Suntem în decembrie 2013 și în curând se împlinesc 24 de ani de la revoluția din decembrie 1989. Sentimentul de tristețe care îmi vine nu este atât pentru că evenimentele de atunci tind să fie uitate, după ce nu au fost niciodată cu adevărat (re)cunoscute, ci pentru că au trecut 24 de ani și mulți nu au învățat încă o iotă din istoria ce a precedat 1940. Nu zic că nu este important să știm ce s-a întâmplat în decembrie 1989 în România, dar consider că este mai important să știm ce s-a petrecut la noi în țară cel puțin în perioada 1940-1989. E evident că de bun simț ar fi ca orice român să-și cunoască istoria propriei țări, atât cât permit documentele și izvoarele actuale, dar mă rog, se pare că este încă o cerință prea mare pentru noi românii. Spun încă, pentru că, sper totuși ca odată și o dată lucrurile să se schimbe. În sfârșit. Mă întâlnesc cu mulți oameni în vârstă care regretă regimul trecut, de cele mai multe ori folosind expresiile: Măcar ăla săracu ne dădea la toți câte o casă, aveam toți un servici. Și ăștia ce au făcut? L-au omorât ca pe un animal și acum nu mai avem de nici unele. Și nu sunt dispuși să recunoască faptul că Ceaușescu Nicolae a fost omorât de propriul sistem, de propriii oameni. O treabă tipic comunistă: un proces înscenat, în care apărătorul joacă cu succes rolul acuzatorului, o execuție rapidă, preluarea puterii prin minciună, denigrarea celorlalte forțe politice, jaful economic ulterior. Dacă am ști o leacă de istorie am vedea tiparele imediat. Dar noi nu. Ne place așa, ignoranți. Dacă are cineva impresia că imperialiștii anglo-americani au intoxicat televiziunea română cu informații în zilele 22-25 decembrie 1989 astfel încât să fie posibilă masacrarea propriilor trupe speciale de intervenție de către, culmea, soldații neinstruiți din aceeași bravă armată română, care au mai trecut în palmares în acele zile și alți vreo mie de civili, ba și câțiva dintre ei înșiși, dacă cineva are impresia care va să zică, ”că au venit ceilalți”, ei bine, se înșală amarnic. Pentru că vedeți dumneavoastră, capitalismul ăla așa cum este el cu defectele lui, liberalismul așa cum a fost el definit inițial, etica protestantă și spiritul capitalismului, nu seamănă cu ce s-a întâmplat în România după revoluție. El nu este caracterizat nicicum prin distrugerea agriculturii și a economiei unei țări. Pentru că, dacă era așa, Norvegia bunăoară nu ar mai fi avut nimic până acum, pe când noi puternicii socialiști care am avut de toate, și case și servici, le-am fi scuipat semințe în cap. Dar uite că situația tinde să fie invers. Bineînțeles că o criză financiară declanșată, e adevărat, din sistemul bancar (capitalist global) și crearea unor fluxuri nesănătoase de capital către vârful piramidei, a dus lumea în pragul unor convulsii sociale deosebite. Dar chiar și așa, criza din România nu prea se compară cu cea din Anglia și nici măcar cu cea din Grecia. Pentru că nivelul de trai nu este același. Și pentru cei care spun că înainte era mai bine, pot da niște indicii: indicatorii economico-financiari din țările socialiste versus cei din blocul capitalist.
Îmi aduc aminte de o întîmplare petrecută parcă prin anii '90 sau '91: Era un miting împotriva comunismului. CFSN-ul lui Iliescu promova ideea că elemente criminale și declasate, făcând parte din partidele istorice, au pus la cale răsturnarea puterii democratic aleasă, care va aduce pace și prosperitate poporului român. Și tipic lor, imperialiștilor, criminalii ademenesc oamenii cinstiți ai muncii cu sticle de whisky și dolari murdari americani. Acum, ce să zic? Îndopat cu istoria învățată înainte de revoluție, le-am cam dat dreptate pe de o parte, dar pe de alta, o sticlă de whisky și treizeci de dolari pentru mine, un Iuda modern și capitalist, nu erau de colo, așa că mi-am luat inima în dinți și am plecat în oraș hotărât fiind să strig lozinci cu PNȚCD și să beau ulterior în cinstea lor un whisky ascultând muzică la casetofonul turcesc pe care aș fi putut să îl achiziționez cu cei treizeci de dolari murdari. Ajuns la fața locului am întrebat în dreapta și în stânga unde se dă mita și care sunt lozincile ca să pot începe să strig, dar mare decepție: nimeni nu dădea nimic, erau acolo numai oameni puțin nervoși pe comunism. Înfuriat în acel moment pe minciunile comuniste care mi-au promis whisky și dolari imperialiști (e adevărat, de la ceilalți, pentru că ei comuniștii nu au dat niciodată), am devenit pe loc național-țărănist, chit că nu știam nimic despre doctrina, istoria și filosofia partidului. Oricum domnul Corneliu Coposu, care huzurise și domnise în închisorile comuniste (se vedea pe fața dânsului bunăstarea), îmi inspira mult mai multă încredere decât Ion Iliescu, care fusese asuprit alături de Silviu Brucan și alții, făcând față unui trai plin de lipsuri și umiliri în perioada comunistă alături de Nicolae Ceaușescu, sabotați fiind de către chiaburii nenorociți care au ”întinat cauza și idealurile comunismului”.
