În prezent trăim într-o lume a tehnologiei unde interacționăm zilnic cu: calculatoare, telefoane mobile, camere de supraveghere etc. Din acest motiv trebuie să ne întrebăm: „Cum ne afectează această tehnologie?”. Oricine poate să ne ofere exemple asupra beneficiilor acestor tehnologii: ne ușurează munca, comunicăm mai ușor, avem acces la informație mai repede etc., dar care sunt efectele adverse a tuturor acestor beneficii? Unul ar fi monitorizarea continuă.
Recent se vorbește despre „amprentă digitală”, adică acea sumă de informații personale pe care noi le punem la dispoziție anumitor organizații/instituții atunci când: cautăm ceva pe internet, plătim cu cardul de debit/credit la magazin, vorbim la telefonul mobil etc. Toate aceste informații compun „amprenta digitală” despre care vorbim sau „dublura de date” despre care vorbește David Lyon (împreună cu alți autori) în cartea sa „Surveillance”. Ce înseamnă să aibă cineva acces la aceste date? Înseamnă, în funcție de câte date le oferim, că aceste organizații pot ști ce cumpărături facem, câți bani câștigăm lunar, ce site-uri vizităm în fiecare zi, ce muzică ne place etc. Aici intervine problema pe care încercăm să o abordăm, și anume în ce măsură considerăm că ar trebui să aibă cineva acces la informațiile noastre personale și în ce scop?
Lyon argumentează că dublurile de date nu sunt inofensive, ele reprezentând metoda prin care se fac clasificări de grupuri țintă pentru diverse organizații. Mai mult, suntem constrânși în a permite accesul organizațiilor la datele noastre: „Această sortare are scopul de a evalua, de a judeca populația (…) Dacă nu acceptați acel cookie care raportează companiei de internet pe ce site-uri vă conectați, să nu vă așteptați ca informațiile să vă fie disponibile.”
Problema pe care o remarcă autorul la aceste dubluri de date este aceea că ele pot dezvolta oportunități în aceeași măsură în care le pot și restrânge. Astfel apare discriminarea persoanelor sau a grupurilor care nu se încadrează în anumite categorii. De asemenea, apar categorii de oameni suspecți înainte ca aceștia să comită o infracțiune. După 11 septembrie 2001, ideea prevenirii atacurilor teroriste prin intermediul acestor sisteme de supraveghere a devenit tot mai populară. Iar metoda de supraveghere care se dorea implementată în SUA era aceea a cardurilor electronice de identificare.
Cardul electronic de identificare este un concept relativ nou, apărut în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Ideea aceasta este una controversată, deoarece presupune folosirea unui singur număr, a unui item universal, pentru a identifica o persoană în mai multe baze de date: „Este clar că un astfel de sistem ar ușura munca administrativă, dar în egală măsură ar avea șanse de a încălca drepturile omului și pe cele civile.” Autorul vine cu o serie de argumente împotriva introducerii acestor carduri, dar argumentele principale sunt legate de discriminare. Mai exact, este vorba despre discriminări împotriva turiștilor, imigranților etc. ce nu posedă astfel de carduri deoarece nu sunt cetățeni ai țării respective.
Altă problemă pe care o abordează Lyon împreună cu restul autorilor este legată de bazele de date genetice. În contextul în care există bănci de baze de date gentice, cu informații legate de starea de sănătate și predispozițiile persoanelor, se vorbește despre violarea intimității individului și discriminarea acestui dacă, de exemplu, un individ este considerat ca „factor de risc” ca urmare a predispozițiilor genetice.
David Lyon încearcă să stabilească, sau măcar să pună în discuție, nu numai depășirea granițelor dintre ceea ce este privat și ceea ce este public, dar și dintre ceea ce este în interiorul și ceea ce este în exteriorul corpului uman. Cu alte cuvinte, el se întreabă dacă anumite forme de supraveghere ne încalcă dreptul la intimitate într-un mod încă nedefinit concret si complet. El argumentează că prelevarea de probe genetice de către organele de poliție, fără mandat, este considerată o gravă invadare a intimității individului. Lyon continuă prin a compara corpul fizic al unui individ cu acel corp de informații denumit de el dubluri de date: „Dacă admitem că gravitatea atacului la integritatea corporală în contextul perchezițiilor poliției constă nu numai în invadarea fizică a limitelor corporale, dar și în scopul de a aduna informații despre identitatea unei persoane, atunci este foarte relevant faptul că impactul extraordinar al evoluției tehnologice contemporane în cadrul capacității de a aplica legea se leagă exact de acest scop.”
În concluzie, supravegherea este definită ca metodă de stratificare socială și de control social. Neîncetat sunt clasificate categorii de oameni pe bazele unor criterii mai mult sau mai puțin vizibile. Se folosesc de cele mai multe ori de baze de date locale (statale) care permit discriminarea anumitor persoane, în funcție de codurile și algoritmii utilizați. Dar, cu toate că pot apărea tot felul de probleme cu aceste sisteme noi de supraveghere, fenomenul este deja unul mondial și nu poate dispărea.
Pe măsură ce tehnologia evoluează, trebuie să ne asigurăm că nu vor apărea abuzuri în cadrul acestui sistem; totodată, este nevoie de revizuirea legislației actuale în așa fel încât să nu se ajungă la exagerări. Este evident că era tehnologiei este pe o linie ascendentă, dar depinde de noi ca această tehnologie să nu ne altereze discernământul. Și oamenii, la rândul lor, trebuie să învețe să se adapteze și să înțeleagă modelele noi de gândire. Acest sistem nu va dispărea și trebuie să ne obișnuim cu această idee, dar și să avem grijă să păstrăm o cale de mijloc care să realizeze un acord între necesitate și bunul simţ.
