O relație strategică de ultimă oră cu America lui Trump, o relaţie eşuată, abătută serios de la linia tradițională a euro-atlanticismului, și apoi Brexitul, adică cele două “falii” apărute pe hartă la stânga de Bruxelles, Berlin și Paris par să-și afle corespondența și la Est de marile Capitale europene menționate – s-a ivit acolo o altă “falie”, întinsă pe aproape jumătate din fosta Cortină de Fier din vremea comunismului, în dreptul Poloniei, Cehiei, Slovaciei și Ungariei. Și asta pentru că, de ceva vreme, numele unui orășel medieval din Ungaria a devenit la sediul Uniunii Europene – mai nou specializată în rostit blasfemii şi pus afurisenii – sinonim cu cuvântul “rebeliune”. Format fără multă zarvă în 1991 din cele 4 țări menționate, grupul V-4, adică Vișegrad-4, după o existență de aproape un sfert de secol se prezintă astăzi pretutindeni și tot mai vocal drept o soluție alternativă la o uniune a europenilor condusă defectuos de elite birocratice și de către cei “mari”, se autopromovează ca un remediu pentru o Europă pornită pe căi greșite. Cum s-a ajuns aici? Ce se întâmplă cu 65 de milioane de est-europeni comunitari, mulți la un loc cât populația Franței, și cu economia V-4, a cincea din Europa? Cât se mai poate adânci și unde o să ducă “falia” estică a Uniunii, când în urmă cu nu mulți ani totul părea mai mult decât OK? Se va sparge UE și în Est? Cum au ajuns 65 de milioane de oameni din favoriți, rebeli şi cruciaţi?
În mai 1989 Ungaria a demontat 240 km de sârmă ghimpată de la frontiera cu Austria și a devenit, astfel, prima țară care a anunțat lumii prăbușirea iminentă a comunismului, iar est-europenilor, libertatea. Germania de Est și Cehoslovacia au fost destabilizate, în vară și toamnă sute de mii dintre cetățenii lor au trecut în Vest prin gaura făcută de unguri în Cortina de Fier. Apoi, după ce cursa către capitalism a început încă în plin comunism, în Polonia la 4 iunie sindicatul Solidaritatea a lui Lech Walesa a câștigat toate locurile la primele alegeri parlamentare libere. În iulie președintele american George W.H. Bush Sr. s-a dus la Varșovia și la 13 septembrie acolo a fost instalat un guvern fără comuniști, primul de acest fel din tot blocul est-european. În octombrie 1989 trei evenimente au îngropat definitiv comunismul în Ungaria: partidul comunist a dispărut, la 20 ale lunii Parlamentul a adoptat legea pentru alegerile parlamentare pluripartide, iar la 23 octombrie a fost proclamată Republica Ungaria. La 9 noiembrie a căzut Zidul Berlinului, după câteva zile partidul comunist a fost dizolvat în Cehoslovacia și, astfel, Polonia, Cehia, Slovacia și Ungaria au luat startul primele și au devenit premiantele Estului. Au urmat „premiile”, în finanțări, în câțiva ani Ungaria a atras 18 miliarde dolari în investiții directe, șase dintre ele au venit din SUA și astăzi foștii “favoriți” V-4 au un PIB de aproape trei ori mai mare ca al României, care în 1989 a pierdut startul cu 6-7 luni. Pe atunci, când în toate cele 4 țări ale Vișegradului partidele comuniste dispăruseră, în România a mai fost organizat încă un congres al partidului comunist, când cei din V-4 își alegeau primii lideri necomuniști din istoria postbelică, fostul Nicolae Ceaușescu era reales a 7-a oară (?!) secretar general al partidului comunist, pentru următorii 4 ani… Au fost, sigur, cele 6-7 luni decisive pentru deceniile următoare, risipirea lor a făcut ca, după 27 de ani, România să împartă azi cu Bulgaria ultimele două locuri în clasa fostelor țări comuniste din Est.