Mi-a trecut prin cap să încep să revăd momentele politice filmate de varii televiziuni sau persoane fizice în perioada ce a urmat revoluției. L-am revăzut pe Iliescu spunând cum elemente criminale și declasate ”au întinat cauza și idealurile comunismului”, cum ”elemente legionare au început să defileze cu steaguri verzi ca pe vremuri”, chemând lumea la acțiune și violență, perioada mineriadelor, când același Iliescu chema el însuși la distrugeri și la violențe pentru apărarea democrației instalate de noul regim. Curentul creat atunci împotriva partidelor istorice, lansarea lozincii ”nu ne vindem țara”, ca să o poată vinde puțin mai târziu aceeași oameni pe nimic, s-a perpetuat și a prins rădăcini prin clasa politică actuală așa cum a fost și cea trecută. Aceeași clasă politică de atunci, aceeași oameni pentru care doctrina politică nu semnifică nimic, pentru simplul fapt că nu o cunosc, aceeași oameni care vând resursele naturale ale României pe nimic, acel nimic fiind totuși imense sume de bani pentru buzunarele proprii, dar nimic pentru poporul român. Atunci în '40-'44, comuniștii susțineau necesitatea retrocedării Basarabiei, Transilvaniei, Dobrogei. Azi același tip de oameni discută în parlament legi care să permită vânzarea de pământ către străini și cedarea dreptului de exploatare a resurselor către corporații multinaționale. Pentru că trebuie să fii mult prea prost să crezi că PNL-ul sau PDL-ul de azi are ceva în comun cu doctrina de dreapta, sau PSD-ul cu politicile sociale, așa cum sunt ele definite azi în Suedia, sau Olanda bunăoară. Ca dovadă este și alianța de toată jena Uniunea Social-Liberală. Adică socialiștii și liberalii și-au dat mânile ca să poată scoate mâna PDL-ului din buzunarul nostru și să-și poată băga ei propriile mâini în ambele buzunare. Nu este o chestie de doctrină sau strategie de management ci de OS. OSUL cu carne pe el bineînțeles, nu osul chel pe care îl prindem noi dând fericiți din cozi.
Spuneam în titlu că uităm o istorie pe care nu am vrut să o cunoaștem niciodată. Curentul legionarist a avut o largă susținere din partea maselor care nu mai suportau furtul celor de la conducere, înstrăinarea pământului și dezrădăcinarea și sărăcirea țăranului român. Așa este, au comis atrocități și crime care nu au ce căuta într-o democrație reală, într-un stat pentru care contractul social este o realitate și nu o iluzie. Numai că nu era cazul. Dacă ar fi să le pun pe toate în balanță, aș tinde să înțeleg multe din faptele petrecute atunci (nu să le iert, ci să le înțeleg). De altfel, și crimele ulterioare comise de stat împotriva legionarilor au fost tot atât de josnice ca și crimele comise de aceștia. Va să zică, nu vorbeam de un stat de drept ci de un teritoriu pe care legea nu avea mare lucru de spus, ci mai degrabă interesele celor avuți. Într-un fel Argetoianu a evaluat corect situația atunci când din nefericire a avut încredere în comuniști și s-a întors în țară: Au fost niște lichele la conducere, o parte au fost omorâte, înlăturate, dar au venit alte lichele și deci îmi pot găsi din nou un loc cald la putere. Eroarea a constat în evaluarea tipului de lichele de la conducere. Noile lichele nu erau dispuse să mai împartă ciolanul cu nimeni și chiar dacă le-ar fi trecut ideea prin creierele lor odihnite, marele prieten de la răsărit ar fi restabilit ordinea imediat.
Sunt voci acum, care precum spuneam, uită de binefacerile din trecut ale marelui prieten de la răsărit și ar fi gata să se urce din nou în căruța acestuia. Și astfel pentru noi, este un ciclu nesfârșit: Ne facem că nu vedem deși vedem, uităm ceeea ce oricum nu am vrut să știm, dar știam și lucrurile se repetă ca într-un deja-vu, la nesfârșit, condamnându-ne la același blestem de a nu ne recunoaște în propria noastră istorie pe care o înlocuim cu mari realizări trecute, nesfârșite fapte de vitejie și serii de victorii fără înfrângeri în urma cărora, paradoxal, am pierdut oameni, teritorii, resurse și am sărăcit pe un teritoriu bogat.
Pace vouă celor care cântați imnul dormind.
