Am privit, obosiţi de patimile zilei de vot, şi oarecum neîncrezători, la bilanţurile votării. Şi nu sunt nici puţine, nici neimportante. În primul rând, este remarcabilă implicarea, mai mult pasional şi mai puţin raţional, în alegerea unui preşedinte al României. Din câte se pare, românii cred că mai pot să facă politică. Nu ademenirea promisiunilor sau darurilor de campanie i-au făcut să voteze, cât mobilizarea pentru politică, într-o epocă în care non-participarea, absenteismul sau apoliticul păreau să câştige teren. E greu de crezut că nu suntem încă dezamăgiţi de politică. Într-atât de dezamăgiţi încât să nu mai facă parte din viaţa noastră.
Interesantă este însă mai ales conturarea, şi la aceste alegeri, a profilului preponderent conservator al alegătorilor români. Cei de vârstă mai înaintată, cu un nivel mai scăzut de educaţie sau cu rezidenţă rurală, conservatori prin profilul lor socio-economic, votează, conformist şi inerţial, cu reprezentanţii puterii politice dominante după ’89. Chiar dacă aceşti reprezentanţi au un mesaj politic de stânga (pe care uneori îl aplică cu mijloace de dreapta), comportamentul alegătorilor este de păstrare a profilului politic familiar de mai multe zeci de ani. În România, ideologia stângistă este tradiţională. Chiar dacă liderii actuali sunt tineri, educaţi şi urbani, alegătorii sunt vârstnici, puţini educaţi şi săteni; de aici şi o inadecvare a dialogului între PSD şi publicul său. Dreapta, introdusă în România după revoluţie, printr-un semiimport de către figurile vârstnicilor occidentalizaţi care au refondat partidele istorice, este conservatoare prin orientare. Alegătorii pe care îi polarizează sunt, însă, de cele mai multe ori, tineri, persoane cu nivel ridicat de educaţie, orăşeni. Şi aici se sesizează oarece sincope de sincronizare între agenţii politici şi public, mai repede depăşite parcă decât în cazul anterior. Tinerii votanţi ai dreptei româneşti se orientează către figuri autoritare, şi nu atât către profesionişti ai vieţii politice sau publice. Astfel, în timp ce PSD-ul se poate aştepta la un declin al susţinerii sale populare pe măsura depăşirii naturale, cronologice a bazei sale populare (în cele din urmă, va trebui să renunţe la generaţiile de votanţi conservatori ai politicii de origine antedecembristă şi să îşi revoluţioneze profilul), partidele de dreapta pot anticipa o maturizare a electoratului lor. Societate tradiţională, chiar şi în mediile urban, tinereşti şi educate, România va mai da, vreme de câteva mandate, opţiuni conservatoare.
În acest context, este remarcabilă victoria candidatului care pleca cu cea de a doua şansă, sasul cu gura încleştată, vânzător de copii, serios, furnizor de clădiri şi domenii unei organizaţii a minorităţilor naţionale, consecvent, încăpăţânat şi, în mod ciudat, cumva indiferent la impresia pe care o lasă. Imaginea promovată în campanie nu l-a avantajat: nu ştie nici să vorbească publicului, nici să zâmbească, în loc de surâsul civilizat aşteptat afişând o grimasă care sugerează mai mult ameninţare decât liniştire. Arătătorul apăsat pe lucrul bine făcut din posterele electorale pare parte dintr-un proces care i se intentează privitorului, un fel de tragere la răspundere: de parcă noi ar trebui să ne dovedim cele bine făcute, şi nu el, funcţionar suprem al statutului, desigur, dar, cum spune democraţia, de noi ales, ba chiar de noi plătit. O provocare la adresa mentalităţii liberale a „cetăţeanului îndreptăţit”: candidatul dreptei pare că nu are scrupule în a ne apostrofa ca cetăţeni cu obligaţii. Faţă de imaginea foarte aşezată a contracandidatului mai cumsecade, mai tânăr, mai fotogenic, mai conformist cu imperativele marketingului politic, zâmbind ca un funcţionar de bancă conştient de valoarea monetară a clienţilor săi, Iohannis părea foarte real. Greoi, contondent , foarte consistent.