Dar, nu multă vreme după prăbușirea comunismului, în entuziasmul general al acelor momente istorice, au apărut și primele semne despre fața nevăzută a capitalismului, mai puțin atractivă.
O teribilă terapie de șoc economic a produs în Polonia costuri sociale extrem de ridicate, au trecut ani buni, cinci sau șase, până când fosta economie socialistă planificată să devină una de piață. În Ungaria, agonia economică și socială a început imediat, încă din anii 1990-92, când țara a pierdut 70% din piețele de desfacere din Răsărit, 800.000 locuri de muncă și resursele ieftine de energie din fosta Uniune Sovietică. După alți 20 de ani de reforme, trecerea la economia de piață, aderarea la tot ce însemna Vest – UE, NATO, Schengen, WTO, FMI, Banca Mondială etc. – și după 70 de miliarde de dolari investiții străine directe, Ungaria a fost aproape sufocată de o datorie externă pornită de la 10 miliarde dolari în 1989 și ajunsă la 187 miliarde la 31 decembrie 2012. A fost aproape sufocată și, condusă de Viktor Orban și partidul său, Fidesz, s-a radicalizat.
Și tot la începuturi, altă țară din viitorul V-4 a primit o primă lecție usturătoare de capitalism, venită din lumea euro-atlantică, de la America. La 21 februarie 1990, Vaclav Havel al Cehoslovaciei a fost cel dintâi lider est-european care a vizitat Washingtonul după căderea Zidului Berlinului şi a vorbit în faţa Congresului Statelor Unite. A fost întrerupt şi ovaţionat îndelung, de 21 de ori, de sala întreagă ridicată în picioare, toate televiziunile americane au transmis live discursul său. Acolo, el a intenționat să stabilească o agendă politică şi morală, „foaia de parcurs” comună a Europei de Est și a Vestului, pentru următoarele decenii. Esenţial în cuvântarea sa a fost vizionarismul, atunci când a spus că, în mod ireversibil, Europa de Est îşi va căuta propria sa identitate; că pluralismul politic şi economia de piaţă trebuie să învingă pretutindeni în Est, inclusiv în Rusia şi, în sfârşit, că milioanele pe care America le va da est-europenilor i „se vor întoarce ca miliarde economisite”. Dar, congresmanii americani n-au priceput prea multe din ce a spus Havel, Planul Marshall 2 nu a prins viaţă, politicile est-europene şi răsăritene ale SUA au luat-o în alte direcţii. Speranța lui Havel de acum 27 de ani nu s-a împlinit. A fost imposibil. La vremea prăbuşirii comunismului şi a destrămării URSS, vistieria SUA era goală. În 10 ani de după 1980, din prima naţiune creditoare a lumii, SUA deveniseră una debitoare, fostul preşedinte Reagan, cu politici economice defectuoase şi cu cele 25 de „mici şi splendide războaie” ale sale, a îndatorat naţiunea până în gât – 2,6 trilioane dolari. America nu a mai fost capabilă să genereze un nou Plan Marshall. Cu soldaţi împrăştiaţi în toată lumea şi cu neoconservatorii suflându-i în ceafă, Bill Clinton abia a reuşit să găsească 4,5 miliarde dolari pentru prietenul său, Boris Elţîn, o picătură într-un ocean de apă, echivalentul a 63 milioane dolari în 1947, 0,4% din cât a primit Europa între 1947 şi 1951, adică 40 de cenţi pentru fiecare rus… După 1990, cehii şi ceilalţi est-europeni au trebuit să se descurce singuri, asistenţa economică şi financiară a Americii a fost minimă. În cea mai mare măsură, aproape toţi, adică toți de la Baltica la Marea Neagră minus România, au revenit și la experienţa lor trecută, la cooperarea şi dezvoltarea economică regională.
