Întâlnirea între Papa Francisc şi Patriarhul Chiril la 12 februarie, anul curent, a constituit un eveniment istoric major.
Până în prezent, Vaticanul a avut întâlniri doar cu factorii politici din Rusia, asta din cauza blocajului făcut de fostul Patriarh Alexei al II-lea (care a refuzat ca Papa Ioan-Paul al II-lea să viziteze Rusia, contrar voinţei lui Putin însuşi).
Or, toate evenimentele istorice sunt semnele vizibile a ceea ce se derulează în invizibil. Istoria este amprenta lucrării Sfântului Duh.
Şi dacă bisericile catolică şi ortodoxă, cei doi plămâni ai Europei, cum spunea Papa Ioan-Paul al II-lea, manifestă la ora actuală semnele exterioare ale unei uniuni regăsite, ale unei întoarceri acasă, este pentru că vremurile s-au împlinit şi pentru că altfel nici nu putea fi.
Ultima oară când o astfel de reuniune era pe punctul să se producă a fost la 6 iulie 1439, cu ocazia Sinodului de la Florenţa.
Anul 1439 ţine de perioada critică de devastare definitivă şi fără întoarcere a Europei de către Modernitate. Este vorba despre începutul ireversibil al occidentalizării Europei.
Decretul Sinodului de la Florenţa de unire între greci şi latini, confirmat la Sfânta Sofia în ziua de 12 decembrie 1452 (cu cinci luni înainte de căderea Constantinopolului), demonstra ambiţia de a se ajunge la « definirea unor adevăruri teologice şi norme doctrinare care să servească drept călăuză pentru spiritele care nădăjduiau să pună capăt schismei » (vezi Joseph Gill, Le Concile de Florence, Ed. Desclée & Cie, 1964).
El a fost la un pas de răsturnare a istoriei prin proclamarea acordului între latini şi greci asupra unor elemente cruciale, cum ar fi: purcederea Duhului Sfânt; principiul Euharistiei, cele patru țeluri ale omului; primatul Papei; Filioque. În ceea ce priveşte ultimul punct (« Purcederea Duhului Sfânt din Tatăl prin Fiul »), să nu uităm că iniţial acesta a fost introdus la al III-lea Sinod de la Toledo în 589 de către vizigoţi, fiind proclamat ulterior în Galia francilor, în pofida poziţiei Bisericii latine. Cel care l-a introdus la Sinodul de la Aachen din 809 a fost Charlemagne (prin intermediul lui Teodulf), acesta fiind respins de către papa Leon al III-lea.
În ceea ce priveşte acest punct, ca de altfel şi altele, arta rămâne una dintre posibilităţile cele mai înalte de găsire a celui de-al treilea termen imperial. Eu văd în icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov, executată cu ceva mai mult de zece ani înainte de Sinodul de la Florenţa, cea mai grandioasă tentativă de reunificare a bisericilor ortodoxă şi catolică în maniera lui de a reprezenta relaţia între Tatăl (în centru, sub stejarul Mamvri), Fiul (la dreapta, la poalele munţilor surplombaţi) şi Sfântul Duh (la stânga, în cortul lui Avraam, reprezentat printr-o biserică). Conturul celor trei Persoane formează o cupă, centrată pe o cupă prezentă vizual pe masă. Fiul Se priveşte în ea, prevăzându-Şi misiunea dureroasă. Tatăl se înclină spre Duhul Sfânt, privindu-L: Spiritus ex Patre procedit, corpul Lui fiind întors spre Fiul : Duhul Sfânt purcede din Tatăl prin Fiul. Tatăl trece prin Fiul pentru a se dărui Sfântului Duh. « Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi… Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; » (Ioan, XX, 21-22). Tatăl şi Fiul îşi îndreaptă ambii privirile Lor în direcţia Sfântului Duh: Spiritus ex Patre Filioque procedit. O minunată sinteză armonioasă între monopartism şi filioquism, ce se întemeiază în mod firesc pe comuniunea consubstanţială între Tatăl şi Fiul.
Sinodul de Florenţa a fost urmat de numeroase încercări de refacere a unităţii, care deseori veneau din partea împăraţilor Bizanţului (voi reveni asupra acestui termen), care cereau ajutor militar papilor, de cele mai multe ori împotriva otomanilor. În 1043, Patriarhul Cerularie s-a simţit ameninţat de alianţa politică creată între Împărat şi Papă. El a fost excomunicat de către cardinalul Humbert, legatul Papei Leon. Ioan al V-lea Paleologul de asemenea îi ceruse ajutor Papei în 1365 (contrar poziţiei Sfântului Grigorie Palama). Astfel de exemple sunt numeroase.
