Expulzarea germanilor din Est și a sudeților nu s-a făcut în contul părților din Germania ocupate de către Aliați, ci în detrimentul regiunilor cucerite de ruși ei înșiși. Occidentul a primit oamenii, polonezii și cehii spațiul. RDG-ul, astăzi[1] atu-ul major al jocului sovietic, nu a primit nimic. Ea, ”zona” muncitoare, disciplinată, ideologic ”ortodoxă”, viitoarea RDG, a suportat toate consecințele unei politici în avantajul țărilor care trebuiau să procure mult mai puțină satisfacție domnilor de la Kremlin.
Ce ar fi devenit deci această RDG dacă ar fi putut să dispună de potențialul economic al Prusiei orientale, al Pomeraniei, al Sileziei, al regiunii Sudete? Ce dinamică ar fi avut, în raport cu Vestul, o Germanie de două ori mai mare susținuă de Rusia? Care ar fi fost ponderea sa, în fața unei Republici Federale atât de înguste, dacă ar fi avut 10 milioane de locuitori în plus iar Germania de Vest 10 milioane în minus?
Atunci când, în momentul crucial, Stalin a acționat în spiritul panslaviștilor și nu în cel al lui Lenin, atunci când, amețit de victorie, el a gândit ca un naționalist și nu ca un inter-naționalist, a risipit marea sa șansă. În epoca aceea, America nu avea nimic mai bun de oferit decât planul Morgenthau! Nu era necesar să fii mare strateg pentru a te poziționa favorabil în fața anglo-americanilor. Era suficient să nu te pretezi la delirurile care au însoțit ocupația acestora și să-i atragi pe germani la ora celei mai crude deznădejdi a lor. În fond, nu rușii transformaseră în cenușă orașele germane. Nu rușii fuseseră cei care arseseră de vii femeile și copiii germani sub bombele cu fosfor. Kremlinul nu trebuia decât să bată fierul cât era cald. Dar trebuia să-l bată înainte ca tăciunii războiului să aibă timp să se răcească, înainte ca Germania să aleagă calea oportunismului. Această șansă a fost stricată de măsurile de expulzare și de comportamentul trupelor de invazie rusești. În acel moment, Stalin și-a închis drumul spre Rin. O altă manieră de a acționa n-ar fi permis atingerea acestui scop mai rapid? Oricare ar fi fost, de altfel, beneficiul deportării pentru Stalin, primul lucru pe care i l-a adus a fost bascularea germanilor de partea cealaltă. A-i atrage, încă din această epocă, de partea sa, ar fi fost totuși mult mai util. Cel care, în 1945, i-ar fi respectat pe germani în loc de a-i umili, i-ar fi condus acolo unde ar fi dorit. Atitudinea aliaților occidentali, demontarea capacităților industriale, planul Morgenthau, ”chestionarele”, denazificarea, ”reeducarea” și ”non-fraternizarea”, episoade la care se adăuga amintirea încă vie a bombardamentelor cu fosfor, cereau cu necesitate, din partea rușilor, o contrapondere. Astfel de ocazii sunt rare în istorie. Pentru copiii revoluției mondiale, acesta era un cadou unic care nu se mai putea repeta. Ei nu au înțeles lucrul acesta. Exista totuși o cale mai rapidă decât violența pentru a ajunge la Rin și la Atlantic. Pentru o clipă, rușii au avut în mână cheia Germaniei. Nu au știut s-o răsucească. De ce Stalin nu a decis să ia întreaga Germanie? De ce a ezitat? De ce a mizat pe Polonia, cal greoi, și nu pe celălalt, pe cel pur sânge? (…)
Drumul spre Vest era deschis. Desigur, nu încă din punct de vedere militar (americanii erau în față), ci politic. Podul era Germania. Mai mult decât niciodată, germanii erau miza. Era clar, de aici înainte, că cei învinși contau mai mult decât popoarele ”eliberate”, fiindcă panslavismul nu putea decât să-i ducă pe ruși la porțile Europei. În Germania începea cu adevărat lumea ce trebuia cucerită. Aici se afla, nu ca în Polonia sau în Boemia, trambulina posibilă către obiectiv, ci obiectivul însuși. Din Germania occidentală, Rotterdamul și Parisul nu mai erau decât la o aruncătură de băț.
Stalin n-a putut sau n-a vrut să răstoarne situația? Lucrul acesta ar fi necesitat o întoarcere cu 180˚, renunțarea la represalii, abandonarea obiectivelor panslaviste. Divizarea germanilor, împingerea statelor slave cât mai mult posibil în Europa și lăsarea pe mai târziu a restului era mai aproape de malițiozitatea sa naturală decât o idee repede hrănită și repede realizată. (…)
Stalin miza pe slăbiciunea umană. Forța oamenilor, după el, trebuia mai degrabă suspectată. În era infantilizării colective a popoarelor prin mass-media, el nu trebuia decât să aștepte ca germanii să se apuce ei înșiși să apere principiul propriei lor expulzări…
Jordis von Lohausen, Les empires et la puissance, Labyrinthe, 1996, pp. 261-264
Trad. C. Pantelimon
[1] Prima ediție a cărții lui Lohausen a apărut în 1979 (n. t.).
