Într-o serie de articole anterioare am tot folosit conceptul de „neo-comunism”. De fiecare dată am păstrat un rest de eroare în utilizarea lui. Am păstrat deschisă posibilitatea ca trecerea timpului să-mi aducă mai multă înţelepciune şi în cele din urmă să fiu convins că este un concept inadecvat pentru ceea ce voiam să caracterizez. Timpul trece, dar fără a mă convinge să renunţ la el, din contră…
De fapt, ce este neo-comunismul? Un vechi comunism metamorfozat în hainele noilor vremuri liberal-democrate. După ce optimismul anilor post-revoluţionari s-a temperat, ne-am dat seama că „elita” pre-decembristă nu avea cum să renunţe peste noapte la structurile care au consacrat-o, să renunţe la avantaje de dragul idealurilor democratice. Nici „poporul” nu ştiu cât era de dispus să gândească alte structuri. Revoluţia urma să aducă mai multă libertate, în rest toate trebuiau să continue ca mai înainte. De îndată ce Revoluţia va fi trecut, urma să ne întoarcem liniştiţi la slujbele noastre şi s-o ţinem tot aşa, cum pomenisem din moşi-strămoşii comunişti… consumând din când în când eventual câte un miting.
Câştig de cauză a avut „elita”. „Poporul”, vrând-nevrând, a trebuit să intre în jocul liberal al lui „cum ştii, cum vrei, cum poţi.” Astfel s-a consacrat neo-comunismul. De o parte Statul, devenit instituţie pur extractivă (un termen utilizat de Ovidiu Hurduzeu în articolul „România şi modelul extractiv”, din 7 octombrie 2013, termen pe care-l putem considera drept unul dintre conceptele fundamentale în caracterizarea neo-comunismului), de cealaltă o masă lipsită de orientare, al cărui singur rost este să servească extracţiei. Nu ne confruntăm aici cu un fenomen pur românesc; într-un articol scris de câţiva antropologi pe o temă oarecare, se remarcă faptul că în Camerun, deşi instituţiile şi ideologiile sunt promovate ca democrate, Statul preferă să rămână colonial în natura sa, tratându-şi subiecţii ca persoane cu drepturi politice şi economice inferioare. Specific românesc poate fi cel mult conţinutul pe care-l concretizează extracţia. Ea se realizează în numele unor servicii publice, care – aici ne îndepărtăm de vechiul comunism – sunt mai degrabă simbolice. Simbolice fiind, comportamentul Statului devine ritualic. Cine o fi învăţat, Statul de la Biserică sau Biserica de la Stat (în tendinţele sale de a se comporta şi ea din ce în ce mai extractiv, pe seama buzunarelor oricui, credincios sau nu)?! Cert este că dacă pentru credincios vinul şi pâinea de la Împărtăşanie sunt ad-litteram sânge şi trup al Mântuitorului, pentru cetăţean faptul că un medic utilizează stetoscopul, un poliţist manevrează un girofar sau un profesor intră la ore, nu duce automat la însănătoşirea lui, nu-i creează un sentiment de siguranţă sau convingerea că odrasla beneficiază de educaţie de cea mai înaltă calitate.
Vorbim de o „elită”, iar nu de „elite”. Teoria ne arată că avem un sistem democrat modern, de vreme ce sunt atâtea partide aflate în competiţie. Însă, chiar fără a avea habar de natura adevăratei relaţii dintre aceste partide – pe care numai o privire de „interior” o poate dezvălui –, nu poate să nu frapeze uniformitatea ofertelor electorale, lucru lesne de observat din „exterior”. Privim şi ni se pare că toate spun acelaşi lucru: ceea ce ar vrea să audă simplul cetăţean. Problema este în a-l convinge că partidul X şi candidaţii săi sunt mai abili în a îndeplini promisiunile comune decât partidul Y. Cine poate să înţeleagă noţiuni de „stânga” sau „dreapta”, de „democrat”, „social”, „liberal”, din simplele comportamente de partid?! Mai degrabă înţelege că toate sunt la fel. Să nu mai vorbim de uniformitatea comportamentelor partidelor şi coaliţiilor care se succed la putere, respectiv a celor aflate în opoziţie.
