Strategia Anacondei

Edouard Rix 30 iunie 2016 2 Comentarii

Pentru geopoliticianul german Karl Haushofer, anglo-saxonii practică politica Anacondei, constând în strângerea progresivă a prăzii și a sugrumării ei lente.

***

În lucrarea Pământ și mare, Carl Schmitt reamintește că cabaliștii Evului Mediu interpretau istoria lumii ca pe o luptă dintre un animal marin, o puternică balenă, Leviathan, și un animal terestru, elefant sau taur, Behemoth (1). Acesta din urmă încearcă să-l spintece pe Leviathan cu coarnele sau colții, în vreme ce balena caută să-i închidă animalului terestru gura cu ajutorul înotătoarelor pentru a-l înfometa sau sufoca. Pentru Schmitt, în spatele acestei alegorii mitologice se ascunde blocada unei puteri terestre de către una maritimă. El adaugă: ”Istoria lumii este istoria luptei puterilor maritime împotriva puterilor continentale și a puterilor continentale împotriva puterilor maritime” (2), axiomă pe care o vor relua geopoliticienii anglo-saxoni.

Sea Power a lui Mahan

Primul dintre ei, amiralul Alfred T. Mahan (1840-1914), care estimează că puterea maritimă (Sea Power) s-a relevat a fi determinantă pentru prosperitatea națiunilor. Pentru el, Marea poate acționa împotriva Pământului – în vreme ce invers nu este adevărat – și sfârșește întotdeauna prin a câștiga. Profund convins că dominația mărilor asigură dominația pământurilor, el spune: ”Imperiul mării este fără nicio îndoială Imperiul lumii” (3).

În The problem of Asia (1900), el aplică Eurasiei paradigma sa geopolitică, insistând pe necesitatea unei coaliții a puterilor maritime pentru a opri înaintarea către mare a puterii terestre majore a epocii, Rusia. Într-adevăr, poziția sa centrală conferă Imperiului rus un mare avantaj strategic căci el se poate întinde în toate direcțiile iar drumurile sale interioare nu pot fi tăiate. Dimpotrivă, și aici rezidă slăbiciunea sa, accesul său la mări este limitat, Mahan nevăzând decât trei axe de expansiune posibile: în Europa, pentru a ocoli obstacolul strâmtorilor turcești, către Golful Persic și spre Marea Chinei. De aceea el preconizează o îndiguire a telurocrației rusești trecând prin crearea unui vast front al puterilor maritime, a talasocrațiilor, care ar îngloba SUA, Marea Britanie, Germania și Japonia.

Heartland contra World Island

Universitarul britanic Halford John Mackinder (1861-1947) s-a inspirat din Mahan. O idee fundamentală traversează întreaga sa operă: confruntarea permanentă dintre Pământul din Mijloc sau Heartland, adică stepa centrasiatică, și Insula Lumii sau World Island, masa continentală Asia-Africa-Europa.

El și-a formulat teoria în celebra sa comunicare din 1904, The geographical pivot of history (Pivotul geografic al istoriei), iar ideile de bază pot fi rezumate astfel: 1) Rusia ocupă zona pivot inaccesibilă puterii maritime, pornind de la care ea poate cuceri și controla masa continentală eurasiatică; 2) în fața ei, puterea maritimă, pornind de la bastioanele sale (Marea Britanie, SUA, Africa de Sud, Australia și Japonia), inaccesibile puterii terestre, o încercuiesc pe aceasta din urmă și îi interzic să acceadă liber la marele larg.

Pentru el, stepa asiatică, cvasi-deșertică, este Pământul din Mijloc (Heartland), înconjurat de două semilune foarte populate: semiluna interioară (inner crescent), regrupând India, China, Japonia și Europa, care se învecinează cu Pământul din Mijloc, și semiluna exterioară (outer crescent), constituită din diverse insule. Semiluna interioară este supusă cu regularitate loviturilor cavalerilor nomazi veniți din stepele Pământului din Mijloc. Era ”columbiană” a văzut înfruntarea ditre două mobilități, cea a Angliei care începe cucerirea mărilor, și cea a Rusiei care avansează progresiv în Siberia.