Aş dori să menţionez aici gândirea lui Jean Romanidès, preot şi teolog născut la Pireu în 1927, doctor la Universitatea din Atena şi profesor la Facultatea de Teologie din Salonic, începând cu 1968. O culegere de texte ale acestuia, intitulată Théologie Empirique și tradusă în franceză, a fost publicată de către Alain Santacreu (un prieten al lui Jean Parvulesco, căruia i-ar fi făcut plăcere să fie astăzi printre noi) în colecţia « Contrelittérature », pe care o conduce în cadrul editurii « L’Harmattan ». L-aş cita aici pe Jean-Claude Larchet, care formulează astfel principalele teme ale gândirii lui Romanidès: « Cele trei trepte ale vieţii spirituale (purificarea, iluminarea, glorificarea sau divinizarea); creştinismul ca terapeutică; opoziţia dintre teologia francă – impusă în Occident de către Charlemagne – și teologia romană (adică a Imperiului Roman, numit în mod impropriu de către istorici « bizantin » şi a continuării sale de după căderea Constantinopolului, numită în mod impropriu « Bizanţ de după Bizanţ »); diferenţa radicală dintre doctrina romano-catolică despre păcatul originar (formulată de Augustin) şi concepţia ortodoxă asupra păcatului strămoşesc; Filioque-ul ca produs al teologiei francilor; schisma din 1054, nu ca rezultat al unei îndepărtări progresive dintre Occident şi Orient (potrivit unei opinii devenite curente), ci ca produs al politicii francilor impuse papilor; opoziţia dintre teologia ortodoxă a energiilor divine necreate şi doctrina harului creat etc. Aş adăuga aici şi isihasmul văzut ca temelie a credinţei ortodoxe, necontenita rugăciune a inimii, care călăuzeşte şi susţine viaţa credinciosului.
Personal sunt interesat în mod special de viziunea sa asupra « franco-latinizării ortodoxiei », care ar putea căpăta accente semnificative în cadrul reuniunii noastre. Permiteţi-mi să vă prezint un fragment dintr-un text al lui Jean Romanidès ce vizează această temă:
« Monahismul a constituit cel mai important obstacol în calea franco-latinizării ortodoxiei. Prin urmare, oare acesta nu era apărătorul tradiţiei biblice, al profeţilor şi al apostolilor, însăşi inima tradiţiei patristice? Francii cunoşteau puterea monahismului, deoarece atunci când aceştia au cucerit Galia romană, în secolul V, monahismul ortodox atinsese punctul său culminant. De asemenea, ei au încetat să caute episcopi printre călugări, transformându-i pe episcopi în conducători responsabili de poporul cucerit. În sfârşit, carolingienii franci vânau episcopii romani. Aceştia s-au instalat ei înșiși în poziţiile de episcopi şi stareţi, cooperând cu concetăţenii lor franci şi transformându-se într-o poliţie asupritoare a poporului pe care aceştia îl menţineau într-o obedienţă servilă prin instituirea unei religii a fricii. Fără îndoială că tocmai de aceea atâţia clerici franci au fost masacraţi de către galo-romani în timpul Revoluţiei.»
Această viziune ar putea părea excesivă, dar ea este singura care intră în rezonanţă cu cea a lui Grasset d’Orcet, care considera că istoria Franţei a fost modelată de către două curente, două « rase » antagoniste şi complementare: frigienii (ţărani, închinători la zeii Soarelui, templierii, iezuiţii) şi delphienii (aristocraţii, castelanii). În cadrul discursului meu, ţinut la Rennes-le-Château în ianuarie 2014, am propus să li se atribuie o altă semnificaţie celor două curente din istoria Franţei, adică de a vedea o existenţă de natură intrinsec franceză, tacită sau explozivă de-a lungul epocilor, între cosmogoniile celtice şi merovingiene[1].
Susţineam în acest sens următoarele: « Revoluţia franceză a constituit în egală măsură culmea vizibilă a confruntării dintre Parohie şi Palat, deoarece potrivit lui Grasset d’Orcet, care reia teza lui Nicolas de Bonneville (1788), « Louis al XVI-lea a fost condamnat la moarte de către un colegiu de iezuiţi în februarie 1785. El a fost acuzat de faptul că a renegat legea neamului închinător la Belenus[2] ». Această lege nu era altceva decât Pactul Sfântului Remi între popor şi elite, care îşi are originea într-un pact drudic ce vizează apărarea ţăranilor de ravagiile războiului, devenit caduc deoarece ultimii s-au dedat speculaţiei asupra seminţei pe parcursul Renaşterii. »
Să revenim acum la conceptul de « franco-latinizare a Ortodoxiei ». Îl găsesc pasionant, deoarece el suprapune peste cele două curente din istoria Franţei pe cel al creştinismului originar (cel de dinaintea creării Statelor Pontificale) şi cel al catolicismului modelat de către dinastia carolingiană. Adică creştinismul originar fiind celtic, ţărănesc, colegial (de structură ortodoxă, am putea spune) şi catolicismul de obedienţă castelană (structură verticală).
Nu susţin că aş adera în totalitate la această viziune a lui Jean Romanidès, deoarece în calitatea mea de catolic sunt de părerea că epopeea carolingiană a fost necesară din punct de vedere istoric, ea contribuind la consolidarea Europei în faţa diverselor pericole care o ameninţau grav.
