La prima vedere, această teorie are ceva seducător, căci pare plauzibil, într-adevăr, ca lumina să fie aceea care să „măsoare”, prin propria sa mișcare, spațiul și timpul. Este exact, într-adevăr, că lumina spirituală „măsoară” cosmosul și îi „desfășoară” astfel toate posibilitățile. Dar aici nu este vorba despre ordinea fizică a lumii, singura pe care teoria lui Einstein o ia în considerație. De unde rezultă întrebarea simplă: cum se face că o mișcare, definibilă doar printr-o anumită relație între spațiu și timp, reprezintă la rândul său măsura absolută a spațiului și timpului? Experimentul asupra vitezei luminii care a servit ca fundament întregii teorii trebuia să ia în calcul în mod necesar spațiul și timpul așa cum se oferă ele experienței noastre obișnuite. Ce este deci acest faimos „număr constant” care se presupune că exprimă viteza luminii? Se scrie practic „300.000 de kilometri pe secundă” și se admite că acesta este o valoare care, chiar dacă nu se exprimă cu necesitate peste tot la fel, rămâne totuși constantă în tot universul fizic. Cum e posibil ca o mișcare posedând o viteză perfect definită – și a cărei definiție va fi mereu un raport dat între spațiu și timp – poate fi ea însăși luată ca măsură cvasi-absolută a acestor două condiții ale stării fizice? Nu este aici o confuzie între două domenii ale realității? Faptul că natura luminii este fundamentală pentru întregul regn fizic este mai mult decât evident, ba chiar că mișcarea luminii reprezintă ca să spunem așa măsura cosmică a acestei lumi, dar ce legătură este între aceasta și un anumit număr, și care în plus e un număr precis?[1]
Ni se spune că realitatea nu este cu necesitate conformă cu noțiunile de spațiu și timp care sunt înnăscute în noi, dar în același timp nu se pune nicio clipă la îndoială faptul că universul fizic este conform anumitor formule matematice care, în cele din urmă, se bazează și ele pe concepte axiomatice care ne sunt înnăscute. Ni se spune că spațiul și timpul variază după cum observatorul este imobil sau se deplasează și că, obiectiv, simultaneitatea nu poate exista. Însă criteriile matematice – se afirmă de asemenea – sunt peste tot aceleași. Este ca și cum lumea fizică, care nu reprezintă, fără îndoială, chiar dacă posedă propria sa logică, decât o realitate condiționată, ar putea fi depășită și înțeleasă în relativitatea sa de către puterea gândirii matematice – nu în virtutea unei viziuni sau a unei intuiții pur spirituale, ci în urma unei înlănțuiri de formule pur matematice. Prin urmare, cum se desfășoară explorarea modernă a universului, în practică? Astronomul care calculează numărul anilor lumină care ne separă de nebuloasa situată în constelația Andromeda, referindu-se la distanța bandelor pe spectrul luminos, ia drept sigur, în ciuda tuturor conceptelor sale de relativitate, faptul că viteza luminii este chiar cea pe care o măsoară el pe pământ, și că natura luminii, la fel ca și natura materiei, rămân uniforme și omogene de-a lungul întregii lumi vizibile; pe scurt, el ia drept sigur faptul că trama universului este identică, peste tot și mereu, cu aceea a acestui minuscul fragment pe care omul îl poate atinge. Ce amestec unic de încredere oarbă în experiența fizicii și de neîncredere matematică în fața datelor imediate ale spațiului și timpului! Ce s-ar întâmpla dacă postulatul vitezei luminii, identică și finită, ar fi pus în cauză – ceea ce s-ar putea foarte bine întâmpla mai devreme sau mai târziu – astfel încât singurul punct fix de sprijin al teoriei einsteiniene ar începe să se clatine? Toată concepția modernă asupra universului – și nu numai cea a lui Einstein – s-ar prăbuși dintr-odată, ca un castel de nisip…[2]
Să analizăm încă odată ABC-ul teoriei einsteiniene: spațiul și timpul, afirmă ea, nu se măsoară în același fel, după cum observatorul este nemișcat sau se deplasează; singura definitivă este viteza luminii. Deci această viteză trebuie să posede în ea însăși propria sa măsură, altfel cu ce am putea s-o măsurăm? Caracterul său identic și finit este admis pentru că, astfel, „calculul devine corect”. Dar nimic nu garantează de fapt că viteza luminii nu este diferită după regnul cosmic în care se deplasează lumina. De altfel, este probabil că așa se petrec lucrurile, dat fiind că nu există nicăieri un eveniment absolut identic cu sine. Numai actul situat în afara timpului este constant și invariabil, acel „fiat lux” creator. În ceea ce privește mișcarea luminii, ea manifestă același fenomen prin „valoarea limită” a vitezei sale, dar de o manieră aproximativă și cu toată relativitatea proprie lumii fizice.
