Ucraina şi Republica Moldova. Putin are grijă?

Viorica Joiţa 23 februarie 2014 0 Comentarii

Prin luna noiembrie existau nişte discuţii cu privire la ceea ce se va întâmpla la Summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius  (28-29 noiembrie 2013). Atunci Ucraina urma să semneze, în timp ce Republica Moldova trebuia să parafeze, Acordul de asociere şi cel de liber schimb cu Uniunea Europeană. Şi totuşi, impresia mea a fost că nimeni nu-şi făcea griji cu privire la Ucraina, ci mai degrabă la Rep. Moldova. Ce va face Iurie Leancă, va merge spre Uniunea Europeană ori ba? Apoi, dintr-o dată, s-au ivit şi temerile. Nu din cauza prim-ministrului Leancă, ci din cauza lui Viktor Ianukovici. La Vilnius, Ucraina a zis „stop” parcursului său european. Din acest moment au apărut şi articole care puneau sub semnul întrebării şansele ca Republica Moldova să mai facă pasul spre UE. Nu a fost cazul, Leancă a reuşit să ducă cel de-al doilea stat românesc mai aproape de familia europeană. Dacă urmărim presa occidentală, ideea de fond ar fi aceea că Ucraina tânjea după valorile europene şi democraţia acesteia. Ce-i drept, era pe drumul cel bun, poate mai bine situată decât Republica Moldova. Şi atunci, ce s-a întâmplat? După cum bine intuiţi, privirile se întorc spre Rusia. Rusia şi Putin. Cunoaştem deja discursul lui Putin, cum că Rusia nu intervine peste decizia altor state, cum fac statele membre UE sau Statele Unite ale Americii, ci respectă independenţa şi aşa mai departe. Europenii, dar mai ales românii şi alte popoare care au fost prinse sub greutatea entităţii eurasiatice, nu cred în spusele lui Putin. De cealaltă parte, unii jurnalişti occidentali chiar îl ironizează pe Obama pentru că a asistat (şi poate va mai asista) la trimful lui Putin asupra SUA într-o serie de probleme: „Siria? Putin are grijă. Iran? Putin are grijă. Snowden şi scurgerile de informaţii ASN? Putin are grijă. Ucraina? …”[1]

Dacă SUA şi UE arată spre Putin şi Putin aruncă vina asupra lor, cum a ajuns Ucraina în acest moment de nelinişte internă? Cum spune o vorbă din popor, adevărul e pe undeva la mijloc. Probabil că ideea geopoliticii clasice – puterile uscatului versus puterile mării – este „învechită” cum spun unii, cert este că, vetustă sau nu, ea este încă utilă şi folosită de principalele puteri. Aşa cum arată şi Stratfor[2], SUA nu s-ar simţi deloc confortabil cu o Ucraină pro-rusă, eventual integrată în Uniunea Vamală, iar Rusia ar considera o adevărată ameninţare la adresa securităţii sale un stat ucrainean pro-european, adică aflat sub influenţa SUA, pentru că ruşii văd UE drept o prelungire a Washingtonului. Şi puterile occidentale au ceva motive de nelinişte: Ianukovici a refuzat să discute telefonic cu Angela Merkel sau cu Jose Manuel Barroso[3]. În schimb, a avut o discuţie prin telefon cu Putin, care a decis că va trimite în Ucraina un mediator, pe Vladimir Lukin.[4]  În acest context, v-aş propune o altă cheie de înţelegere a problemei. Mai exact, aş zice să fim un pic atenţi la ce scria un filosof, geopolitician rus şi lider al mişcării eurasiatice (dar şi sfătuitorul lui Putin), Aleksandr Dughin, prin 2010, în volumul despre viitorul geopolitic al Rusiei[5]. Avem un mic subcapitol cu un titlul mai mult decât grăitor în partea a cincea a cărţii- Geopolitica internă a Rusiei, cap. 5- Pericolul occidentului- „Decompoziţia geopolitică a Ucrainei”. Când am citit cartea acum 2-3 ani nu mi s-a părut aşa interesant titlul pentru că în Ucraina era linişte, dar în contextul actual mi-am zis că s-ar putea să găsesc răspunsuri chiar aici. Aşadar, se pare că Rusia era conştientă de faptul că în Ucraina „sunt mult mai active separatismul şi tendinţele suveranităţii politice” (p.251). Pentru Moscova, Ucraina nu are niciun sens geopolitic, singurul ei sens istoric fiind exprimat chiar în denumirea sa- „Ucraina”, adică  „margine”, „teritorii de frontieră”. Dughin consideră că statul acesta este compus din patru zone: Ucraina de Est, Crimeea, centrul Ucrainei şi Ucraina de vest. Pe scurt, Crimeea ar trebui să aibă un statut special (oricum, să fie independentă dar sub ochiul vigilent al Rusiei), partea de est şi centrală sunt apropiate de Rusia; partea vestică este considerată ca fiind antimoscovită. Din acest motiv, Ucraina nu poate adera nici la blocul de est, nici la cel de vest, fapt care o condamnă la „o existenţă de marionetă şi la servirea geopolitică a strategiei talasocrate în Europa” (p.252). Oricum ar fi, Dughin pune problema Ucrainei în funcţie de securitatea geopolitică a Rusiei: „existenţa Ucrainei în graniţele actuale şi cu actualul statut de stat suveran este identică cu aplicarea unei lovituri monstruoase asupra securităţii geopolitice a Rusiei, care echivalează cu o invazie pe teritoriul ei; existenţa pe mai departe a Ucrainei unitare este inadmisibilă. (…) Existenţa Ucrainei suverane la nivel geopolitic înseamnă a declara Rusiei războiul geopolitic (opera atlantismului şi Sea Power-ului)” (pp. 253-254).

