându-se în mod autonom în uniuni panruseşti; se autoguvernau „dvorenii” (nobilimea), negustorimea, orăşenii (Culegerea, tomul 9); comunităţile ţărăneşti, satele şi regiunile dispuneau de propria lor structură de autoadministrare (Culegerea, tomul 9 şi Anexa Specială la acesta); localităţile şi trupele căzăceşti se bucurau de propria autoadministrare; judecătorii erau aleşi (tomurile 2 şi 16); se bucurau de autoguvernare popoarele mici, atât cele sedentare, cât şi cele nomade (tomurile 2 şi 9); breasla avocaţilor avea propriile Consilii (tomul 16); se bucura de autonomie Academia de Ştiinţă, precum şi instituţiile de învăţământ superior (tomul 11). Pe întreg cuprinsul Rusiei se dezvolta nestingherit mişcarea cooperatistă, având congrese regionale şi organe centrale la scara întregii ţări. Se dezvoltau liber şi artelurile în formele lor tradiţional ruseşti (producţia manuală, comerţul, activităţile de bursă, curieratul etc.); apăreau şi se dezvoltau diverse societăţi private (ştiinţifice, literare, sportive, fotografice, societăţile angajaţilor negustorilor etc.); se autoorganizau felurite societăţi economice şi companii pe acţiuni; în baza iniţiativei private şi a fondurilor private erau create diverse instituţii de învăţământ de toate nivelurile, care completau astfel reţeaua educaţională de bază – de stat, orăşenească, de zemstvă şi bisericească… Biserica Ortodoxă se îndrepta spre renaşterea Sobornicităţii. Uniunile muncitoreşti militau şi deja dobândeau propria libertate…
Şi toate acestea constituiau fireasca şi necesara şcoală a autoguvernării statale. Desigur, aceste procese erau întocmite şi chiar supravegheate de către centrul administrativ al statului. Dar oare în alte ţări a fost sau este altfel? Şi doar intelectualitatea rusă, în lipsa ei de experienţă, îşi imagina precum că în democraţiile occidentale toate acestea se constituie făcându-se abstracţie de principiul legalităţii şi de orice control…
Poporul rus trăia înainte de revoluţie ca un organism măreţ şi liber, însă nu era conştient de asta; a înţeles abia acum. Iar între timp acest organism urma să trăiască o şi mai mare libertate de respiraţie şi de muncă.
Dar ce se întâmplă astăzi?
Comuniştii au curmat creaţia populară, au suprimat manifestarea populară, au nimicit spiritul de iniţiativă privată. Ei au înăbuşit instinctul autoconservării naţionale, impunându-i poporului un scop străin şi sălbatic al revoluţiei mondiale şi apelând la el doar în momentele de mari primejdii militare… Puterea lor antinaţională a devenit totul, iar persoana şi poporul – nimic.
Nimic sau doar nişte paie politice, care pot fi arse în mod iresponsabil, necontenit şi nelimitat în bezna revoluţionară. Acest proces de risipire a poporului rus, de chinuire a populaţiei prin foamete, frig, deportări, munci silnice nesuferite în lagărele de concentrare şi de execuţii directe durează deja de treizeci de ani…
Iată dovezile.
Recensământul din 1897 în Rusia din hotarele ei de atunci arăta peste 128 milioane de locuitori. Până la revoluţie sporul mediu natural al populaţiei pe an era – iar comuniştii pretind că ar fi şi în prezent – de plus 17 oameni la mia de locuitori. Astfel, către anul 1914 populaţia ei constituia în mod oficial 167 milioane, iar către anul 1918, minus pierderile umane în Primul Război Mondial (circa 2 milioane), circa 175 milioane. Statisticile ruseşti estimau că, în cazul păstrării acestui spor natural, populaţia Rusiei urmează să se dubleze către anul 1941 faţă de anul 1897 şi să constituie 257,5 milioane de cetăţeni de ambele sexe.
Sporul natural normal, afişat de către Soviete, ar fi trebuit să arate către începutul celui de-al Doilea Război Mondial plus 50 milioane de oameni; altfel spus, Rusia postrevoluţionară ar trebuit să aibă către anul 1939 o populaţie de nu mai puţin de 196 milioane. Cu toate acestea, maşinăria statistică a lui Stalin a adunat la ordinul lui categoric, după ce acesta a anulat recensământul din 1937 – care nu i-a plăcut (acesta arăta, potrivit calculelor prealabile, 160 milioane de locuitori!) – 170 milioane de oameni.
