Integrarea economică între UE şi Rusia este aproape inevitabilă şi se pliază pe logica unităţii europene. Dezvoltată până la nivelul unei doctrine, ea afirmă că evitarea conflictelor armate e posibilă prin convergenţa adversarilor ireconciliabili şi prin evadarea din paradigma „cursei înarmărilor”, vzută anterior ca singura garanţie a securităţii.
Rolul pe care l-ar putea avea în viitor spaţiul eurasiatic în politica globală, de la Lisabona la Vladivostok, cel de contrapondere hegemoniei americane, devine tot mai evident. Unificarea spaţiului eurasiatic defineşte o politică a păcii, în timp ce divizarea acestuia este considerată drept una axată pe perpetuarea logicii confruntării. La ora actuală se pare că interesele actualei administraţii de la Casa Albă nu urmăresc securizarea unor state în faţa unei ipotetice agresiuni militare, ci crearea unei falii între Est și Vest, menţinerea unei stări de tensiune permanentă, neîncredere, frică şi ură.
Aici iese în evidenţă rolul aşa-numitului „intermarium” sau „cordonul sanitar”, adică şirul ţărilor din spaţiul dintre Marea Baltică şi Marea Neagră (Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Republica Moldova), ele fiind forţate să se sacrifice de dragul împiedicării proiectului integraţionist. Anume această zonă reprezintă obiectul celei mai agresive propagande antiruseşti, livrată iscusit de o armată de agenţi de influenţă, prin evocarea sistematică a pericolului unei posibile „agresiuni militare ruseşti”, fără a mai căuta să argumenteze astfel de afirmaţii cu date factologice.
În schimb, un astfel de discurs cultivă autoizolarea în cadrul Uniunii Europene şi torpilează orice intenţie a europenilor de a continua procesul de conciliere între Estul şi Vestul Eurasiei. Este vorba despre ingrata funcţie de „coloană a cincea” a Europei.
Supravieţuirea statelor mici în contextul acestor procese depinde de regăsirea unui astfel de loc în noua configuraţie politică, ce ar permite ca interesele divergente ale marilor puteri să nu se răsfrângă asupra intereselor lor naţionale.
Drept model negativ pentru România, spre exemplu, ar putea servi cazul Turciei. Acesta s-a pomenit în conflict atât cu Federaţia Rusă, cât şi cu Statele Unite ale Americii, dar şi cu Polonia, ultima practicând o retorică agresivă nu doar la adresa Moscovei, ci şi a Berlinului. Astfel de jocuri periculoase nu conduc numai la izolare regională şi internaţională, ci ameninţă şi integritatea teritorială şi stabilitatea politică internă, implicând inclusiv costuri economice colosale.
Menţinerea artificială a conflictului cu Rusia reclamă cheltuieli din contul fiecărui polonez, baltic, român, care nu sunt compensate cu nimic de aşa-numitul „parteneriat strategic” cu SUA. În schimb, doar SUA este cel care are de beneficiat de pe urma acestei politici, fără a implica anumite riscuri pentru propriile interese naţionale.
România, deocamdată, se află într-o stare de ezitare, dar mai devreme sau mai târziu va trebuie să aleagă între două opţiuni geopolitice. Prima constă în axarea strictă pe un parteneriat strategic cu SUA, ultima oferind promisiunea „umbrelei de securitate”. Asta implică sporirea tensiunilor cu Federaţia Rusă şi confruntarea inevitabilă cu Germania, precum şi cu ţările europene care susțin politica Germaniei.
A doua opțiune constă în restabilirea dialogului şi parteneriatului strategic cu Federaţia Rusă şi sincronizarea politicii externe cu cea a Germaniei, urmând, totodată direcția intereselor naționale românești. O astfel de poziţionare presupune consolidarea poziţiei României atât în Uniunea Europeană, cât şi în cadrul NATO, cu perspectiva reformării acestor organizații și impunerea propriei agende, în cazul în care asta va mai fi posibil. În caz contrar românii ar trebui să mediteze serios la perspectiva renunţării la aceste structuri în schimbul participării directe, pe cont propriu, la noile configurări internaţionale şi la noile procese integraţioniste. Or, ultimele ar deschide în faţa României perspective de dezvoltare mult mai largi
În acest sens, victoria lui Donald Trump ar putea juca un rol important în reaşezarea paşnică, pe făgașul normalității, a relațiilor internaționale. Discursul izolaționist și conciliant al candidatului republican ar putea deveni o premisă pentru depășirea liniilor de demarcație din perioada războiului rece și stabilirea unor linii de dialog reciproc avantajos, ce ar diminua riscul izbucnirii unor noi conflicte locale.
Hillary Clinton, dimpotrivă, pledează pentru continuarea şi aprofundarea stării de război, care este păguboasă pentru statele mici. Acestea ar putea fi folosite în calitate de pioni ai unor interese străine, sau ca teren de confruntare între marile puteri, aşa cum se întâmplă deja în Ucraina, Siria sau Karabahul de Munte.
Sursa: sputnik.md
