Secretul lui Evola

Jean Parvulesco 12 mai 2015 1 comentariu

Deoarece mi se pare că momentul prielnic a venit cu adevărat, iau asupra mea sarcina de a spune: baronul sicilian Julius Evola nu va fi fost niciodată decât un agent supraistoric al lui Frederic al II-ea Hohenstaufen, împăratul Occidentului şi Regele Ierusalimului. Castel del Monte, “centrul lumii”.

Julius Evola era un gardian de nivel foarte înalt, care nu lăsa să transpară decât pe aceea dintre cele trei identităţi constituţionale oculte ale sale pe care o considera cea mai adecvată circumstanţelor şi momentului. În stare de subversiune permanentă faţă de sine însuşi.

Deficienţa sa fizică – paralizia ambelor picioare – căci el nu se deplasa decât cu ajutorul unui cărucior – era semnul însuşi al „trecerii prin foc”, marca noii şi ultimei sale identităţi unitare, aceea a întoarcerii în lumea de aici, după ce i s-a permis să treacă frontiera interzisă a „lumii de dincolo”. El era din această lume şi în acelaşi timp nu-i mai aparţinea, era în mod secret din alt loc, un loc definitiv şi total.

În revista chiliană Ciudad de los Cesares, condusă de către Erwin Robertson, şi care constituie – într-un anume fel – organul oficial al liniei naţional-revoluţionare actualmente combatantă în America Latină, se menţionează un articol al lui Miguel Serrano intitulat El secreto de Julius Evola, unde apare faptul că „secretul lui Julius Evola”, la ora actuală mereu impenetrabil, privea, în mod precis, anumite fapte, în relaţie strânsă cu evenimentele de la Viena – bomba sovietică din 1944 – care se aflau la originea invalidităţii sale ulterioare. Dar aici transpărea faptul că în spatele acestui bombardament asupra Vienei, lucru în cele din urmă destul de misterios, se ascundea poate o cu totul altă afacere, nod revelaţional pe care Julius Evola alesese să-l ţină secret până la sfârşitul vieţii sale. Un secret pe care, spune Miguel Serrano, „Julius Evola l-a luat cu sine în mormânt”. Articolul lui Miguel Serrano asupra „secretului lui Julius Evola”, care nu a putut să apară în Ciudad de los Cesares, va fi publicat ulterior de către o revistă spaniolă destul de confidenţială, Hiperborea, astăzi dispărută.

Există aici o perspectivă în mod aparte decizională, pe care nu putem s-o abordăm fără o atenţie extremă. Căci, în starea actuală a lucrurilor, a înţelege „secretul lui Julius Evola” înseamnă a ne apropia periculos de destinele ultimele istorice şi supraistorice ale Occidentului de la Sfârşit.

„Ah, m-au aranjat bine aceste canalii”, îmi spunea el vorbind despre grupul de medici care, la Viena, în 1944, încercaseră să-l reducă la starea unui cadavru supravieţuitor după ce fusese grav rănit în urma unui bombardament sovietic. Căci, în fapt, este tot ceea ce au putut încerca să facă: viaţa sa se afla deja în mod transcendental asigurată, „de neatins” încă dinainte.

„O anume descompunere finală a timpului istoric actual care vine la sfârşitul ciclului nu ar acţiona ea deja ca un revelator redutabil pentru un mare număr de mari, de foarte mari secrete, secrete care au fost extraordinare la vremea lor, dar care, în prezent, riscă să devină transparente prin chiar această slăbiciune a vremurilor pe care o presimţim gata să se declare?

N-ar trebui oare să ne aşteptăm, astfel, la termene de aici înainte previzibile, la nişte revizuiri nemaiauzite ale anumitor dedesubturi ale marii istorii occidentale de secol XX şi, în această neliniştitoare învăţătură, nu vom găsi de asemenea o parte a viitoarelor descifrări sau chiar revizuiri majore pe care le va propune, cu certitudine, revenirea la cariera spirituală superioară a lui Julius Evola însuşi? Revenire întreprinsă, aşa cum tocmai am spus, graţie actualelor slăbiciuni intime ale timpurilor istorice avariate, puse în încurcătură de către vertijurile abisale ale propriului sfârşit, de aici înainte foarte apropiat.

Dacă Julius Evola a părut deci să fie vreme de atâţia ani, sacrificându-şi întreaga viaţă, agentul ideologic al unei anumite idei revoluţionare despre Europa, a fost pentru a disimula în exterior identitatea sa impersonală devenită conceptuală şi nenominativă de agent în misiune al anumitor entităţi polare, supraistorice, arhaice în sensul cel mai radical al termenului, ontologic exterioare timpului devenirii non-polare a actualei istorii din ce în ce mai apropiată de sfârşitul său”. (Le Retour des Grands Temps).

