Tata îmi povestea mereu că bunica mea Iulia , după ce a rămas singură cu trei copii, umbla prin sate vânzând găini. Mi-aduc aminte că mereu mă pufnea râsul când auzeam asemenea grozăvie: auzi tu, găini!
Când m-am născut eu, însă, bunica – cu înţelepciunea firească a femeilor care s-au descurcat mereu singure – deschisese o uşă din casa ei spre stradă şi se instalase pe un scăunel de lemn chiar lângă uşă, vara afară şi iarna înăuntru, dar mereu lângă uşă, şi vindea copiilor pofticioşi din cartier seminţe de tot felul, de floarea-soarelui, de dovleac, de susan… Avea nişte saci imenşi (pentru mine care aveam 4-5 ani şi măsuram probabil un metru), plini de seminţe, pe care le vindea prăjite în cornete de hârtie. Erau foarte bune… Toţi copiii de pe stradă o cunoşteau pe bunica mea Iulia. Unii ziceau că era ţigancă. Alţii ziceau că era vrăjitoare. Cei mai puţini ziceau că viaţa o amărâse (era un fel eufemistic de a zice că avea nevoie de un pahar de vin ca să se înveselească). Şi pe mine mă pufnea râsul de câte ori îmi povestea tata cum umbla ea cu căruţa plină cu trei copii şi o mulţime de găini, din sat în sat….
Când aveam cam cinci ani, am stat aproape un an la bunica mea Iulia. Pe atunci copiii stăteau mai mult cu bunicii decât cu părinţii lor, se presupunea că aceştia nu mai au de ce să fie activi, vorba ceea: „Şi-au trăit traiul şi şi-au mâncat mălaiul”. Aşa că stăteau cu nepoţii. Şi cred că şi unii şi alţii se distrau de minune.
Într-o zi, bunica mi-a spus o poveste pe care, nu ştiu de ce, mi-am adus-o aminte tocmai azi, o poveste ciudată pe care mai târziu am interpretat-o ca pe o legendă a potopului biblic, deşi niciodată n-am înţeles ce o fi apucat-o pe bunica mea Iulia să-mi povestească despre un fapt din Biblie, tocmai ea, care aflase că popii şi cărţile sunt bune numai când copiii au burta plină, adică aproape niciodată în scurta şi amărâta ei viaţă.
Mi-aduc aminte că zicea că ştie povestea aceea de la bunica ei rusoaică, care şi ea o ştia de la străbunica ei tătăroaică, şi aici se pierdea firul, deşi bunica era sigură că faptele se petrecuseră cu mult în urmă şi că se transmiseseră pe cale orală, numai prin femeile familiei rămase fără bărbat, femei care aveau prea mulţi copii şi probleme ca să mai înveţe carte.
Fie cum o fi, important e că pe la un început de veac, undeva într-un sat de pe lângă Marea Neagră, oamenii de acolo aveau obiceiul de a se strânge la sfat cu toţii o dată pe lună, tocmai când se năştea luna nouă. Pe vremea aceea nu erau războaie, nici arme, nici conducători, nici bani: toţi trăiau în pace, cultivând şi îngrijind pământul ca pe o mamă. Bisericile erau poienile din pădurile de stejari, iar zeii erau femeile, cele care creau viaţă şi belşug. Hotărârile se luau de către toţi şi roadele pământului se împărţeau la toţi. Adunările se ţineau într-un loc ciudat, undeva sus de tot, printre vânturi şi fulgere, care însă stihiile îl ocoleau, permiţând stră-stră-străbunicilor mei să vorbească în şoaptă şi să se înţeleagă practic din priviri. Ca într-o capsulă închisă.
Într-una din aceste adunări, se zice că una din femei, care vorbea singură într-o limbă pe care nimeni n-o înţelegea, şi părea extrem de tulburată, începu să ţipe din ce în ce mai tare, să se trântească pe jos ca într-un mare chin. Nimeni n-o putea linişti. Stră-stră-străbunica mea îi vorbi şi o strânse tare la piept, dar femeia continua să tremure şi să vorbească. Arăta ceva cu degetul, ceva ce numai ea vedea, şi striga din ce în ce mai tare în limba ei necunoscută. Spaima începu să pună stăpânire pe toţi. Tremuratul femeii trecu la ceilalţi şi toată liniştea de până atunci se rupse deodată în mii de ţipete. Nimeni nu ştia ce se întâmpla, nimeni nu ştia de ce strigau şi de ce erau speriaţi.
Şi deodată toţi îl văzură. Venea drept spre ei, din ce în ce mai mare, mai albastru, mai zgomotos. Ţipetele lor deja nu se mai auzeau. Îşi vedeau gurile deschise de spaimă şi ochii muţi. Cât vedeai cu ochii, toată lumea de jos se transformase într-un val uriaş, care creştea încet, târându-se, parcă respirând anevoie dar hotărât, spre ei, mereu spre ei, mereu mai mare, mereu mai viu. Când se opri, toţi aveau ochii închişi. Nimeni nu avusese curajul să înfrunte necunoscutul cu ochii deschişi. Valul împietrise deasupra lor, atârnat între pământ şi cer, acoperind lumina soarelui şi tot ce mai exista din lume. Dintr-odată toţi se treziră în mijlocul unei peşteri ai cărei pereţi erau fălcile uriaşului val îngheţat. Rece şi gri. Indestructibilă. Fără nici o legătură cu exteriorul. Nu ştiau dacă mai exista cineva sau ceva pe pământ în afara lor. Nu ştiau nimic decât că erau vii.
