Sub presiunea găsirii unui brand de țară care să reflecte valorile reale ale României, imaginea acestuia a oscilat între regnul vegetal – frunza – și cel culinaro-tehnic – cu tot avântul de branding al ciocolatei ROM și al semnalului informatizat O țară: 19 milioane de ambasadori. În contextul în care se readuc în atenție, aproape obsedant, în locul discuției publice termenii de local, regional şi ∕ sau secundar, niciunul dintre derivanți nu par suficienți de serioși în a fi învestiți cu titlul de filtru, dacă nu al imaginii României, măcar al unui branding regional-local. O justificare imediată ar putea avea în vedere faptul că, metodologic, problemele de ordin teoretic întâmpinate se recunosc în urgenţa unui anume registru terminologico-teoretic şi în indecizia generată de imposibilitatea unor variante definitive de ancorare într-un perimetru conceptual. Dacă localismul ar viza realităţile socio-culturale (i)mediate, vii şi concrete ale locului, apelând la date geografice şi sociale generale, regionalismul s-ar construi pe o existenţă mai generală şi, ca atare, mai puţin reală, prin (supra)aprecierea provinciei şi a provincialismului. Localismul creator a fost şi rămâne o categorie rizofagă, hrănindu-se imagologic, geo-politic, material şi spiritual dintr-un anume specific (naţional, local, regional, zonal), angajat agonistic în dinamica modelului european, într-un anume tip de sinteză europeană.
Iată, așadar, un posibil brand cultural, un proiect care, între limitele deschise dintre ∕ între cultură – civilizaţie pe care le propunea Edgar Morin, stabilește că valorile ideale au rolul de a completa sau direcţiona sensul civilizaţiei, ca prelungire laborioasă a culturii, cu aplicaţie locală creatoare autohtoniza(n)tă.
În anii '30, proiectul localismului creator a plecat de la constatarea că prin prototipuri locale s-a încercat o corectare a haosului declanşat de imitaţia accidentală a form(ul)elor occidentale, stabilindu-se că însemnele locale îşi propun distanţarea faţă de modernitatea burgheză. Integrat unui moment cultural prielnic, localismul creator s-a integrat organic în rândul localismelor (politice, administrative, educative, sociologice, culturale), cultivând tradiţiile imediate, nu atât ca doctrină, cât ca ideal programatic şi legitima(n)t.
Potrivit teoreticianului localismului creator, Al. Dima, localismul creator dezvoltă un fel de desprindere de formele ∕ formulele regionale ale „propriei substanţe” şi descoperirea posibilităţilor pe care privirile noastre mereu îndreptate în afară, le-au ignorat atâta amar de vreme.
Disoluţia individualismului pe marginea căruia glosa şi C. Rădulescu-Motru (pierderea caracterului particular al fenomenului românesc, nevoia gradării etnicului şi a spiritului de tradiţie), prin integrare locală, nu se putea realiza decât prin ceea ce Al. Dima aproxima drept nou sincronism european. Imperativului de a face notă distinctă între ceea ce ni se oferă în / prin tiparul bine temperat ardelenesc al „tradiţionalismelor” şi avântul mitteleuropean, determină o schimbare în modul de reacţie la nivel regional şi, în paralel, o corectare a mesajelor de sincronizare / remorcare pe care cultura occidentală le emite către acest perimetru (şi care, de cele mai multe ori, aşa cum se va putea observa, nu erau receptate decât fragmentat).
(Re)activând dinamica modelului cultural european în spaţiul românesc şi implantându-l în orizontul deschis al Uniunii Europene, sub semnul Programului Cultura (2007-2013), perspectiva europenizantărămâne confirmată şi prin reuşita europeană a modelelor provinciale: Muzeul satului şi civilizaţiei rurale din Dumbrava Sibiului, Fundaţia Transilvania Trust, proiectul Microregiunea Rupea-Cohalm – un proiect -pilot de dezvoltare locală sau relansarea provinciei mundi (şi) prin Sibiu- capitală europeană.
De fapt, reconfirmări ale proiectului ideologic al localismului creator, a cărui detentă era prefigurată strategic la Sibiu de Al. Dima în anii '30, prin programul “Cultura în provincie” şi care se concentra pe reactivarea europeană a unui brand cultural al provinciei, “prea multă vreme degradată la nivelul unui simplu şi răbdător consumator cultural”.