Totuşi, această viziune prezintă un interes special, deoarece ea asigură o platformă comună catolicilor şi ortodocşilor. Romanidès scrie: « Biserica Romei nu s-a separat niciodată de Ortodoxie, ci dimpotrivă, ea a fost distrusă, cucerită prin forţă de către franci şi de către italienii non-romani şi a dispărut. » Asta l-a determinat pe părintele Fontrier să susţină că, devenind ortodocşi, francezii nu fac altceva decât altceva decât să revină la credinţa strămoşilor lor, ce se întemeiază în întregime pe tradiţia sfinţilor din Provenţa.
În concluzie, l-aş cita pe monseniorul Philarète: « Imperiul Roman a fost bilingv; şi a-i opune (aşa cum se face uneori) pe Părinţii latini Părinţilor greci înseamnă a proiecta asupra trecutului o situaţie care n-a apărut decât după cucerirea francă şi care a văzut confruntarea dintre un creştinism franc, zis latin, şi un creştinism ortodox, zis grec. Romanidès vorbea despre Părinţii helenofoni şi latinofoni ai romanităţii […]. Conceptul de romanitate ne permite să situăm în contextul lor adevărat disputele şi luptele despre care vorbim. Acest cadru este cel al unităţii fundamentale a civilizaţiile romaice ».
Romanidès ţinea foarte mult la proiectul restaurării politice a Imperiului Roman, căruia să i se confere numele de Romanie, proiect în întregime compatibil cu eurasianismul.
Să revenim la discuţiile dintre împăraţii « bizantini » (sau mai curând « romani ») şi papi. Grecii ortodocşi aveau temerea că Uniunea ar presupune în realitate desfiinţarea grecilor (revenirea la biserica latină).
Roma le cerea grecilor supunere spirituală, pentru a le acorda în schimb ajutor politic şi militar.
Astăzi, însă, trebuie să se înţeleagă că raporturile dintre Est şi Vest s-au inversat totalmente. Prima Romă este cea care îşi va găsi reînnoire spirituală în cea de-a treia Romă, în schimbul unui ajutor politic.
Căci Franţa şi Occidentul sunt într-adevăr sub dominaţia radicală a puterilor Întunericului, şi este de la sine înţeles că nu se pot elibera niciodată prin ele însele.
Fiind manipulaţi de puterile atlantiste, balticii, polonezii şi ucrainenii şi-au asumat riscul de a scufunda din nou Europa în foc şi sânge, de a reinstala haosul pe continentul eurasiatic, și asta spre deosebire de Moldova şi Bulgaria.
În definitiv, în loc să fie o punte între Europa şi Asia şi să aibă doar prieteni la frontierele lor, aceste ţări au devenit un perete, o barieră inutilă, pomenind-se în jurul lor doar cu duşmani în stare să-i aneantizeze.
În ceea ce mă priveşte, sunt şi rămân catolic, apostolic şi roman, fidel faţă de capul nostru de familie. Sunt convins că Papa face totul pentru a pregăti marea reintegrare nupţială şi imperială a celor două biserici în a Treia, care în realitate nu este altceva decât prima Biserică, cea de dinainte de 752 şi de crearea Statelor Pontificale. Misiunele lui principale sunt: lupta totală contra Băncii Vaticanului, reîntoarcerea colegialităţii în Biserică, afirmaţia, potrivit căreia el este « episcopul Romei » (în conformitate cu profeţiile Sfântului Malachia şi a lui Ioan al XXIII-lea),… sunt de față pentru a mărturisi.
De altfel, aceste legături cu secolul al VIII-lea sunt tulburătoare: ultimul papă extra-european în istorie înaintea lui François a fost Grigorie al III-lea sirianul, « prietenul săracilor şi al nevoiaşilor », decedat în 741; primul miracol euharistic al hostiei sângerânde s-a produs în 750 în Lanciano (oraşul centurionului Longinus), iar ultimul a avut loc în 1996 la Buenos Aires, în văzul monseniorului Bergoglio!..
Această întâlnire între Papa şi Patriarh, profetizată acum douăzeci de ani de către Jean Parvulesco în cartea ”Un retour en Colchide”, va fecunda un nou ciclu istoric sub stindardul alb al Fecioarei Maria, Cea care a împlinit destinul terestru prevăzut de Dumnezeu pentru omenire şi care constituie platforma comună cea mai puternică între catolicism şi ortodoxie.
Vom lupta şi de acum încolo, din toate puterile noastre, pentru « Schimbarea la Faţă hristologică imperială ».
Traducere şi note de subsol –
Iurie şi Oana Simona Roşca
[1]Merovingian – care aparține primei dinastii de regi ai statului franc
[2]Benelus – zeu al Soarelui în mitologia celtică.
Textul intervenției lui Laurent James (Franța), unul dintre participanții la reuniunea de comemorare a filosofului, geopoliticianului și scriitorului francez de origine română Jean Parvulesco, care s-a desfășurat la Câmpulung Muscel (România) la 12 noiembrie, cu ocazia celor șase ani de la trecerea la Domnul a ilustrului gânditor tradiționalist. Laurent James, născut la Lyon (Franța) în 1970, este scriitor, ezoterist și militant pentru refacerea unității spațiului eurasiatic din perspectiva Tradiției ancestrale.
Erezii…
Pingback: Romania ca proiect