Fiecare mare civilizaţie are o tradiţie primordială care diferă de toate celelalte. Este trecutul şi viitorul, lumea profunzimilor, fundamentul care susţine, sursa de la care cineva poate extrage ceea ce este corect. Este axa stabilă din centrul roţii schimbării. Parafrazându-o pe Hannah Arendt, este „autoritatea care alege şi decide, transmite şi observă, indică unde se găsesc comorile dar şi valoarea acestora.”
Acest concept dinamic al tradiţiei este diferit de noţiunea guenoniană singulară, universală a tradiţiei hermetice, care se presupune că este comună tuturor oamenilor din toate timpurile, şi care îşi are originea într-o revelaţie dintr-un necunoscut „dincolo”. Că o astfel de idee este incontestabil anistorică nu i-a deranjat pe teoreticienii ei. În viziunea lor, omenirea şi istoria, de trei sau patru mii de ani, este o regresie şi nimic mai mult, o involuţie fatală, o negare a unei lumi a ceea ce ei numesc „tradiţie” de aur inspirată de cosmologiile vedice şi hesiodice.
Trebuie să admitem că anti-materialismul acestei şcoli este stimulativ. Pe de altă parte, sincretismul ei este ambiguu, atât de ambiguu încât unii dintre adepţii ei (nu puţini la număr) s-au convertit la islamism. În plus, critica adresată modernismului a dus la doar la recunoaşterea neputinţei. Şcoala tradiţionalistă, incapabilă fiind să meargă dincolo de critica legitimă şi să propună un mod alternativ de a trăi, a găsit refugiu într-o aşteptare eshatologică a dezastrului. [1]
Ceea ce s-a la Guénon sau Evola era o gândire de înalt standard se transformă uneori într-o retorică sterilă printre discipoli.[2] Indiferent de rezervele pe care le avem în privinţa ideilor lui Evola, întotdeauna îi vom fi îndatoraţi pentru că a arătat cu tărie, în opera sa, că dincolo de toate referinţele religioase specifice, există un drum spiritual al tradiţiei care este opusul materialismului, materialism a cărei expresie este şi Iluminismul. Evola era nu numai un gânditor creator, ci şi un om care a probat în viaţa sa reală valorile eroice pe care le-a dezvoltat în opera teoretică.
Pentru a evita orice confuzie cu sensul comun al vechiului tradiţionalism, indiferent cât de respectabil este, noi sugerăm un neologism – şi anume „tradiţionism”.
Pentru europeni, ca şi pentru alte popoare, tradiţia autentică poate fi doar cea a lor. Aceasta este tradiţia care se opune nihilismului, prin întoarcerea la sursele specifice sufletului ancestral al Europei. Contrar materialismului, tradiţia nu explică superiorul prin inferior, etica prin raportare la ereditate, politica prin interese, dragostea prin sexualitate. Cu toate acestea, ereditatea are partea ei în etică şi cultură, interesele au partea lor în politică, iar sexualitatea are partea ei în dragoste. Totuşi, tradiţia le ordonează pe toate acestea prin ierarhizare. Tradiţia construieşte existenţa individuală şi colectivă de sus în jos. La fel ca în alegoria din Timaeus-ul lui Platon, spiritul suveran, ce se bazează pe curajul inimii, comandă dorinţelor. Dar asta nu înseamnă că spiritul şi corpul pot fi separate. În acelaşi fel, dragostea autentică este în acelaşi timp o comuniune a sufletelor dar şi armonie carnală.
Tradiţia nu este o idee. Este un mod de a fi şi de a trăi, în conformitate cu percepţia din Timaeus, anume că „scopul în viaţă este de a stabili ordinea şi armonia în sufletul şi trupul cuiva, după imaginea ordinii cosmice.” Ceea ce înseamnă că viaţa este drumul către acest scop.
