Am afirmat că în cultura română, prioritate a avut criteriul ideologic de evaluare a ideilor, asociate necondiţionat cu acţiunile autorilor lor în spaţiul public, spre deosebire de alte culturi, orientate, în mod pragmatic, către aplicarea modelului de analiză teoretică al unui savant în elaborarea strategiilor de dezvoltare economică.
Pentru unii comentatori, expunerea contribuţiilor unor personalităţi ale culturii române ar echivala cu apologia lor. Un tânăr universitar îmi transmite un mesaj lipsit de orice echivoc: ,,Sper că veţi folosi cu responsabilitate accesul la instituţiile mass-media şi veţi reuşi să evitaţi apologia unui autor care a susţinut prin textele sale fascismul, nazismul si curentele ideologice inrudite.” Este clar că a citit superficial cele două articole, o dovadă a necunoaşterii sensului termenului apologie: ,,laudă exagerată, apărare servilă şi interesată".
Pentru tânărul ideolog, nu are nici o relevanţă ecoul internaţional al ideilor lui Manoilescu. Pentru el, esenţial, rămâne să fie amintită, obligatoriu, orientarea politică a savantului român, iar cititorii ar trebui să afle, în primul rând, că Manoilescu ar fi fost ataşat unei doctrine politice.
Vigilentului critic nu-i spun nimic studiile despre Manoilescu ale unor reputaţi autori din SUA şi America Latină. Philippe C. Schmitter, profesor în cadrul Departamentului de Ştiinte Politice de la Universitatea din Chicago şi la Universitatea Stanford, doctor honoris causa al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (SNSPA), după ampla analiză a corporatismului din lucrările lui Manoilescu, desprinde concluzia că acesta, aşa cum este descris de savantul român, nu este sinonim cu conceptul de ,,fascism” sau ,,represiv.” Manoilescu este considerat, de profesorul american, ,,cel mai original şi stimulativ teoretician corporatist.” (Philippe C. Schmitter, Reflexions on Mihail Manoilescu and the political consequences of delayed – dependent development on the periphery of Western Europe, în Social Change in Romania, 1860-1940. A Debate on Development in a European Nation, edited by Kennet Jowitt,Institute of International Studies, University of California, Berkeley, 1978). Această caracterizare acceptată de cercetători străini este refuzată de unii ideologizanţi români cărora le este indiferentă memoria culturală a unui popor.
Cei doi autori americani au diseminat ideile lui Manoilescu, studenţilor de la universităţile din SUA, prin accentuarea contribuţiei sale fundamentale la constituirea teoriei subdezvoltării si a teoriei dependenţei. Ei au făcut ştiinţă şi nu ideologie, cum se întâmplă în România.
Tot după canonul impus de apărătorii ideologici, la afirmatia lui B. Fausto: ,,Ideile lui (Manoilescu) au fost un fel de Biblie pentru cea mai mare parte a industriaşilor brazilieni", ar fi trebuit să amendez spusele autorului brazilian şi să spun răspicat: da, dar nu pot fi acceptate ideile politologului Manoilescu!
Am crezut că asemenea atitudini au dispărut în perioada postdecembristă, dar trebuie să spun că ele nu diferă cu nimic de impunerea, în anii de dinainte de 1989, a amendării, ori de câte ori se scria despre un autor, – fie el Platon, Descartes, Hegel, Titu Maiorescu, Octavian Goga etc.,- a concepţiei politice şi ideologice, indiferent de subiectul tratat.
Aduc ca exemplu şi traseul editării unei lucrări proprii. Cartea mea Generaţie şi cultură (1985) a stat, în redacţia editurii, peste doi ani din cauză că referentul oficial căuta sa afle care au fost acţiunile şi ideile politice ale lui Mircea Vulcănescu, autor discutat de mine în carte, cu teza sa despre generaţie.
În acest fel se credea, în perioada comunistă, că ar putea fi blocată orice abatere de la linia ideologică a partidului, fiindcă factorul politic stabilise ce anume era corect în evaluarea operei unui autor.
Eu sunt de părere că trebuie să privim cu obiectivitate istoria trecută şi să realizăm analize lucide, evidenţiind toată gama de aspecte specifice unei personalităţi. Viaţa fiecăreia este presărată cu multe sinuozităţi şi paradoxuri.
Însă, aşa cum afirma profesorul Gheorghiţă Geană despre Traian Herseni (în „Exemplaritatea unui destin”, Revista Română de Sociologie, anul VIII, nr. 1–2, 1997, pp. 31–35), se ştie deja că omenirea merge înainte prin faptele bune ale unei personalităţi.
Oare nu este suficient că Mihail Manoilescu a avut un destin tragic încât nu se cunoaşte nici data exactă a decesului său, iar familia a primit vestea morţii abia în 1958?
Şi atunci de ce să ne punem, permanent, cenuşă în cap?
Nu există altă cale pentru dezvoltarea societăţii româneşti actuale decât pragmatismul insoţit de realism în tot ce gândesc şi întreprind toţi actorii sociali.
