În nedumerirea în care se descoperă astăzi, omul își găsește trupul depășit de mașini, mintea copleșită de date și sufletul ignorat (sau pierdut) în noua etică a problemelor mari ale umanității. Căci, ne spun cei mai practici filosofi ai moralei, nicio importanță nu se mai cuvine dată problemelor legate de suferințe personale, păcate, boli sau doar neliniști ale sufletului (adică de ceea ce aduce atingere existenței noastre nemediate), nesemnificative față de adevăratele probleme: sărăcia lumii a treia, comerțul cu arme, necunoașterea ideologiilor drepturilor omului… Așadar, în această nedumerire asupra rămânerii noastre în urmă, ne întrebăm – cu îngrijorare umanistă – și răspundem după o schemă deja deprinsă: unde este criza, unde este defecțiunea sistemului care ar trebui să opereze eficient, previzibil, monoton-evolutiv pentru bunăstarea trupurilor și spiritelor noastre? Ce anume, din ceea ce a fost proiectat să funcționeze în acest scop, nu funcționează?
Societatea, prin programele sale de căutare și aflare (sau numire) a problemelor, a găsit cauze posibile. Unul dintre cele mai noi răspunsuri este unul care rezonează semi-științific: sistemul actual de învățământ, responsabil cu buna pregătire a generațiilor viitoare de cetățeni, cu urzirea stofei omului nou, are componente defecte. Educația instituționalizată alfabetizează formal, dar nu și funcțional.
Oamenii, zidiți între informații, funcții și programe nu mai (re)cunosc realitatea. În așa măsură, că pot fi total surprinși și dezorientați de lumea înconjurătoare, de mediul actual în care trăiesc și cu care se presupune că sunt, dacă nu în continuitate, ca oamenii societăților folclorice, măcar în legătură. Realitatea naturală sau culturală le rămâne exterioară, ca o dimensiune al cărei cod de acces a fost uitat. Chiar și zonele cele mai familiare, poveștile, credințele și obiceiurile, ori persoanele apropiate, soții, părinții și copiii – pot fi reprezentate ca părți ale unei lumi inaccesibile. Impasul și distanța sunt cu atât mai evidente cu cât legătura ar trebui să fie mai reală, mai personală; ajung maxime atunci când și legătura interioară, cu noi înșine, se destramă. Simptomul plictiselii este cel care anunță această desprindere, refuzul introspecției și autoreflecției, dar și a legăturilor cu realitatea imediată.
În străduința de a demonstra că instituțiile se ocupă cu tratarea acestei noi și generale forme de autism, o nouă noțiune face carieră și critică formele educației contemporane în Europa și peste ocean: analfabetismul funcțional. O instanță relativ nouă, Centrul de Evaluare și Analize Educaționale, atenționează asupra manifestării acestei disfuncționalități și în România: raportul „Scăderea analfabetismului funcțional – o posibilă prioritate strategică în educație” citează date din 2012 ale OECD (Organisation for Economic Co-operation and Development) potrivit cărora peste 40% din elevii de 15 ani români „nu pot selecta informația relevantă și nu pot face raționamente elementare”. Fenomenul este identificat ca analfabetism funcțional.
Alfabetizarea: cunoașterea pe cont propriu sau informația fosilizată
Înțeles ca incapacitate de a opera cu noțiunile deprinse în educația formală, mai ales în plan lingvistic, analfabetismul funcțional a fost depistat ca afecțiune generalizată a sistemelor de învățământ moderne. El înseamnă suspendarea raportării critice, prin judecată proprie, la probleme concrete ale vieții de zi cu zi. Ca atare, el este mai mult decât incapacitatea de a înțelege texte sau a comunica eficient, așa cum subliniază definițiile uzitate; este o retragere din realitate care păstrează legătura cu alfabetizarea, dar în alt mod decât cel pur lingvistic.