Şi aşa, povestea bunica mea Iulia, au trecut multe zile, foarte multe, nimeni nu mai ştia câte. Oamenii trăiau în peşteră ca într-o închisoare, nu era cale de ieşire de acolo. Deveniseră mai mici, mai slabi, mai albi, le căzuse părul, li se măriseră ochii şi erau trişti, foarte trişti. Singuri şi trişti. Până într-o zi. Cineva a observat că marginile valului de piatră se mişcau, parcă ar fi început să se dezgheţe sau să se volatilizeze. Nu era apă, dar era o materie din ce în ce mai moale, mai maronie şi care se mişca chinuit, parcă trezindu-se dintr-un lung somn. Valul pietrificat se prelingea în râuri de noroi. Printre ruinele peşterii, priviră în afară şi văzură cum se ridică clădiri nemaivăzute, uriaşe, din mâlul mişcător. Totul se umplu de clădiri , de străzi, de obiecte ciudate care se mişcau singure. Şi într-un sfârşit, de oameni. Nişte oameni mai înalţi, cu pielea închisă la culoare, cu păr mult şi des şi ochi mici. Oameni, ca şi ei. Parcă altfel, parcă diferiţi cumva, dar totuşi oameni. Care se mişcau repede, între casele uriaşe, înalte până în nori, cu capul plecat şi vorbind toţi, toţi, mereu, mereu, într-o limbă ciudată, de unii singuri, fără a se asculta unii pe alţii.
Uimirea, amestecată cu spaimă şi bucurie, a durat mult. Nu ştiau dacă se vor înţelege cu noii veniţi (sau erau ei noii veniţi?), nu ştiau ce să facă. Până la urmă, cei doi sau trei mai hotărâţi au ieşit, iar ceilalţi – văzând că nu-i bagă nimeni în seamă, că imediat se pierdeau printre oamenii de afară, grăbiţi şi ocupaţi – au ieşit şi ei, pe rând, umplând iar lumea de oameni, gălăgioşi şi obişnuiţi. Şi lumea se născu din nou pentru ei.
Nu ştiu de ce tocmai azi mi-am adus aminte de povestea bunicii mele Iulia. Tocmai azi când am visat ceva într-adevăr impresionant. Niciodată nu-mi amintesc ce am visat noaptea, dar de data asta, da, mi-amintesc ca şi cum aş fi trăit acolo, în vis, o altă viaţă. O să vi-l povestesc.
Se făcea că totul era ca un cearceaf imens făcut din ceaţă. Eu nu eram. Eu nu apar niciodată în visele mele. Încet-încet începură să se desprindă nori roşii şi galbeni şi mov, care dansau, se îmbrăţişau şi se separau în forme ciudate. Din ce în ce mai mult, verdele devenea culoarea predominantă (mereu m-am întrebat de ce culorile se pot mirosi şi se pot gusta şi se pot auzi în vise, iar în realitate nu). Verdele era cald şi proaspăt. Mirosea a ploaie de vară. Apoi au început să iasă de sub frunze uriaşe animale fantastice, cu gâturi mai lungi decât corpul, cu degete atât de late că puteau zbura, cu picioare groase cât pomii, cu ochi verzi ca marea sub răsărit de soare. Erau atât de frumoase, atâta linişte peste tot. Lumea era verde şi caldă. Eu – care nu apăream pe niciunde – mă simţeam plutind, mă simţeam plină şi completă. Imposibilă senzaţie de tot.
Apoi a început vântul. Şi furtuna. Şi fulgerele. Şi noaptea. Animalele dispăreau unul după altul în întuneric. Rămâneau din ce în ce mai puţine. Mai întâi au dispărut cele mai mari, cele care ajungeau cu capul la nori. Apoi cele cu picioare repezi care fugeau ca vântul. Apoi cele care zburau printre nori. Apoi cele care se furişau pe pământ ca furnicile. Rămăseseră puţine, foarte puţine şi parcă… parcă deodată , rapid ca o clipire în noapte, mă vedeam pe mine printre ele. Eram mici şi albe şi firave, tremuram de frig şi căutam focul să ne apărăm, să ne uscăm, să ne hrănim. Lumea nu mai era verde. Nici caldă. Era gri şi rece. Iar noi eram singurele. Eram ultimele.
Casele noastre răneau pământul şi maşinile noastre sfâşiau aerul albastru. Respiraţia noastră era greoaie şi nu mai ştiam să zburăm sau să ne suim în copaci. Eram mici şi urâţi şi neputincioşi. Ne vedeam pe noi înşine mici şi urâţi şi neputincioşi. Universul tot se transformase în oglinda noastră. O închisoare făcută din oglinzi din care nu puteam ieşi. Eram condamnaţi la moarte şi cunoşteam sentinţa.
Ultima imagine de care mi-aduc aminte din vis e avionul în care ne suisem ultimii supravieţuitori. Alesesem momentul morţii. Alesesem fuga din coşmar. Posibilitatea alegerii. Iluzia eternă. Avionul mergea direct spre peretele din piatră, oglindă şlefuită care ne întorcea o imagine neclară: o capsulă închisă, un loc între vânturi şi fulgere, ciudat de liniştit, un loc unde universul se întâlnea cu el însuşi.
Bunica mea Iulia – cea care în tinereţe vindea găini prin sate de pescari – îmi zicea când se supăra pe toate cele: O să vină ea, ziua când vor zbura brotacii şi vor primeni lumea!
Şi mie mi-era teamă şi dor, bucurie şi spaimă, ca şi cum mi-ar fi spus că musai să mă nasc iar.