Cu calea ferată, puterea terestră este de aici înainte capabilă să-și desfășoare forțele la fel de repede ca puterea oceanică. Obsedat de această revoluție a transporturilor, care îi permitea Rusiei să dezvolte un spațiu industrializat autonom și închis comerțului talasocrațiilor, Mackinder a tras concluzia superiorității puterii telurice, rezumându-și gândirea într-un aforism celebru: ”Cine posedă Europa continentală controlează Heartland-ul. Cine deține Heartland-ul controlează Insula Lumii (World Island)”. Efectiv, orice autonomizare economică a spațiului centrasiatic conduce automat la reorganizarea fluxului de schimburi, semiuna internă având atunci interes să-și dezvolte relațiile sale comerciale cu Pământul din Mijloc, în detrimentul talasocrațiilor anglo-saxone.

În Democratic Ideals and Reality (1919), Mackinder reamintește importanța masei continentale ruse, pe care talasocrațiile nu pot s-o controleze de pe mare și nici s-o invadeze complet. Concret, ar trebui, după el, în mod imperativ ca Germania să fie separată de Rusia printr-un ”cordon sanitar”, pentru a împiedica unitatea continentului eurasiatic. Politică profilactică urmată de Lord Curzon, care l-a numit pe universitar Înalt comisar britanic în ”Rusia de Sud”, unde o misiune britanică i-a asistat pe albii lui Denikin și a obținut recunoașterea de facto de către aceștia a noii Republici a Ucrainei… Pentru a face imposibilă unificarea Eurasiei, Mackinder preconizează balcanizarea Europei orientale, amputarea Rusiei de avanposturile sale baltic și ucrainean, ”containment-ul” forțelor rusești în Asia.

Rimland-ul lui Spykman

Ideea fundamentală adusă de Mahan și Mackinder, interzicerea accesului Rusiei la marele larg, va fi reformulată de Nicholas John Spykman (1893-1943), care insistă asupra necesității imperioase de a controla inelul maritim sau Rimland, zona de litoral care mărginește Pământul din Mijloc și care merge din Norvegia până în Coreea. Pentru el, ”cine stăpânește inelul maritim deține Eurasia, cine deține Eurasia stăpânește destinul lumii” (4). În vreme ce la Mackinder semiluna interioară este un spațiu de civilizație înaltă dar fragilă, fiindcă este mereu amenințată să cadă sub loviturile ”barbarilor dinamici” ai Heartland-ului, la Spykman Rimland-ul constituie un atu geopolitic major, nu la periferia ci în centrul de gravitație geostrategic.

Pentru el, poziția teritoriilor Rimland-ului, ”în raport cu Ecuatorul, cu oceanul și cu masele terestre determină proximitatea lor față de centrul de putere și de zonele de conflict; pe teritoriile lor se stabilesc căile de comunicație; poziția lor față de vecinii lor imediați definește condițiile relative la potențialitățile inamicului, determinând astfel problema de bază a securității naționale” (5). După 1945, politica externă americană va urma exact geopolitica lui Spykman încercând să ocupe întregul Rimland și să încercuiască în felul acesta inima Eurasiei reprezentată de atunci de URSS și de sateliții săi. Imediat după declanșarea Războiului Rece, SUA vor încerca, printr-o politică de ”containment” a URSS-ului, să controleze Rimland-ul prin intermediul unui lung șir de pacte regionale: NATO, Pactul de la Bagdad, apoi Organizația tratatului central al Orientului Mijlociu, OTASE și ANZUS.

Cu toate acestea, încă din 1963, geopoliticianul Saul B. Cohen va propune o politică mai țintită care viza să păstreze doar controlul zonelor strategice vitale și să înlocuiască rețeaua de pacte și de tratate mergând din Turcia până în Japonia printr-o Maritime Asian Treaty Organization (MATO) (6).

Marea Tablă de șah

Geopolitica clasică vedea Eurasia drept pivot al lumii. Odată cu dispariția URSS-ului în 1991, superputerea unică ce era de aici înainte SUA devenise pivotul geopolitic mondial și arbitrul continentului euroasiatic. Am fi putut să ne așteptăm la o redesfășurare strategică a Americii și la o ruptură cu vulgata mackinderiană. Nu a fost deloc așa. Într-un astfel de grad, încât astăzi încă, consilierul oficial de politică externă cel mai ascultat al președintelui Obama se arată a fi un discipol zelos al lui Mackinder. Este vorba despre Zbigniew Brzezinski, prieten cu David Rockefeller, împreună cu care a fondat Comisia Trilaterală în 1973, și ex-consilier pe securitate națională al președintelui Carter din 1977 până în 1980. Opera sa teoretică majoră, Marea tablă de șah (1997), reia doxa geopolitică anglo-saxonă. În preambul, Brzezinski reamintește că ”Eurasia rămâne tabla de șah pe care se derulează lupta pentru supremație mondială” (7).