Deprinderea limbii materne este fundamentală pentru însușirea componentelor lingvistice fundamentale ale unei culturi; deprinderea alfabetului este „mecanica” prin care devine accesibil modul de compunere a formelor lingvistice, dar mai ales modul de transmitere grafică a lor, prin scriere și citire. Cunoașterea alfabetului, cu alte cuvinte învățarea cititului, și apoi a scrisului nu a fost deprinsă cu ușurință. Suspiciunea față de litera scrisă împrumuta, pentru populațiile analfabete, din teama față de neștiut și din angoasa de a fi singur cu acest neștiut: pentru că, atâta vreme cât comunicarea se făcea prin „grai viu”, ea presupunea necesitatea întâlnirilor dintre oameni; dimpotrivă, scrisul și cititul îi desprind unii de alții, îi izolează în faptul cunoașterii sau comunicării înseși. Informațiile ajung, prin alfabetizare, direct și doar la destinatarul individual (și pot sedimenta o autosuficiență foarte nefuncțională), el fiind singur în încercarea de a le înțelege și folosi; pe câtă vreme cunoașterea prin experiență directă și oralitate este împărtășită, verificată și administrată împreună cu ceilalți. Această cunoaștere pe cont propriu, „injectată” prin codurile de comunicare impersonale, are puține șanse de a fi vitalizată prin punerea ei în practică sau în circulație. Numai o măsură foarte mică din cunoștințele difuzate în sistemele de educație, prin cărți sau mass media sunt transferate în oralitate, verificate sau confirmate în practica vieții cotidiene. Restul devine „informație fosilizată”, care îngreunează spiritul, lipsindu-l de apetitul și vioiciunea cunoașterii directe, personalizate.
Educația – formarea omului funcțional
Din faptul că alfabetizarea a presupus deja o primă extragere a omului din comunitatea sa și din experiența personală ne putem grăbi cu concluzia că începutul analfabetismului funcțional este chiar alfabetizarea, câtă vreme ea oferă furnizori de informație neverificați, străini și indiferenți persoanei alfabetizate. Desigur că învățământul, ca sistem de educare publică, de masă, nu are ca scop formarea persoanelor, ci a indivizilor funcționali. În pledoariile pentru inițierea învățământului public de stat apărea ca nevoie socială formarea de generații atașate noilor valori morale și noilor idealuri naționale. Dar totodată formarea de indivizi funcționali, adaptați noilor realități programate. A da un copil la școală însemna a-l sustrage Naturii (mamei, familiei) și a-l încredința Rațiunii. „Succesul noului sistem de educație constă în faptul că acesta modelează spiritele răspunzând, în același timp, exigențelor unui individualism în continuă dezvoltare”, spune istoricul Jacques Gélis (1986). Prin acest învățământ, va avea loc„o dublă deplasare: de la familia-matcă la familia restrânsă; de la educația comunitară și deschisă, destinată integrării copilului în comunitate astfel încât interesele și sistemele de reprezentare ale spiței să devină ale sale, la o educație publică de tip școlar destinată și ea integrării acestuia (dar într-o formă de societate mult mai largă și mai abstractă – n.n. C.B.P.), înlesnind totodată dezvoltarea capacităților sale” (idem). Rolul și scopul educației formale era (și nu avem motive să presupunem că nu este încă) formarea „funcționarilor”, a celor chemați să susțină statul și organizațiile sale, cu mult mai abstracte și artificiale decât spița de neam, vecinătatea sau comunitatea etnică.
Școală, nu copilărie
Ca urmare, analfabetismul funcțional nu înseamnă eșecul școlii în ceea ce privește educarea, instruirea sau transmiterea de cunoștințe, ci sesizarea unei rupturi între acest tip de cunoaștere și nevoia de experiență, de cunoaștere directă a realității imediate. Abordarea lui ca incapacitate de a înțelege texte care folosesc cuvinte cunoscute fiecare în parte este precum fotografierea vârfurilor de aisberg. Soluțiile, precum cele propuse în mass media și în anumite instituții de învățământ, de a înlocui opere literare percepute cu un vocabular inactual, dificil, cu situații concrete ale comunicării actuale, sunt ineficiente. A nu mai preda literatură, ci comunicare, nu geografie, ci explorarea mediului – sunt false rezolvări, copiii fiind și mai incapabili să comunice ori să exploreze. Situațiile reale de comunicare ori de explorare sunt cu mult mai diverse și mai complicate decât poate anticipa o programă școlară. Cu cât rețetele predării vor fi mai precise, cu atât mai parțială și mai constrângătoare va fi pregătirea copiilor.
Altminteri, performanța școlară își urmează propria logică. Dar există tineri matematicieni incapabili să-și estimeze corect spațiul propriei camere sau să-și gestioneze resursele personale; mici savanți în geografie total dezorientați în spațiile concrete; experți în istorie care-și ignoră total genealogia și proprii descendenți, neavând niciun fel de reprezentare personală asupra viitorului. Problema reală pare a fi incapacitatea tinerilor de a folosi cunoștințele dobândite la școală, de a lega informațiile și de a produce idei în alte cadre decât cele în care s-a făcut învățarea. Este consecința trădătoare a învățării ca proces pasiv, neintegrat vieții reale a copiilor. De fapt, dacă este să observăm ce se întâmplă astăzi, vedem cum educația școlară tinde să confiște și să înlocuiască cu totul copilăria. Se uită faptul că există un mod de a fi propriu copilăriei, o logică, un tip de memorie, o gamă de emoții și o putere de reprezentare a realității diferite față de cele ale maturității. Educația formală, în afara familiei, constă în combaterea programatică, cu profesionalism, a modului de cunoaștere specific copilăriei.
