În presa noastră dezinformarea persistă. E adevărat că Turcia face pași către Rusia, chiar fiind un membru important al NATO? E adevărat că Turcia combate și îi curtează în același timp pe kurzi?… Știm noi de ce există o stare de război în Siria?
Cartea Der Nahe Osten brennt („Orientul apropiat arde”), publicată de Fritz Edlinger la editura vieneză Promedia Verlag, conținând contribuțiile unor experți sirieni și din Orientul apropiat renumiți, clarifică subiectul. Îl sfătuim pe cititor să înceapă lectura acestei lucrări cu capitolul Erdogans Syrien-Abenteuer („Aventura siriană a lui Erdogan”), căci el ne permite să înțelegem mai bine contribuțiile detaliate asupra kurzilor, creștinilor, alawiților și altor minorități siriene ca și capitolul asupra mijloacelor de informare în masă germane sau cel despre dreptul internațional.
Atunci când la începutul anilor 70, firma Shell a descoperit, prin forarea petrolieră de exploatare în Qatar, imense zăcăminte de gaz natural, experții au fost departe de a bănui că era vorba despre cel mai mare zăcământ de gaz natural din lume. Dar specialiștii știau că datorită localizării a mai mult de o treime din acest zăcământ sub solul iranian, acesta prezenta inevitabil un imens potențial conflictual.
În loc să împartă echitabil, cum se face între buni vecini, această comoară a naturii în profitul ambelor popoare iranian și qatarez, diplomația secretă și-a început activitățile funeste. Emirul qatarez de atunci Ahmad ibn Ali Khalifa ibn Hamad nu voia să audă nimic despre o împărțire și medita asupra modului cum să profite singur de pe urma acestui zăcământ de gaz natural și să excludă cel mai repede cu putință vecinul săi iranian din joc. El a mizat pe cartea anglo-americană și a riscat asfel un Casus belli.
Chiar dacă la acea epocă Qatarul era un mic emirat, el nu se temea de Iran. Al doilea război din Golf aruncase Iranul cu decenii în urmă din punct de vedere al capacităților de extracție a petrolului, și după ce ONU a decretat un embargo economic împotriva acestei țări, totul părea să se deruleze perfect pentru Qatar. Atunci când Statele Unite și-au stabilit în 1998 în acest emirat cartierul lor general și deci centrala comandamentului pentru războaiele din Orientul apropiat, Qatarul a început să se activeze pe scena politică mondială.
Pentru Statele Unite, imensele zăcăminte qatareze de gaz natural păreau a fi o excelentă ocazie de a elimina Rusia de pe piața petrolieră către Europa, căci aceasta era legată de Europa doar prin oleoductul North Stream care ajungea în Germania.
În ciuda situației sale geopolitice favorabile – și a bunelor contacte cu Arabia saudită, Iordania, aliații săi anglo-americani și, de neînțeles pentru mulți, cu Israelul – pentru Qatar persista o problemă serioasă. Datorită poziției sale geografice în golful Persic, el trebuia să fluidifice gazul natural în propriile instalații, să-l îmbarce pe cargouri pentru a-l oferi pieței mondiale după un drum lung și costisitor. Alternativa era de a construi un gazoduct care să traverseze Arabia saudită, Iordania și Siria și care să ajungă în portul mediteranean turc Ceyhan. Cu toate acestea, pentru a lansa acest proiect, trebuia obținut acordul guvernului sirian al lui Bashar al-Assad.
Din solidaritate cu Rusia, acesta a refuzat proiectul, ceea ce era dreptul său în caitate de președinte de stat democratic ales și în concordanță cu dreptul internațional. Între altele, s-a aflat că Assad dorea să permită Rusiei să construiască un gazoduct care să traverseze Iranul și teritoriul sirian în direcția Turciei. Astfel, el contracara planul dezvoltat cu grijă cu Statele Unite de a remilitariza Qatarul și de a aproviziona în contrapartidă piața cu gaz natural ieftin.
Imediat ce planul unui gazoduct siriano-ruso-iranian a fost cunoscut, minoritățile sunite din micul oraș Daraa din sudul Siriei au fost instrumentalizate de Iordania, Arabia saudită și Turcia cu ajutorul logistic al americanilor pentru a crea un război civil (contrar dreptului internațional) în cadrul așa-zisei „primăveri arabe”. La fel ca în Tunisia, în Libia și în Egipt, aceste activități deghizate, bine orchestrate și mediatizate pentru a influența opinia publică, s-au extins rapid în regiune.
Acest conflict, cu toate implicațiile lui, a creat enorme riscuri cum ar fi cel al unei confruntări de mare risc între Europa de Vest și Rusia și o imensă suferință umană în sânul populațiilor și refugiaților implicați.
Sub acest unghi, subtitlul cărții lui Fritz Edlinger, „Între război civil și război mondial” devine de înțeles. Războiul din Siria este în realitate un război prin procură între Statele Unite și Rusia. Linia frontului din Ucraina cunoaște astfel prelungirea sa până în golful Persic. „Problema kurdă”, amplu tratată în această lucrare, reprezintă acum deja o sursă de conflicte pentru viitoare războaie. Dacă crearea unui stat al Kurdistanului, privilegiată de Hillary Clinton, ar deveni realitate, Statele Unite ar putea de aici să controleze Turcia, Siria, Irakul și Iranul. Israelul are un interes crucial în răsturnarea lui Bashar al-Assad, căci a descoperit zăcăminte de gaz natural în Mediterana orientală și are deci nevoie de un gazoduct care să traverseze Siria (platoul Golan); Israelul se găsește deci în fața unei probleme similare cu cea a Qatarului.
Arabia saudită vrea să construiască un port de îmbarcare în micul oraș portuar Al Makalla din Yemen și încearcă deci să-și deschidă drum prin bombardarea acestei țări.
După lectura acestei cărți redactată cu grijă, ne rămâne să sperăm că umanitatea își va aminti de suferințele trăite în cursul celor două războaie mondiale și că ea va înțelege mai degrabă să se așeze la masa de negociere pentru binele populațiilor, înainte și nu după un nou război mondial.
Trad. Vladimir Muscalu
