Puţin cunoscut publicului larg, Transatlantic Trade and Investment Partnership (TTIP) este un acord de liber schimb între Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii, aflat acum în ultima fază a negocierilor în spatele uşilor închise. Conform site-ului oficial al Comisiei Europene, TTIP „îşi propune să înlăture barierele comerciale dintr-o gamă largă de sectoare economice pentru a facilita cumpărarea şi vânzarea de bunuri şi servicii între UE şi SUA”. Asta implică înlăturarea barierelor pentru comerţ şi investiţii, precum şi armonizarea reglementărilor şi a standardelor tehnice. Un raport „independent” comandat de Comisie afirmă că TTIP va aduce anual circa 119 miliarde de euro economiei UE, 95 de miliarde economiei SUA şi alte 100 de miliarde celorlalte economii. Dar cu ce preţ?
Cea mai frecventă critică adusă acestui parteneriat vizează diverse dereglementări la care ar putea conduce, în special cu privire la drepturile consumatorilor şi standardele de mediu. Însă poate cel mai alarmant aspect al TTIP pare să fie aşa-numitul investor-state dispute settlement (ISDS). O fişă de date publicată de Comisie în noiembrie 2013 defineşte ISDS drept un sistem care „permite unui investitor să iniţieze o acţiune împotriva autorităţilor ţării gazdă în faţa unui tribunal internaţional”. Asta se poate întâmpla numai dacă investitorul poate susţine că i-a fost încălcată una dintre cele patru garanţii fundamentale pe care statul trebuie să i le ofere: „1) protecţie împotriva discriminării (tratamentul naţiunii celei mai favorizate şi tratamentul naţional); 2) protecţie împotriva exproprierii care nu este în scop de interes public şi care nu este compensată în mod echitabil; 3) protecţie împotriva tratamentului nedrept şi inechitabil – de exemplu, negarea echităţii procedurale de bază; 4) protecţie cu privire la posibilitatea de a transfera capital.”
Numai că aceste patru garanţii nu sunt explicate mai departe; nici criteriile după care se stabileşte când sunt încălcate. Mai mult, nu se precizează ce i-ar opri pe investitori să intenteze procese nefondate. Ce îi opreşte, mai exact, să aducă plângere unui stat de fiecare dată când li se pare că interesele lor sunt dezavantajate de legile ori politicile publice ale acelui stat? Dar problema e mult mai adâncă.
Întrucât tribunalele naţionale „ar putea să nu fie imparţiale ori independente” (conform unui alt document al Comisiei), litigiile dintre investitori şi state vor fi judecate de comisii internaţionale compuse din trei arbitri – un sistem privat de justiţie creat acum douăzeci de ani şi care tinde să devină tot mai răspândit în dreptul internaţional. Însă Comisia pare să dribleze câteva întrebări esenţiale: Cine sunt, de fapt, aceşti arbitri? Ce garantează imparţialitatea şi independenţa lor (dacă cea a curţilor naţionale e atât de îndoielnică)? Cine îi poate trage la răspundere? Altfel spus, cine îi judecă pe judecători? Adevărul e că nimeni: deciziile sunt luate în spatele uşilor închise, departe de comunităţile pe care le afectează, şi fără posibilitatea de a fi contestate în vreun fel!
Mai mult, conform unui raport publicat în 2012 de Corporate Europe Observatory şi de Transnational Institute, aceşti arbitri tind să fie un „grup restrâns de avocaţi de elită”, caracterizat drept un „cerc închis” şi „o ‘mafie’ a arbitrajului”. Statisticile oferite de acelaşi raport par să confirme aceste etichete: „Proporţia de arbitri din Europa de Vest şi America de Nord: 69% în toate cazurile judecate la Centrul Internaţional de Reglementare a Disputelor Relative la Investiţii al Băncii Mondiale şi 83% dacă se iau în calcul arbitri care au participat la mai mult de 10 cazuri.” De asemenea, numai 15 arbitri au decis 55% din toate cele 450 de litigii stat-investitor cunoscute până în 2012.
Dar şi mai relevantă – deşi destul de previzibilă – e orientarea pro-afaceri a multora dintre arbitri. Dată fiind lipsa unor reguli stricte împotriva conflictului de interese, se întâmplă des – după cum arată un raport publicat în 2013 de Democracy Center – ca unii dintre aceşti arbitri să „treacă de la a fi arbitri (se presupune imparţiali) într-un caz la a fi avocaţi ai corporaţiilor în următorul, iar mulţi activează simultan în dubla calitate de consultanţi pentru corporaţii şi consilieri guvernamentali”. De altfel, unii dintre ei – mai „imparţiali şi independenţi”, se presupune, decât tribunalele interne – „au fost membri în consiliile de administraţie ale unor corporaţii multinaţionale majore, inclusiv cei care au intentat procese împotriva ţărilor în curs de dezvoltare”.