Este totuși posibil ca toate aceste distanțe care ne separă de astre, măsurate în „ani lumină”, să posede o valoare tot atât de subiectivă ca și calculele oricărei cosmogonii „depășite”, fără a vorbi despre faptul că întreaga cunoaștere pe care o avem despre natură este condiționată de limitele facultăților noastre senzoriale.
În acest context, trebuie de asemenea să menționăm aici teoria după care spațiul în care se mișcă astrele și constelațiile, adică întregul spațiu al universului fizic, nu ar fi spațiul euclidian, ci un „spațiu” care nu ar admite postulatul lui Euclid („Printr-un punct al planului, nu se poate duce decât o paralelă la o dreaptă”). Un „spațiu” astfel definit se întoarce în el însuși și formează o curbă nedefinită. Am putea să vedem în această teorie o expresie a caracterului nedefinit care este chiar esența universului, în sensul în care el nu poate avea nici o limită spațială extremă, nici nu poate fi infinit. Numai absolutul este infinit. Cei vechi exprimau caracterul indefinit al spațiului comparându-l cu o sferă a cărei rază scapă oricărei măsuri, și care se află ea însăși conținută în spiritul universal. Dar nu astfel îl înțeleg teoreticienii moderni atunci când vorbesc despre un „spațiu ne-euclidian”. Pentru ei este vorba despre o concepție rectificată asupra spațiului; spațiul euclidian nu ar reprezenta decât un caz particular al spațiului așa cum este el realmente, acesta fiind, cu certitudine, dificil de conceput, dar cu toate acestea accesibil pentru o imaginație mai bine antrenată. Nimic mai puțin adevărat decât lucrul acesta, și constatăm într-adevăr o confuzie singulară în această teorie, între spațialitatea reală și o speculație matematică, fără îndoială derivată din conceptele geometrice, dar care scapă oricărei reprezentări spațiale. În realitate, nu putem să ne imaginăm „spațiul” ne-euclidian decât de o manieră indirectă, prin raportare la spațiul euclidian, în măsura în care figurile simple, cu două dimensiuni, ale „spațiului” non-euclidian se pot raporta la un model euclidian cu trei dimensiuni. Dar când se depășesc două dimensiuni, raportul nu mai e valabil, și ne aflăm în fața unei structuri matematice ale cărei dimensiuni poartă numele elementelor spațiale, dar care scapă puterii noastre de reprezentare. Aici, de asemenea, logica inerentă imaginației se află depășită de concepte pur matematice, în intenția, ulterioară, de a „viola” retroactiv imaginația. În vreme ce primul demers – a depăși imaginația prin matematică – este, într-o oarecare măsură, acceptabil, cel de-al doilea, care constă în a violenta imaginația prin intermediul matematicii, vorbește despre această tendință deja evocată înainte de a face dintr-o facultate mentală – faptul de a gândi în termeni matematici – o categorie absolută.
Conform schematismului matematic, materia însăși este concepută ca un discontinuum, fără nicio coeziune, dat fiind că atomii și corpusculii care îi constituie sunt încă și mai izolați în spațiu decât astrele. Căci oricare ar fi concepția despre atom în vigoare la un moment dat – teoriile emise pe acest subiect se succed cu o rapiditate deconcertantă – este vorba mereu despre sisteme de „puncte” de materie sau de energie izolată în spațiu. Dar cum mijlocul care permite observarea acestor infime particule – lumina, în mod esențial – reprezintă el însuși un continuum, dintr-odată apare o contradicție între o reprezentare continuă a materiei și o reprezentare discontinuă; iar dacă încercăm să depășim această contradicție, ajungem la o situație fără ieșire, asemănătoare celei în care actul de a vedea se vede pe sine însuși.
Trebuie să evocăm aici doctrina tradițională a materiei originare, materia prima[3]. După această doctrină, multiplicitatea lumii emană din materia originară, care se „desfășoară” progresiv grație „acțiunii imobile” a entității generatoare sau spiritului creator. Dar materia originară, materia prima ea însăși, nu este perceptibilă; în starea nediferențiată, ea este subiacentă tuturor stărilor, tuturor formelor diferențiabile; între altele, acest principiu se aplică nu numai materiei originare a întregului univers, vizibil sau invizibil, dar și, într-un sens mai limitat, materiei din care este constituită lumea corporală și pe care cosmologii din Evul Mediu au numit-o materia signata quantitate, „materie marcată de cantitate”. Materia unui domeniu fenomenal dat este mereu un lucru care nu posedă încă o configurație și care, din acest motiv, nu poate fi desemnată prin niciuna dintre caracteristicile care se aplică acestui domeniu. Pe scurt, lumea diferențiabilă se desfășoară între doi poli care, în sine, scapă oricărei cunoașteri diferențiate, polul entității generatoare și polul materiei originare pure, la fel cum spectrul culorilor, ca urmare a refracției luminii albe, și deci incolor prin definiție, se poate manifesta într-un mediu tot incolor, adică o picătură de apă sau un cristal.