Cele trei identităţi constituţionale ale lui Julius Evola

Pornind dinspre exterior spre interiorul ultim, exista, în Julius Evola, prima sa identitate, convenţională şi cea mai apropiată, identitatea sa politică naţional-revoluţionară de vârf, grand-europeană, „eurasiatică”; apoi, identitatea care ţinea de poziţiile intelectuale şi vizionare ale ansamblului studiilor sale, al „cercetărilor sale din umbră”, un nivel iniţiatic tradiţional, chiar „ocultist”; dar şi, în a treia poziţie, identitatea transcendentală a propriilor sale apartenenţe „polare”, supraistorice, situate în zona invizibilă, „dincolo de timpuri”, căci, pe undeva, Julius Evola ajunsese el însuşi la starea de „concept absolut”, iar lucrul acesta el nu avea obiceiul să-l dea de înţeles, către nimeni sau aproape nimeni.

Totuşi, cei care-l vedeau adesea – şi era şi cazul meu – nu puteau să nu simtă la el un fel de dulceaţă melancolică, silenţioasă, o anume dedublare extatică abia sesizabilă, dar care constituia o barieră absolută între el şi lume. Fiind prezent în toate, nu era mai puţin absent din toate, iar cel mai afabil surâs al său era în acelaşi timp marca însăşi a unei rupturi abisale cu realitatea imediată. De unde eleganţa extremă, teribila binefacere a oricărui contact cu el, ce făceau să pară că este acolo. Mărturisesc că simt încă foarte arzător acest lucru.

Cu toate acestea, aparent, deschisă, viaţa lui Julius Evola nu va fi fost decât dezvoltarea neîntreruptă, fără o singură clipă de răgaz, a unei pasiuni suprem exacerbate pentru conceptul transcendental de Imperium grand-european, „eurasiatic”, şi pentru spirala supraistorică ocultă a unei întoarceri la primele origini, „polare”, ale acestuia; origini situate dincolo de propriile sale origini preontologice.

Astfel, vreme de patruzeci de ani, Julius Evola s-a bătut în avangarda unui duble mişcări simultane: pe de o parte, o mişcare de revoltă totală şi opoziţie necondiţionată faţă de decăderea deplină a actualei istorii occidentale ajunsă la sfârşitul marşului său fatal înainte şi, pe de altă parte, o mişcare revoluţionară de întoarcere la originile ontologice ale Occidentului, la originile sale „polare” şi „supraistorice”; o întoarcere dincolo de sfârşit, un sfârşit dincolo de sfârşit.

Spiritul propriu al anti-istoriei se disimulează în istorie

Într-o revistă combatantă, La Vita Italiana, numărul din octombrie 1940, Julius Evola scria:

„cei care admit existenţa ’forţelor oculte’ nu le concep foarte adesea decât ca simple organizaţii politice secrete, ca pe nişte conspiraţii ale anumitor oameni aparţinând plutocraţiei sau masoneriei, care, dincolo de arta lor de a se masca şi a acţiona indirect, ar fi nişte oameni ca toţi ceilalţi. Lucrul acesta este prea puţin. Firele planului subversiunii mondiale duc mult mai sus – ele ne duc efectiv la „ocultă” în sensul propriu şi tradiţional: adică forţe supraindividuale şi neomeneşti, pentru care numeroase personalităţi, atât de pe scenă, cât şi din culise, nu sunt adesea decât instrumente. A face confuzii de acest gen, şi în consecinţă a ne opri la o concepţie superficială şi „umanistă” a istoriei, sub efectul prejudecăţilor ce privesc „oculta” veritabilă, înseamnă mai ales a ne priva de posibilitatea de a înţelege pe fond probleme de o importanţă esenţială în lupta contra subversiunii mondiale”.

Învăţătura lui Julius Evola este de o corectitudine tradiţională perfectă şi ea trimite la misterioasele recomandări ale Sfântului Pavel din Epistola către Efeseni:

„Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri”. (Ef. 6, 12)

Mereu la adăpost, Julius Evola s-a aflat prezent pe linia focului decisivă, unde pregătea, de jos, marea istorie, în Italia, ca şi în Germania şi în Europa de Est, în Cehoslovacia şi în România, în Austria şi în Ungaria. Şi atunci când autorităţile superioare ale regimului fascist la putere la Roma îl ţineau la distanţă, suspendau publicarea revistelor şi ziarelor unde colabora, Mussolini îl susţinea, personal, din umbră, însărcinându-l cu anumite misiuni oculte strategice, cărora încă nu le cunoaştem amploarea şi obiectivele politice de la marginea prăpastiei.

