În Europa am ajuns ultimii sau aproape ultimii: albanezii, cu care concurăm direct, câştigă tot mai mult teren. Prin Asia, dar mai ales în Africa sau America de Sud, state care nici nu visau în trecut să ajungă vreodată ca noi, ne privesc acum de la înălţimi care ni se par ameţitoare. Tot ceea ce facem – sau aproape – e neserios, de mântuială, iresponsabil, delirant. Cu greu mai putem fi aşezaţi într-un tipar european. Refacem – în sens invers – drumul către un spaţiu ocupat de o populaţie sinucigaşă. Ne distrugem, ne desfiinţăm zi de zi, clipă de clipă. Laurenţiu Ulici vorbea despre paradoxul românesc al, într-o asemuire cu o pădure, aruncării vreascurilor şi frunzelor moarte către în sus, adică invers de cum se întâmplă în orice pădure sănătoasă şi în orice popor care crede într-un viitor. Adică, la noi, tot ceea ce are neamul mai decrepit şi mai putred urcă pe scara ierarhiei politice, economice, profesionale… Am ajuns, e un sentiment care mă încearcă tot mai des, o caricatură: o caricatură de popor; prin el, în lume, o caricatură de ţară. Îi înţeleg pe cei care nu mai pot să ne ia în serios; pe cei care profită de noi; pe cei care scot din calcule. O facem oricum singuri: nu ne luăm în serios, ne tâlhărim, lovim buimaci în stânga şi în dreapta fără a ţine cont de răul pe care îl facem. Rău pe care am ajuns chiar să-l savurăm. Binele meu, al meu personal, oricum, pe orice căi, oricât de multe distrugeri am face, a ajuns "brand de ţară".
Suntem o caricatură! Dar nu mi-e ruşine; nu, sunt furios, vreau să fac ceva pentru a inversa acest marş bezmetic către desfiinţare. Mai sunt şi alţii. Mai sunt şi alţii care prin ceea ce fac, prin cum sunt se opun acestei viituri de noroi şi gunoaie. Dar pentru a face ceva ar trebui, poate, să ştim cine e de vină. Am putea începe, de exemplu, prin a face o listă.
Ar fi, normal, preşedinţii ţării, prim-miniştrii, miniştrii, secretarii de stat, senatorii, deputaţii şi nu mai trebuie să spun de ce.
Preşedinţii şi vice-preşedinţii de agenţii, de companii sau societăţi naţionale, de consilii de administraţie ale firmelor cu capital de stat, directorii generali, directorii simpli, directorii adjuncţi, şefii de birouri care nu-şi fac treaba, care fură, care îşi pun salarii "nesimţite", care îşi angajează rudele, prietenii şi colegii de partid, care iau mită, care forţează mita, care direcţionează banii către anume firme umplându-şi adesea buzunarele pe mai multe căi.
Preşedinţii, vicepreşedinţii, consilierii, directorii etc. consiliilor judeţene, primarii, vice-primarii, consilierii, directorii etc. primăriilor pentru aceleaşi motive.
Judecătorii şi procurorii care sunt delicvenţi şi infractori.
Poliţiştii care sunt delicvenţi, infractori, mafioţi.
Funcţionarii din ministere, administraţii locale, agenţii etc., care sunt leneşi, aroganţi, lacomi, dispreţuitori, brutali, iau mită, cer mită, ne fură timpul, ne distrug nervii.
Specialiştii şi meseriaşii care nu-şi mai fac meseria.
Firmele particulare şi oamenii lor care iau pieile de pe clienţii lor.
Firmele particulare care parazitează sectorul de stat.
Firmele particulare care trăiesc din corupţia folosirii fondurilor bugetare contra unor comisioane uriaşe şi cu lucrări de o calitate execrabilă.
Profesorii care nu educă.
Medicii care nu vindecă.
Ceferiştii, ratbiştii, metroriştii, tractoriştii, fermierii, vânzătorii, asistenţii medicali ……
Dar mai ales:
Preşedinţii, vicepreşedinţii, secretarii generali, secretarii, membri organismelor de conducere, centrali şi locali ai partidelor pentru toate cele de mai sus.
Membrii partidelor asemănători şefilor lor pentru toate cele de mai sus.
Similarii lor din sindicate pentru toate cele de mai sus.
ONG-urile născute pentru a drena fonduri, pentru a susţine iniţiative potrivnice moralei, identităţii persoanei şi identităţii naţionale, pentru a susţine toate cele de mai sus.
Și, de ce nu, Eu, Tu, El pentru micile, nevinovatele noastre compromisuri, pentru justificatele încălcări ale regulii, fie ea normă nescrisă, fie lege, pentru prea puțin interes, prea puțină implicare, prea puțină responsabilitate, pentru prea puţină grijă, pentru prea puţin respect, pentru prea puţină bunăvoinţă, pentru disponibilitatea noastră de a face exact ca aceia enumerați mai sus de îndată ce ajungem în locul lor …
Evident, fiecare aruncă vina pe toţi ceilalţi, sau măcar pe cei cu care intră în coliziune, cu cei din cealaltă tabără profesională, politică, de interese. Dar vina e în toți, chiar dacă în cantități diferite, iar transformarea trebuie să înceapă în fiecare dintre noi. Pentru că numai atunci, cei pe care îi alegem, sau îi punem undeva, cei pe care îi educăm, cei cărora le încredinţăm responsabilităţi, care vor fi, după cum e normal, asemenea nouă, vor fi altfel decât cei de azi. Dacă nu ieşim din nevoile, îndreptăţirile, drepturile, privilegiile, plăcerile, adică din feudele cu care ne-am înconjurat fiecare dintre noi şi nu privim în noi şi prin noi către ceilalţi, nu se va întâmpla nimic bun. Sau se va întâmpla doar după ce vom trece prin crunte încercări.
Drumul de la caricatură la capodoperă, fie că este vorba despre fiecare în parte, fie despre un popor, trece, ne convine sau nu, prin fiecare dintre noi.