Știința modernă, care, în ciuda a tot, în ciuda pragmatismului de care dă dovadă, este în căutarea unei explicații valabile a universului vizibil, complet și global, care crede că poate găsi rațiunea ultimă a lucrurilor într-o structură dată a materiei fizice, știința modernă, deci, trebuie să aducă demonstrația că întreaga bogăție calitativă a universului accesibil simțurilor se bazează pe constelația schimbătoare a corpusculilor cei mai mici, fie că aceștia sunt descriși ca veritabile elemente materiale sau ca simple puncte de energie. Lucrul acesta semnifică, în fapt, că toate fasciculele de proprietăți sensibile din care este constituită lumea, poate cu excepția spațiului și timpului, ar trebui să se reducă, vorbind din punct de vedere științific, la un anumite număr de modele atomice ale căror diferențe ar ține numai de noțiunile de număr, de masă și de timp de rotație al corpusculilor. Este clar că acest demers este sortit eșecului, căci, chiar dacă modelele atomice comportă mereu anumite elemente calitative – fie și numai structura lor imaginară în spațiu – este vorba totuși de o reducere a calității la cantitate, de la proprietatea intrinsecă la număr; or, niciodată cantitatea nu va putea da seamă de caracterul propriu al unui lucru.
În scrierea sa De unitate et uno, Boetius stabilește o paralelă foarte corectă între „forma” unui lucru, adică aspectul său calitativ, și lumina grație căreia cunoaștem esența lucrului respectiv. Or, când eliminăm pe cât se poate aspectele calitative ale existenței fizice, în încercarea de a înțelege mai bine fundamentul său cantitativ, materia pură, acționăm exact ca un om care ar stinge toate luminile pentru a putea mai bine să vadă natura întunericului.
De aceea știința modernă nu va sesiza niciodată esența materiei, care se află la baza acestei lumi. Ea nici măcar nu se poate apropia de ea, căci eliminarea progresivă a tuturor caracteristicilor calitative în contul definițiilor pur matematice ale structurii materiale o antrenează până într-un punct limită unde orice precizie se preschimbă în incertitudine. De altfel, lucrul acesta deja s-a produs, încât fizica atomică modernă înlocuiește din ce în ce mai mult logica matematică prin statistici și calcule de probabilitate; acolo unde a ajuns ea acum, chiar legea cauzei și efectului pare a se declara învinsă; logica este pusă la îndoială, și începem deja să ne întrebăm dacă natura, în calitate de fenomen esențial, este determinată sau nedeterminată, definită sau nedefinită și dacă nu cumva, în ipoteza celui de-al doilea caz, legile naturale, m se numesc, nu sunt decât niște aproximări statistice. În realitate, există, între lumea calitativ diferențiată, și materia nediferențiată, un soi de zonă de penumbră, zona haosului. Indeterminatul aparține haosului, care caracterizează de asemenea dezechilibrul dintre ceea ce apare drept cauză și ceea ce apare drept efect. Această zonă se distinge prin teribilele pericole pe care fisiunea nucleară le ascunde în sine.
[1] A se vedea excelenta critică a teoriei einsteiniene făcută de Maurice Ollivier în Physique moderne et réalité, Editions du Cèdre, Paris.
[2] Aceste rânduri erau scrise deja atunci când a apărut un articol al savantului spaniol Julio Palacios (El hundimiento de una teoria, în ABC, Madrid, nov. 1962), unde am citit că, după revista societății americane de optică, Wallace Kantor, de la Western University of California, a demonstrat de o manieră indiscutabilă, ca urmare a mai multor experimente, că viteza luminii nu era constantă în sensul einsteinian, ci că ea scădea sau creștea în funcție de mișcarea sursei de lumină. Teoria lui Einstein se găsește dintr-odată privată de orice fundament, cu toate că va trebui să mai treacă mult timp pentru a vedea elucubrațiile sale dispărând din manuale, și încă mai mult timp pentru a trage concluziile care se impun din acest fapt. Trebuie totuși să ne dăm seama că relativitatea spațio-temporală – care ține fără niciun dubiu de un punct de vedere mai elevat – nu poate să-și găsească justificarea într-un element ca viteza luminii, care aparține de existența însăși. Cu întârziere istorică, teoria lui Einstein va apărea poate ca pandantul filosofiei existențialiste care, cu ajutorul analizelor hiperlogice, înțelege să demonstreze că logica nu este valabilă. Altă sfidare a teoriei einsteiniene: calculele doctorului Harlan Smith, de la Universitatea din Texas, relative la anumite corpuri cerești „cvasi-stelare” care, situate la o distanță de un miliard de ani lumină și posedând diametre de cel puțin 1000 de ani lumină, prezintă o pulsație luminoasă de aproximativ 13 ani.
[3] A se vedea lucrarea noastră despre alchimie (traducerea românească este Alchimia: semnificația ei și imaginea despre lume, Humanitas, 1998 – n. tr.).
Trad. C. Pantelimon