Aceeaşi situaţie i se întâmpla în Germania, unde, lovit de o interdicţie latentă dar permanentă şi totală de către regimul hitlerist la putere, Julius Evola a beneficiat de o susţinere superioară, de clasă supremă. Şi lucrul acesta la un asemenea nivel încât el s-a văzut angajat în cele din urmă să conceapă, cu mijloace secrete considerabile, viitoarea structură ideologico-politică şi transcendentală care urma să devină – se credea – cea a celei mai Mari Europe după victoria finală a Germaniei şi a puterii de nenumit care se afla în spatele celui de-al Treilea Reich, cel care, într-o analiză finală, nu fusese decât o vastă conspiraţie metapolitică ce se ridicase „împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri”.

Astfel, Julius Evola era responsabil al unei organizaţii revoluţionare europene clandestine, „Circuit”, care integra totalitatea personalităţilor spiritualiceşte predestinate misiunilor privind destinul transcendental al Europei.

Or, chiar în acest cadru al acţiunii sale de-a lungul „Circuitului”, lui Evola îi va fi dat să-l întâlnească la Bucureşti, ghidat de Mircea Eliade, pe Corneliu Codreanu, despre care a înţeles imediat că trebuie să-l considere ca pe cel mai înalt responsabil harismatic al Noii Europe. Ca pe o fiinţă venită de dincolo de „istorie”, care aparţinea zonei polare de afirmare transcendentală totală situată dincolo de sfârşitul istoriei actuale a lumii. Ca pe un personaj cu identitate supranaturală, locuit de sacru, cu statut de semizeu.

Pornind tocmai de la această întâlnire cu Corneliu Codreanu a atins Julius Evola nivelul ultim al propriei sale mobilizări interioare.

Toate acestea, Julius Evola mi le-a mărturisit la el acasă, pe via Vittorio Emanuele, într-o după-amiază de august 1968, şi am înţeles imediat că păstrând tăcerea despre acest lucru el se ridicase la un nivel de acţiune al cărei statut ontologic propriu depăşea implicit zona umanului.

„Corneliu Codreanu a fost personajul cel mai extraordinar pe care l-am întâlnit în întreaga mea viaţă, întâlnirea mea cu el având statutul unei veritabile hierofanii, a unei rupturi hierofanice. El mi-a apărut atunci, a conchis Evola, ca reflectarea imediată a Arhanghelului Mihail”.

„Bine înţeles, mi-a spus el, la întoarcerea la Roma, m-am grăbit să-i împărtăşesc toate acestea lui Mussolini, iar el a fost profund impresionat. Cu capul aplecat înainte, aşezat în faţa mea, a rămas adâncit într-o linişte totală multă vreme”.

„El însuşi i-a băut suflul oaselor sale şi le-a mâncat carnea vie”

Pe de altă parte, tânăra şi celebra îngrijitoare ceyloneză S.M.D., care i s-a dedicat mult lui Julius Evola, nu-mi spunea ea cu lacrimi în ochi, „ce vreţi să facem, el a băut suflul oaselor sale şi le-a mâncat măduva”? Ceea ce m-a întărit în convingerea mea că invaliditatea lui Julius Evola nu a fost deloc provocată de nu ştiu care îndoielnic „bombardament sovietic”, ci de o ruptură de limită ontologică în timpul uneia dintre incursiunile lui supramentale de înaltă avansare polară, „dincolo de limita ultimă”.

„Secretul lui Julius Evola” întrevăzut de Miguel Serrano nu era deci altul, la o analiză ultimă, decât acela al unei tentative de auto-depăşire de sine care nu a ajuns unde trebuie, al unei „experienţe a adâncurilor” care s-a finalizat rău, al unei spirale ascensionale întrerupte brusc.

A luat el deci asupra lui, într-o supremă tentativă de salvare eroică, sarcina de a inversa cursul avortat al istoriei vremii lui, de a inversa cursul războiului şi astfel de a trebui să înfrunte „puterile exterioare” devastatoare? Tensiunile cosmice de neînfruntat? De a asuma o probă cosmică absolut coerentă, într-un sens sau în altul?