Cifrele vorbesc de la sine: ”Numărăm aproximativ 75% din populația mondială în Eurasia, la fel ca și cea mai mare parte a resurselor fizice, sub formă de întreprinderi sau zăcăminte de materii prime. Suma produselor naționale brute ale continentului înseamnă aproape 60% din totalul mondial. Trei sferturi din resursele energetice cunoscute sunt concentrate aici” (8).

Pentru ca supremația americană să se prelungească multă vreme, trebuie evitat ca un stat sau un grup de state să devină hegemonice asupra masei eurasiatice. Considerând că principalul pericol vine din partea Rusiei, Brzezinski preconizează încercuirea acesteia – mereu această strategie a Anacondei – prin implantarea de baze militare, sau, în lipsa acestora, de regimuri prietenoase în fostele republici sovietice. După Brzezinski, efortul american trebuie să se concentreze pe trei regiuni cheie. Mai întâi Ucraina, căci, scrie el, ”Fără Ucraina Rusia încetează de a fi un imperiu în Eurasia” (9).

El adaugă: ”Pentru Moscova, în schimb, restabilirea controlului asupra Ucrainei – o țară de cincizeci și două de milioane de locuitori dotată cu resurse numeroase și cu acces la Marea Neagră – înseamnă a-și asigura mijloacele de a redeveni un stat imperial puternic” (10). Altă țintă, Azerbaidjanul, care ”în ciuda micilor sale dimensiuni și a populației mici, acoperă o zonă nevralgică, căci el controlează accesul la bogățiile bazinului caspian și al Asiei centrale” (11). Brzezinski precizează mizele: ”Un Azerbaidjan independent, legat de piețele occidentale prin conducte care să evite teritoriile rusești, permite joncțiunea dintre economiile dezvoltate, puternice consumatoare de energie, și zăcămintele râvnite ale republicilor Asiei centrale” (12).

Acestor două pivoturi geopolitice sensibile, el adaugă Asia centrală musulmană care trebuie scoasă din izolare cu scopul de a transporta spre vest și spre sud gazul și petrolul Turkmenistanului și Kazahstanului fără a trece prin Rusia, statul-cheie al regiunii fiind Uzbekistanul. Acesta din urmă, ”cel mai dinamic și cel mai populat dintre țările Asiei centrale ar fi un obstacol major în fața reinstaurării controlului rusesc asupra regiunii” (13). Nu mai este vorba ca America să practice îndiguirea din vremea războiului rece ci împingerea înapoi (roll back).

Concluzia lui Brzezinski: ”Pentru prima dată în istorie, scena principală a lumii, Eurasia, este dominată de o putere non eurasiană” (14), America. Cu toate acestea, ”un scenariu ar prezenta un mare pericol potențial” pentru Marele Joc american, ”nașterea unei mari coaliții între China, Rusia și poate Iran” (15). Nu asistăm oare la nașterea unei asemenea coaliții ”anti-hegemonice” cu ocazia crizei siriene?

Note

(1) Numele de Leviathan și Behemoth sunt împrumutate din capitolele 40 și 41 ale Cărții lui Iov.

(2) C. Schmitt, Terre et Mer, Le Labyrinthe, Paris, 1985, p. 23.

(3) A.T. Mahan, The problem of Asia an its effect upon international policies, Sampson Low-Marston, London, 1900, p. 63.

(4) N. Spykman, The geography of the peace, Harcourt-Brace, New-York, 1944, p. 43.

(5) Ibid, p.5.

(6) Saul B. Cohen, Geography and politics in a World divided, Methuen, Londres, 1963, 2e édition 1973, p. 307.

(7) Z. Brzezinski, Le Grand Échiquier, Bayard, Paris, 1997, p. 24.

(8) Ibid, p. 59.

(9) Ibid, p. 74.

(10) Ibid, p. 75.

(11) Ibid.