Al doilea episod controversat din relațiile celor din V-4 cu SUA, partener NATO, a survenit cu prilejul invaziei Irakului, în martie 2003. Cu excepția Poloniei, care a menținut acolo circa 2.000 de militari până în 2008, prezența celorlalți a fost nesemnificativă. Cehia a refuzat să trimită soldați, limitându-se la 110 experți și instructori, retrași toți în 2007-08, Slovacia a avut acolo numai 5 instructori. Cu toate că a susținut oficial invazia, Ungaria n-a trimis nici un militar, au fost prezenți acolo doar 300 de transportatori, șoferi și cadre medicale, pentru scurtă vreme, Budapesta a fost prima care și-a retras toți oamenii din Irak, la 22 decembrie 2004.
În sfârșit, relația V-4 cu fostul președinte Bush Jr. s-a dovedit neproductivă și în altă direcție. În 2002 Administraţia a iniţiat convorbiri exploratorii la Praga şi Varşovia, pentru instalarea unui sistem antirachetă în estul Europei, dar esticii au plecat de la discuții. În februarie 2007 partea americană a pornit iarăși negocieri oficiale cu Cehia şi Polonia, dar la Praga au avut loc cele mai mari manifestaţii publice de după căderea comunismului, din noiembrie 1989 încoace, vasta majoritate a cehilor şi polonezilor au fost împotriva staţionării rachetelor interceptoare și a radarelor americane în ţările lor, abia astăzi a fost reluat cu Varșovia proiectul instalării de rachete americane în Polonia. A devenit, astfel, limpede, de atunci încoace, că acea imagine emoţională, bazată pe aşteptări şi speranţe vechi de 45 de ani, o imagine aproape holografică a Americii şi a legăturilor cu ea, a pierdut terenul în Cehia și Polonia, și nu numai. Într-un cuvânt, a devenit evident că relaţiile V-4 cu Statele Unite au cunoscut o reaşezare pe o fundaţie liberă de idealizări şi emoţii, cu alte opţiuni, pragmatice. În sfârșit, proiectul fostului președinte Bush Jr. de a instala în Est un scut antirachetă american nu a aflat ecou nici în Ungaria, încă de la primele discuţii, din 2004, cu guvernul Gyurcsány. Negocierile, anemice, s-au pierdut pe drum în anii următori și așa au rămas până în prezent, fără rachete interceptoare anti-balistice americane transferate la NATO, și fără baze militare ale SUA etc. pe teritoriul Ungariei.
Dacă relațiile grupului de la Vișegrad cu administrațiile americane de după 1990 au fost mai puțin satisfăcătoare, acum, sub noua Administrație de la Casa Albă, se așteaptă o evoluție mai dinamică a lor. Imediat după alegerile prezidențiale din SUA din noiembrie trecut, Trump și Viktor Orban au avut un schimb de aprecieri reciproce pozitive, de atunci încoace numele lor este unul lângă celălalt pe listele cu “proscrişi” date publicităţii regulat de media aliniată a neoliberalilor (MSM). De asemenea, se pare că raporturile cu Praga vor deveni, să spunem așa, un fel de “afacere de familie” a clanului Trump, președintele ceh Zeman așteptând-o acolo, “nerăbdător” după cum zicea mai alaltăieri, pe Ivana Trump, ca ambasadoare a Statelor Unite, iar peste puţine zile Varşovia “va lua faţa” Berlinului, preşedintele urmând să viziteze Polonia, înaintea reuniunii G-20 din Germania. În aceste condiţii ne putem aştepta la o evoluţie binevenită şi importantă a relaţiilor Americii cu Estul european, la reconfigurări majore ale politicilor regionale în această parte a continentului, chiar şi la reapariţia Rusiei, adică a ambelor superputeri, în jocul geostrategic general european, via Europa de Est.