Privirea de „interior” are menirea de a confirma că, în fond, ne confruntăm cu un unic Partid, împărţit, e adevărat, în grupuri cu denumiri şi acronime care mai de care mai sonore (PSD, PDL, PNL etc.). Nu sunt prins în niciunul dintre acestea şi nici în activităţile lor pentru a avea pretenţia că vorbesc în deplină cunoştinţă de cauză. Şi totuşi… Interesant comportamentul lor la dineuri, onomastici sau alte evenimente de soiul acesta, când se adună reprezentanţi cu funcţii înalte de prin toate grupările, când „elita” se reuneşte deci. Un fel de şedinţă de Partid deghizată, în care pe ordinea de zi se află un singur punct, întărirea relaţiei de Partid. Cei care sunt la putere acum ştiu prea bine că într-o zi s-ar putea s-o piardă în favoarea celor care nu sunt. Consecinţa? O dispariţie, poate lamentabilă, de pe scena politic-funcţionărească de rang înalt, privarea de toate beneficiile aferente, eventual închisoarea. Preîntâmpinarea acestui viitor sumbru depinde de abilitatea cu care dezvolţi o reţea de relaţii şi, mai ales, obligaţii, cu oricine, de oriunde. De îndată ce frâiele puterii trec în mâna altora, obligaţiile în care-i vei fi implicat îţi vor asigura un loc mai mult decât confortabil la conducerea cine ştie cărei instituţii de prestigiu.
Dacă privirea de „interior” este întemeiată, mai multe lucruri se explică. Astfel, în sânul Partidului unic se pot face şi desface la nesfârşit coaliţii, de vreme ce orice este compatibil cu orice. Surprinzătoare va fi nu reunirea unor, de pildă, PSD cu PNL, ci gândul că aşa ceva nu ar fi posibil. Traseismul politic va fi un fenomen absolut normal, anormal va fi să-i ataşăm vreo etichetă de imoralitate şi lipsă de demnitate. Numirea în posturi cheie – eventual titular de minister – a unor persoane total lipsite de competenţe va fi o consecinţă necesară a sistemului de obligaţii. Îmi este greu să cred în naivitate, cel (cei) care numeşte ştie prea bine că numitul nu are habar. Însă trebuie să onoreze obligaţia. Chiar şi răspunderea penală, la nevoie se află prinsă în logica internă de Partid. Altfel nu se pot explica pedepsele cu doar doi-trei ani privare de libertate pentru învinuiri care pe alte meleaguri – chiar ale celor abilitaţi să verifice funcţionarea statului de drept în România – atrag condamnarea la moarte.
La fenomenul din urmă ar fi de insistat puţin. Eroul PSD-ist din ultimii ani, cu două recente condamnări, are dreptate când afirmă că dosarele sale au fost instrumentalizate pe fond politic. Numai că acest fond şi-l va fi creat singur, în perioada de maximă glorie politică. Ca şef de cabinet într-o ţară cu bună creştere economică, proaspăt aliată la NATO şi cu perspective certe de integrare europeană, s-a gândit poate că se află într-o poziţie de-a pururi indestructibilă. Şi-a permis atunci să taie multe dintre ochiurile reţelei de Partid în care se afla prins, să ignore crearea altora, în primul rând prin aroganţă. Numai că masele – care urmau să-l adore prin votul lor pentru realizări – l-au trădat primele. Dacă distinsul profesor de drept ar fi avut şi un pic de cultură sociologică, n-ar fi fost indiferent la truismul că în perioadele de avânt economic pretenţiile populaţiei cresc mai mult decât posibilitatea economiei de a le satisface… cu toate bonusurile, primele, sporurile, tichetele-cadou… Cu atât mai mult cu cât unii aveau totuşi împliniri şi dincolo de posibilităţile economiei, şi dincolo de pretenţii!
Aceleaşi principii de funcţionare ale sistemului uni-partid s-ar putea să-l şi salveze. Atunci se va revela că statul de drept într-adevăr funcţionează şi că justiţia îşi face treaba restaurând dreptatea. Să nu ne mire deci dacă într-o zi eroul PSD-ist va deveni erou naţional, eliberat, cu un Stat / Partid plătindu-i daune morale. De unde? Ştim cu toţii, din birul pe buzunarul „cetăţeanului”.