În viitor, dorinţa de a trăi în conformitate cu tradiţia noastră va fi simţită din ce în ce mai puternic, pe măsură ce haosul nihilismului va fi exacerbat. Pentru a se regăsi pe sine, sufletul european – care adesea tinde spre cuceriri şi nelimitare – este destinat să se întoarcă la starea pură printr-un efort de introspecţie şi cunoaştere. Latura sa greacă şi apolinică, foarte bogată, oferă un model de înţelepciune în finitudine, iar lipsa acesteia va fi din ce în ce mai dureroasă. Şi această durere este necesară. Trebuie să treci de noapte pentru a vedea zorii.
Pentru europeni, viaţa trăită conform propriilor tradiţii presupune în primul rând trezirea conştiinţei, sete pentru spiritualitatea adevărată, practicată cu ajutorul reflecţiei personale, şi în acelaşi timp contactul cu gândirea superioară. Nivelul de educaţie nu constituie o barieră. „Învăţarea multor lucruri” afirmă Heraclitus, „nu ne ajută la înţelepciune”. Şi adaugă: „Tuturor oamenilor le este garantată abilitatea de a se cunoaşte pe sine şi de a gândi corect.” Este necesară şi practicarea meditaţiei, iar austeritatea nu este necesară. Xenophanes din Colophon a oferit următoarele sfaturi: „Omul ar trebui să aibă o discuţie iarna lângă foc, stând întins pe o canapea, bine hrănit, bând vin dulce, mâncând mazăre: „Cine eşti tu între oameni şi de unde vii?” Epicur, care era mai sever, a recomandat două exerciţii: ţinerea unui jurnal şi examinarea zilnică a conştiinţei. Asta e ceea ce stoicii practicau. Cu ajutorul Meditaţiilor lui Marcus Aurelius, ei au transmis actualei generaţii modelul pentru toate exerciţiile spirituale.
Luarea de notiţe, cititul, recititul, repetarea zilnică a unor aforisme ale unui autor asociat tradiţiei, asta este ceea oferă omului un punct de susţinere. Homer sau Aristotel, Marcus Aurelius sau Epictet, Montaigne sau Nietzsche, Evola sau Jünger, poeţi care elevează şi memorialişti care incită la distanţă. Singura regulă este să alegi ceea ce te înalţă în timp ce te bucuri de lectură.
Să trăieşti în concordanţă cu tradiţia înseamnă să te conformezi cu ideea care o întruchipează, care cultivă excelenţa în relaţia cu natura proprie, să-ţi regăseşti propriile rădăcini, să transmiţi moştenirea şi să rămâi unit cu propriul popor. Înseamnă de asemenea alungarea nihilismului din noi înşine, chiar unii cer să plăteşti tribut unei societăţi care rămâne subjugată de nihilism prin legăturile create de dorinţe. Asta implică o anumită frugalitate, autolimitarea cu scopul eliberării din lanţurile consumerismului. Totodată înseamnă şi revenirea la percepţia poetică a sacrului în natură, dragoste, familie, plăcere şi acţiune. Trăirea în concordanţă cu tradiţia înseamnă să dai formă propriei existenţe, prin autocritică, să-ţi întorci privirea către frumuseţea trezită din inimă, iar nu spre urâţenia unei lumi în descompunere.
Note
1.În general vorbind, pesimismul intrinsec al gândirii contrarevoluţionare – de care Evola se distinge – provine dintr-o fixaţie asupra formei (instituţiilor politice şi sociale), în detrimentul esenţei lucrurilor (care persistă în urma schimbării).
2.Academicianul Marco Tarchi, care a avut un interes îndelungat în ceea ce-l priveşte pe Evola şi lucrările sale, l-a criticat pe acesta pentru discursul său steril, populat de visul „războinicilor” şi „aristocraţilor” (cf. revista Vouloir, Brussels, Ianuarie-Februarie 1991. Această revistă este editată de filologul Robert Steuckers).
Fragment din lucrarea Histoire et traditions des Européens: 30,000 ans d’identité (Paris: Éditions du Rocher, 2002)
Traducere: Ovidiu Preda
Sursa: http://www.counter-currents.com/2013/10/living-in-accordance-with-our-tradition/