Daponte Blu

La sfârşitul lui octombrie 1968, cu cincisprezece zile înainte de plecarea mea forţată din Roma, Julius Evola a ţinut să-mi administreze o probă directă a existenţei unei „alte lumi”, a unei lumi paralele cu realitatea imediată, convenţională, a vieţii noastre de fiecare zi, şi chiar a unei lumi paralele cu această lume paralelă. Pe via Vittorio Emanuele, aproape sub apartamentul său, exista o cafenea, de o natură cu totul specială, Daponte Blu, care avea printre altele particularitatea de a rămâne deschisă toată noaptea; loc în care am fost condus să accept de asemenea toată noaptea confidenţele sale. Sublim refugiu bântuit, plin de ucigaşi, de drogaţi în ultimul stadiu, de prostituate de ambele sexe şi de cadavre de umbră neliniştite care nu mai ştiau cum să revină înapoi, adesea la jumătatea drumului sau mai puţin. Deşeuri ale celor două lumi, luciri argintii, violete, înspăimântătoare. Dar asta nu împiedica faptul ca, tot aici, adesea, să se afle „eliberaţi în viaţă”, fiinţe aparţinând „rasei celor salvaţi”, care depăşiseră condiţia umană, „fiinţe separate” care se disimulau în masa noctambulilor; neînfricaţi, care ardeau de un foc interior terifiant.

În fapt, Daponte Blu era o fereastră metafizică ce dădea direct spre „cealaltă lume”, un prag de trecere ontologic, de „acceptare” ocultă în serviciul celor două lumi.

În vecinătatea apropiată a Romei, pe verticala muntelui sacru pe vârful căruia veghează sanctuarul atotputernic al anticei Dea Victoria, fereastra metafizică Daponte Blu deschide calea periculos înclinată care conduce în valea interzisă, închisă între două ziduri înalte de pământ roşu, unde se ridică pădurea de statui din marmură roşie a misterioasei Roma Principia, spaţiu filosofic aparţinând „celeilalte lumi”. Cele cinci sute cinci statui ale văii unde se află Roma Principia reprezintă numărul sacru al familiilor romane anterioare actualei istorii europene, al căror ansamblu constituie „rasa originară” divină şi imperială, cărora aceste statui le reprezintă Armele Nominative. Sala Armelor este acolo.

Astfel „rasa primă” se găseşte reprezentată în totalitatea sa ulterioară ce conduce la Imperiul grand-european al Hohenstaufenilor, care va culmina şi care se va sfârşi cu Frederic al II-lea Hohenstaufen, ale cărui rămăşiţe sacre se găsesc astăzi încă prezente în curtea catedralei din Palermo, şi al cărui regat este simbolizat prin Castel del Monte.

De asemenea, trebuie să reiau concluziile la care ajunsesem, cu privire la acelaşi subiect, în Le Retour des Grands Temps:

„Unităţile monumentale de afirmare imperială romană care se ridică în Sala Armelor nu sunt totuşi construcţii funebre, mausolee, nici morminte arhaice, aşa cum am putea fi tentaţi să credem făcând circuitul vizitei liturgice şi cred că am înţeles imediat că era vorba mai degrabă de un inventar transcendental al Surselor de Sânge constituind depozitul originar, arhetipal, supratemporal, al Imperium Magnum, ca şi de un ansamblu de comemorări stabilind Memorialul Dogmatic[1] al evenimentelor religioase, metaistorice, de ordin sacru nupţial, hermetic şi suprem eroic care au marcat devenirea sângelui Rasei Prime, şi proiecţia principială a acestei deveniri constituită – şi considerată – drept continuarea ocultă, neîntreruptă, a Destinului Divin, a voinţei abisale a acestuia şi a propriei sale Coroane Finale. Căci aici totul este Încoronare”.

„Şi aş putea de asemenea să mă întreb: de ce a trebuit ca Roma să mi se deschidă în felul acesta? Care fusese ţelul ultim ascuns al acestei terapeutici a prăpăstiilor, a acestei vizitări atât de periculoase a locurilor atemporale ale Romei de la originile sale care mi-a fost impusă, fără ştiinţa mea, în 1968? Pot să mă întreb, dar nu voi şti niciodată”.

La ora actuală, totuşi, cred că am înţeles.

Este în afara îndoielii că ceea ce Miguel Serrano numea „secretul lui Julius Evola” nu era numai ceva de natură umană, ci mult mai mult.

Traducere: Vladimir Muscalu

Sursa: http://books.google.fr/books?id=JFNaHI7BPsQC&pg=PA15#v=twopage&q&f=true

[1] Am tradus astfel expresia „Historial Dogmatique” din franceză (n. tr.).