Asta poate explica de ce, în 2012, conform unui document emis de Naţiunile Unite, „70% dintre deciziile publice din aceste litigii au acceptat, cel puţin parţial, revendicările investitorilor”. Chiar şi când câştigă, statele – de obicei din Lumea a Treia – ajung să cheltuiască milioane de dolari pe apărare. Iată exemplul El Salvadorului (prezentat în acelaşi raport al Democracy Center):
Comunităţile rurale erau îngrijorate de contaminarea râurilor şi a rezervelor de apă cu substanţe chimice ca arsenicul de către o companie minieră canadiană (Pacific Rim). Deşi aveau şanse mici de izbândă şi primejdii clare de înfruntat (trei activişti au fost omorâţi), comunităţile din Las Cabañas s-au organizat şi au reuşit să convingă guvernul salvadorian să refuze permisele necesare pentru minerit. Pentru toţi cei îngrijoraţi, a fost un uriaş pas înainte pentru gestionarea sustenabilă a apei pe cuprinsul ţării, prin care se prezerva apa ţării pentru generaţiile viitoare şi se punea dreptul la apă înaintea profitului unei corporaţii miniere.
Numai că Pacific Rim a acuzat că refuzul guvernului de a-i oferi acele permise a fost o violare a drepturilor sale la „tratament just şi echitabil” şi a dat în judecată poporul salvadorian în tribunalul comercial al Băncii Mondiale, cerând daune de 315 milioane de dolari. Corporaţia cere să i se compenseze profiturile pe care nu le va mai face. Indiferent dacă câştigă procesul sau nu, guvernul cheltuieşte milioane de dolari numai pe apărare, bani care altminteri ar fi putut fi investiţi în profesori şi doctori, într-o ţară în care 42,5% din populaţie trăieşte sub pragul sărăciei. Dacă tribunalul dă sorţi de câştig corporaţiei, aşa cum s-a întâmplat în 70% din deciziile pe 2012, banii deturnaţi de la bugetul de stat pot uşor ajunge la zeci sau sute de milioane de dolari, care ar ajunge în mâinile unei corporaţii miniere canadiene şi a câtorva avocaţi corporatişti prosperi.
Cazul El Salvador e doar unul dintre sutele de asemenea cazuri, în care corporaţiile au dat în judecată guverne din întreaga lume.
Printre alte cazuri celebre se numără Bechtel vs. Bolivia, Chemtura vs. Canada, Cargill vs. Mexico sau Philip Morris vs. Uruguay. Foarte probabilul TTIP, în speţă mecanismul ISDS prevăzut de acesta, va face posibile astfel de procese şi în raporturile dintre SUA şi UE.
Această cvasi-privatizare a justiţiei transatlantice ar dovedi încă o dată natura profund neo-liberală şi pro-corporatistă a Uniunii Europene (încă o idee bună prost aplicată) şi ar reprezenta o lovitură grea pentru suveranitatea statului în Europa, probabil ultimul zid de apărare – şubred cum e – între drepturile şi interesele fundamentale ale cetăţenilor şi tăvălugul corporaţiilor multinaţionale. Spaniolul Juan Fernández-Armesto, unul dintre arbitrii pomeniţi mai sus, surprinde problema destul de limpede: „Când mă trezesc în toiul nopţii şi mă gândesc la arbitraj, nu încetează să mă minuneze faptul că statele au fost de acord cu arbitrajul privitor la investiţii. (…) Trei persoane particulare sunt încredinţate cu puterea de a revizui, fără vreo restricţie ori procedură de recurs, toate acţiunile guvernului, toate deciziile curţilor şi toate legile şi reglementările emise de parlament.”
Marile corporaţii exercită de mult o influenţă comparabilă cu cea a statelor, dacă nu mai mare. Se întâmplă de sute de ani, nu de ieri de azi (vezi etern revelatoarea poveste a East India Company), numai că implementarea TTIP şi, mai cu seamă, a ISDS, ar fi începutul de jure al dominaţiei corporatiste, legitimată de acum prin lege, cu complicitatea directă a statelor însele. Distopia corporatistă e după colţ.