Arhivarea realității și ieșirea din școală
Analfabetismul funcțional este mult mai profund decât se prezintă în diagnozele actuale. El este începutul desprinderii omului nu numai de realitatea fizică, ci și de cea spirituală. Sau, cu alte cuvinte, este simptomul pierderii sau penuriei de realitate. Viața adultului este trăită astăzi în măsură mare în instituții și situații abstracte, care nu îl implică personal; o proporție din ce în ce mai mică este rezervată realității concrete, fizice sau spirituale, personale, adică familiei, gospodăriei sau vieții sufletești. Alături de părinți, tinerii și copiii au, pe lângă școala care, prin caracterul ei programatic, substituie și deformează realitatea, spațiile virtuale de evadare. Legătura nemijlocită cu lucrurile din jurul sau cu cele dinlăuntrul nostru este tot mai slabă.
Dacă nu ne dorim capitularea în fața invaziei de non-realitate, o soluție posibilă este arhivarea realității. Poate că scriiturile lui Creangă, Sadoveanu sau Slavici sunt inactuale în formă sau în conținut; dar recrearea spirituală a realităților reprezentate de ele înseamnă efort imaginativ, compensator pentru deficitul de realitate actuală și poate da o măsură a capacității spirituale creatoare a persoanei. Păstrarea cuvintelor, a conceptelor, a faptelor simbolice înseamnă a păstra cât mai întreg potențialul unor realități la care acum nu mai avem acces. Chiar dacă judecăm o anumită realitate ca fiind mai urâtă sau mai tragică decât cea strict actuală, ea este totuși o adăugire, o îmbogățire a acesteia, având, în chiar tragismul său, o adâncime de sensuri umane altfel inaccesibile experienței pe care am fi dispuși s-o facem. Arta, filosofia, mitologia și retorica – materiile care erau considerate, în antichitatea clasică europeană, fundamentale pentru înnobilarea spiritului – sunt cele potrivite pentru păstrarea sensibilității și creșterea puterii de înțelegere a copiilor. Regăsirea sensului educației formale nu poate fi altul decât păstrarea și deschiderea acestor arhive ale realității; nu ca transmitere de informații, ci ca inițiere, făcută cu risipă de timp,în defavoarea cantităților mari de informație ce, din fericire, nu ar mai apuca a fi transmise.
Cât despre redescoperirea realității actuale, imediate, este inutil a se crede că este posibilă prin materii aplicative. Dimpotrivă, a combate cultura generală din învățământ prin pregătire aplicativă (a se citi aplicabilă numai în contexte proiectate și anticipate de programa școlară), înseamnă reducerea rolului educației către zero. Cât de folositor mai poate fi să-i înveți pe copii comunicarea când formele de comunicare se schimbă anual? Ce mai înseamnă să-i deprinzi cu un instrument de calcul, când progresul tehnic este mai rapid decât oricare dintre cei care înșiși contribuie la el? O aplicare reală, adică reașezarea omului în lume și a educației în realitatea imediată se poate face prin ieșirea din școală. Munca (cealaltă școală, despre care a vorbit în deșert Simion Mehedinți Soveja), nu înțeleasă în sens strict economic, de vânzare a resurselor personale pe bani sau alt tip de câștig, ci ca aducătoare de spor și rânduială, ca bună așezare a omului în lume, ca tip de cauzalitate este exact ceea ce ar pune în continuitate materială și spirituală omul cu lumea. La fel sunt joaca și jocurile, refacerea comunităților de vârstă, de familie și de vecinătate, accesul la natură și sportul, adică modurile tradiționale de creștere a copiilor. Spre deosebire de educația clasică, acestea cer ieșirea din școală.
*
O posibilă concluzie a articolului de față, prea optimistă, ar fi apropierea falimentului sistemului învățământului public. Nu ajungem la ea, ci ne oprim la constatarea logică a disfuncționalității învățământului funcțional. Revenirea la programa clasică și la instituții informale de creștere a copiilor este ceea ce dorim ca încheiere pentru acest impas.
Articol apărut în revista Qmagazine, nr. 217, aprilie 2018
Pingback: Corina Bistriceanu – Scoala: alfabete si analfabetism. – Veghe Patriei