În ce priveşte raporturile şi dialogul grupului V-4 cu Bruxellesul, de câţiva ani acestea evoluează din ce în ce mai negativ. S-a pornit de la nimicuri procedurale şi s-a ajuns la vorbe grele, de o parte şi cealaltă. Relaţiile Poloniei cu UE au atins un nivel minim record imediat după venirea la putere a partidului Lege şi Justiţie, al lui Jaroslav Kaczynski. Reformele sale privind Curtea Constituţională şi media sunt puternic criticate la Bruxelles, se cere monitorizarea Poloniei, dar prim ministrul polonez Beata Szydlo a afirmat că ţara sa este “un stat suveran şi o naţiune liberă tratată nedrept” şi i-a comunicat ambasadorului german că relaţiile dintre cele două state sunt “în cădere liberă”. Între timp, media MSM vest-europeană consideră că Polonia a devenit iliberală, nedemocratică şi ingrată, că guvernul ei promovează “politici populiste de ură şi teamă“ importate din Ungaria şi Slovacia, că respinge Germania şi că se apropie de Rusia. Dar, în timp ce la Bruxelles sunt voci care vorbesc chiar de o UE fără Polonia, la Varşovia şi în celelalte Capitale ale V-4 se vorbeşte de o UE descentralizată, de o cooperare mai adâncă între capitalele statelor membre şi de diminuarea atribuţiilor deţinute de instituţiile UE, se vorbeşte de o “Uniune Europeană a Capitalelor”. De o UE scoasă de sub tirania Germaniei şi a lui Angela Merkel, ultima întâmpinată recent la Praga cu mii de postere cu fotografia ei cu jihab şi mustaţa lui Hitler.
Dar, tirul cel mai puternic al Bruxelles-ului este îndreptat constant împotriva lui Viktor Orban al Ungariei. De 7 ani, de când a revenit ca prim-ministru, a fost numit în toate felurile: populist, autarh, iredentist, putinist, dictator etc. În realitate, problema nr. 1 cu Orban este că a fost primul lider european de după căderea comunismului care, în loc să laude sistemul capitalist neoliberal, enumeră minusurile lui. Eurosceptic, populist soft, conservator, naţionalist, stârneşte de mulţi ani controverse cu declaraţii contra democraţiei liberale, contra lui Soros, a ONG-urilor etc. Din 2014, într-un discurs la Tuşnad, în România, a vorbit prima oară de “iliberalism”, adică a respins teoria liberală clasică a statului ca o asociere de indivizi şi a înlocuit-o cu o comunitate naţională, tradiţională, suverană, bazată pe familia creştină, pe păstrarea moştenirii culturale, într-un cuvânt a definit statul “illiberal”.
Dar, ceea ce face ca disputa UE – V-4 să pară ireconciliabilă, este poziţia inflexibilă a ambelor părţi în ce priveşte imigraţia islamică în Europa. Încurajat de Germania, Bruxellesul a stabilit cote obligatorii de imigranţi pentru fiecare ţară membră, V-4 le-a refuzat. În Polonia lucrurile au luat proporţii epice, milioane de oameni au ieşit pe străzi şi au organizat “Marşurile patrioţilor” împotriva elitelor de la Bruxelles, “Pentru Dumnezeu, Onoare şi Patrie” şi au chemat la apărarea Creştinătăţii, cu lozinci ca “Aici Regele nostru este Iisus Cristos, afară cu imigranţii musulmani”. La 26 mai recent Beata Szydlo a anunţat că Varşovia nu a semnat nici o înţelegere privind cotele obligatorii de imigranţi şi, într-o cuvântare curajoasă în Parlamentul ţării, a spus: “Polonia nu poate şi nu va accepta refugiaţi musulmani. Polonia nu va ceda în faţa şantajului din partea Uniunii Europene”.
În octombrie trecut în Ungaria, un referendum popular a respins cu 3,3 milioane la 55 000 cotele obligatorii de imigranţi stabilite de UE. Acum o lună, sfidând încă odată Bruxellesul, Budapesta a electrificat gardul de sârmă ghimpată de la frontiera cu Serbia.
În mai 1989, Ungaria a dat jos un gard de sârmă ghimpată de 245 km, pentru ca est-europenii să ajungă liberi la Bruxelles, la Berlin, sau unde vor. În 2015 Ungaria a ridicat un gard de sârmă ghimpată de 175 km, pentru ca est-europenii să fie feriţi de planurile nesăbuite de la Bruxelles, de la Berlin, sau de unde vin ele.