Am crezut, cei mai mulţi dintre cei care au votat sau nu, că nu are şanse de a deveni preşedinte. Deşi în ultima zi s-au acuzat erorile echipei de consiliere electorală, Victor Ponta a avut o campanie extrem de elaborată. Toate ipostazele ce păreau aşteptate de publicul elector au fost bifate de consilierii domniei sale: în mod ostentiv prim-ministru, la curent cu toate statisticile administraţiei de stat; om politic cu susţinerea celui mai mare partid din România; familist destoinic, ataşat de părinţi, copii şi soţie; în sfârşit, vecinul prietenos cu care am fi putut să ne împărţim jocurile în copilărie sau problemele maturităţii. O bună imagine, atât de bună că a reuşit chiar anularea realităţii persoanei. Ponta părea atât de apropiat, că te-ai fi aşteptat să facă parte din viaţa ta; iar promisiunile sale privind taxele, salariile, pensiile, alocaţiile întăreau această implicare. Cu toate acestea, alegătorii nu au răspuns conform aşteptărilor.
Ce i-a adunat pe oameni spre Iohannis? Multe promisiuni nu a lansat, şi nici empatia nu îl putea apropia de mase. Poate că electoratul său, neregăsit la dimensiunile din ziua votării în sondajele anterioare, s-a compus treptat, din mai multe locuri, din mai multe domenii, cu mai multe interese. Poate că unii au văzut în el gospodarul care poate să facă din România un „stat cultural european”. Alţii poate că i-au admirat numai stilul altfel de a fi în faţa presei, indiferent sau numai insensibil la atacurile şi amenzile dirijorilor opiniei publice. Unii au amendat comunismul de stil nou, alţii direct pe Ponta, considerat prea crud, prea imatur pentru funcţia de preşendinte. Unii poate visează în continuare la castele într-o Românie mai occidentalizată, printr-un preşedinte a cărui origine germanică poate atrage simpatia şi banii vecinilor europeni îndepărtaţi. În mod sigur, originea etnică a fost unul dintre criteriile votului pro sau contra. Să nu uităm că ispita germană, pe care Mircea Vulcănescu o regăsea constitutivă spiritului românesc, era diagnosticată de acesta ca reîntoarcere spre sine, curioasă manifestare a influenţei germane; colocare, spunea Vulcănescu, nu dislocare.
Probabil că, dincolo de vot, orice cetăţean român are o curiozitate-spre-îngrijorare despre cum va fi un preşedinte străin, lipsit de experienţa instituţiilor politice bucureştene, care pare să aibă propria sa linie de conduită, pufăind imprevizibil ca un tren oprit în gara noastră. Orice contact al unei comunităţi cu un străin se face cu circumspecţie, căci străinul este, prin definiţie, un potenţial dezorganizator al ordinii date. Aici, nu categoria cetăţeniei contează: calitatea la care ne referim este una ontologică şi, orice ar face, Iohannis nu poate scăpa de ea. Este bine că face gesturi de asimilare în comunitatea pe care urmează să o reprezinte (cum a fost intonarea imnului României în public), dar ele vor trebui permanent reiterate. Este, de asemenea, bine că soţia domniei-sale este româncă, dar aceasta nu îi dă decât statutul pe care îl are ginerele în casă. Aşadar, îngrijorarea românilor şi vigilenţa pe care românii o vor arăta faţă de viitorul preşedinte este perfect îndreptăţită; de altminteri, din câte deja se arată, Iohannis nu se comportă după modelele familiare nouă. La rândul său, va trebui să fie şi el îngrijorat, căci orice greşală pe care o va face va fi amplificată prin alăturare cu statutul de străin, cu mult mai nefavorabil în exercitarea mandatului faţă de cât i s-a arătat de favorabil în promovarea sa electorală.