În plus, într-un interviu recent, filosoful rus afirma că preşedintele Ianukovici a făcut o alegere firească pentru că el a fost ales de cetăţenii care simpatizează Rusia. Dacă ar fi continuat cu procesele europene, atunci i-ar fi trădat chiar pe aceştia. „Ianukovici nu poate acţiona împotriva interesului şi voinţei electoratului său. Dacă ar accepta invitaţia UE ar fi un trădător în ochii votanţilor săi care vor integrare cu Rusia. (…) Ianukovici a făcut ce era logic să facă. Nicio surpriză, niciun miracol”[6]. Mai mult, Dughin crede că puterile talasocratice (maritime) sunt responsabile de violenţele din Kiev pentru că  acestea erau conştiente că orice încercare de a integra Ucraina în formula de acum în Uniunea Europeană va genera tensiuni interne. De asemenea, ruşii nu cred că ucrainenii susţin integrarea europeană. Dughin mai spune că opoziţia din Kiev, mai exact grupurile care o compun, este unită de ura faţă de Rusia, Ianukovici fiind văzut ca omul Estului. „Ei urăsc tot ce are legătură cu Rusia. Asta îi ţine împreună. Ura este ideologia lor politică. Ei nu iubesc UE sau Bruxelles”. Prin urmare, Ucraina, în forma sa actuală, este o ameninţare şi pentru Occident, dar şi pentru Rusia. De altfel, unele voci susţin că ambele părţi încearcă să destabilizeze situaţia din Kiev şi să contrabalanseze acţiunile celeilalte părţi – occidentală sau rusă. Dar, aşa cum spuneam, Republica Moldova a reuşit să parafeze cele două acorduri cu UE.  În plus, zilele trecute, şeful Legislativului de la Chişinău, Igor Corman, a primit asigurări din partea preşedintelui Parlamentului European, Martin Schulz, că Republica Moldova se va bucura de sprijinul său în ceea ce priveşte abolirea regimului de vize. Ce cred ruşii despre Republica Moldova, statul aflat în vecinătate? Iniţial, perspectiva aceasta va aduce zâmbete pe feţele celor care susţin unirea Basarabiei cu România. Dughin spune că integrarea celor două state este „iminentă”, dar unirea va trebui să ţină cont de interesul Moscovei, pentru a include acest spaţiu în zona unde deţine controlul strategic nemijlocit. „Prin România, Republica Moldova şi Ucraina Centrală trece o fâşie neîntreruptă, populată de popoare ortodoxe, care uneşte pământurile Rusiei cu Serbia, avanpostul Eurasiei în Balcani. Este în interesul Eurasiei ca acest ţinut să se transforme într-o regiune strategică şi culturală unitară – de fapt într-o singură ţară. Aceasta înseamnă că Moscova trebuie să fie iniţiatoarea integrării moldo-române – puse, de la bun început, sub semnul ortodox şi eurasiatic” (p. 255). Aşadar, să fi fost zarurile deja aruncate în ceea ce priveşte Ucraina şi Republica Moldova?