Iar asta înseamnă că revoluţia a nimicit în Rusia în primii 22 de ani, potrivit propriilor sale calcule, nu mai puţin de douăzeci şi şase milioane de vieţi omeneşti…
Această cifră însumează totul: şi asasinatele politice, şi războiul civil de trei ani (1918-1921); şi epidemiile provocate de acesta; şi răscoala lui Antonov din regiunea Tambov; şi execuţiile lui Bela Kun în Crimeea (1920-1921); şi foametea (1920-1921); şi moartea unui număr enorm de copii, numărul cărora însăşi Krupskaia[11] îl estima ca fiind de milioane; şi teroarea preţ de mai mulţi ani asupra ţărănimii; şi colectivizarea din anii 1929-1933, care a nimicit circa 600 000 de familii de ţărani înstăriţi; şi nenumăratele răscoale „mici” pe întreg cuprinsul ţării, înecate în sânge; şi „sistemul economic” al lagărelor de concentrare (GULAG); şi construcţia Canalului Belomor; şi Solovki[12] cu feţele bisericeşti şi credincioşii de toate religiile, condamnaţi la moarte în condiţiile unor friguri insuportabile; şi industrializarea forţată, care n-a pregătit Rusia de invazia germană, şi epurările din Armata Roşie, şi emigraţia…
De atunci a izbucnit al Doilea Război Mondial, provocat cu îndemânare de către Stalin prin intermediul alianţei cu Hitler, care i-a dezlegat mâinile ultimului.
Până la patru milioane de prizonieri ruşi au fost nimiciţi de către nemţi prin înfometare şi frig în lagărele de concentrare germane. E cu neputinţă de calculat numărul „muncitorilor estici”, deportaţi de către nemţi şi condamnaţi să moară de foame şi din cauza unor condiţii de muncă isuportabile. E imposibil de stabilit numărul enorm de ruşi ucişi de către nemţi în interiorul Rusiei în calitate de „ostatici”. Puterea sovietică, diminuând în mod evident această cifră, a arătat şapte milioane. E cu neputinţă de stabilit numărul imens de ruşi împuşcaţi pe teritoriul Rusiei de către detaşamentele NKVD-ului sovietic în perioada reocupării teritoriilor sale pentru falsul motiv de „colaboraţionism” cu nemţii. Au dispărut din Crimeea tătarii lichidaţi de către Soviete (circa 150 mii). Au dispărut din Caucaz karaciaii (circa 16 mii); au dispărut din Caucaz cecenii (circa 200 mii) şi inguşii (circa 50 mii). Au dispărut nemţii din regiunea Polvoljie (circa 200 mii). Toate aceste popoare mici ale Rusiei au fost în parte nimicite, iar în parte deportate în aspra Siberie, la munci forţate pentru vina de a fi aşteptat de la nemţi eliberarea din robia comunistă…
Iar peste toate acestea, mereu completându-se cu noi victime, gem zecile de milioane din lagărele de concentrare împrăştiate pe întreg întinsul Rusiei; omul liber nu are acces acolo, de acolo nu vin nici scrisori, nici veşti, iar condamnaţii supravieţuiesc în medie nu mai mult de opt luni… Puterea sovietică preferă în mod categoric sclavii încarceraţi până la moarte (pe care nu trebuie să-i plătească) unor cetăţeni liberi, care blestemă comunismul fie şi în şoaptă.
Astfel, poporul rus, această vie temelie creatoare a Rusiei, este irosit, înfometat, schingiuit de către Statul sovietic; toate acestea se întâmplă nu din cauza unor scăpări sau nepriceperi, ci în virtutea unui sistem, în mod calculat şi premeditat: Puterea sovietică are nevoie de robi obedienţi, nu de oameni ce ar avea propria gândire, propria inimă naţională, propria voinţă independentă şi credinţă în Dumnezeu. Această epurare monstruoasă durează timp de treizeci de ani: în Rusia sunt supuşi „epurărilor” cei mai de seamă oameni ai ei, ca să se şteargă până şi numele lor. Anume în asta constă esenţa politicii sovietice, pe acest principiu se întemeiază Statul sovietic – principiul nimicirii „cetăţenilor cu gândire necomunistă”.
Oamenii din toate ţările şi din toate popoarele pot fi siguri de faptul că, dacă Sovietele vor învinge la scară mondială, şi lor li se pregăteşte aceeaşi soartă.
(va urma)
Traducere şi note de subsol – Iurie Roşca
[1] Contele Burkhard Christoph von Münnich (1683-1767) a fost un faimos inginer şi figură politică în Imperiul Rus, un important reformator al armatei ruse.
[2] Kliucevski Vasilyi Osipovici (1841-1911) – istoric rus.
[3] Şmurlo Evghenyi Franţovici (1853-1934) – istoric rus.
[4] Opricinina a fost instituită în 1565, ca organ represiv a primului ţar rus Ivan al IV-lea.
[5] Zemscina – teritoriu ce reprezenta, pe vremea lui Ivan cel Groaznic, o unitate aflată sub conducerea unui boier.
[6] Ernst Johan von Biron (1790-1872) – duce de Curland şi Semigallia şi regent al Imperiului Rus.
[7] Dvorţovîe krestiane („dvoreţ” – palat) – ţărani care aparţineau personal ţarului şi membrilor familiei acestuia.
[8] Udel – regiune în Rusia Veche, condusă de un cneaz.
[9] Vece – formă de autoguvernare în Rusia Veche.
[10] Zemstvă – organe de autoadministrare locală în Rusia începând cu 1864.
[11] Nadejda Krupskaia (1869-1939) – revoluţionară bolşevică, soţia lui V. I. Lenin.
[12] Solovki – insulele Soloveţk din Marea Albă, transformate în lagăr de concentrare de către regimul bolşevic.
