Vremuri complicate inutil, în care mediocritatea ieşită de sub cupola ierarhiei meritului îşi face de cap.
Răspunsurile la conspiraţia neputincioşilor sunt reţelele binelui. Axate pe personalităţi-pivot şi pe căutarea întâlnirilor întru cunoaştere morală, reţelele binelui reconstituie pe cât se poate funcţia instituţiilor incapacitate de conspiraţia neputincioşilor. În afară de sentimentul individual de împlinire, societatea şi statul român sunt principalii beneficiari. Este aproape singurul fenomen social care mai ţine România în orbita istoriei. Politicul, economia, educaţia intrate sub puterea neputincioşilor, se încăpăţânează să ne introducă într-un timp minor, anexa unui mix expansionar neoliberal (statul minimal prosocial dar maximal prin controlul şi supravegherea societăţii, anexa sistemului bancar) şi geoeconomic (Germania), încă nedeplin înţelese în Europa, pe unde circulă cu tot mai mare viforeală. Dacă şi aceste reţele vor dispărea, vom ieşi din istorie, omul fără identitate neavând nimic de împărţit cu celălalt. Societatea dispare odată cu cetăţeanul, pulverizat, vorba lui Fukuyama, sub paradoxul avalanşă al multitudinii de drepturi şi subdrepturi.
Neputincioşii au o singură calitate: sunt foarte sistematici. Au o preocupare pisicească către "tot ce mişcă". Ei nu veghează, că nu le pasă de ăilalţi, ei supraveghează în măsura în care zona de interes trebuie ocupată. Pentru că sunt inapţi şi moral (nu au griji) şi cultural (nu pricep, ei doar percep realitatea ca o pradă). Ocupate de neputincioşi, statele, societăţile, instituţiile, grupurile, devin ineficiente social, lipsite de creativitate şi opresive. Ineptitudinea sufletească şi intelectuală se potriveşte de minune cu progresul tehnologic: ambele conduc la răspândirea fără precedent a supravegherii societăţilor. Efectele colaterale sunt birocratizarea, suprastandardizarea. În rest, fac totul pe ascuns. La sistematicitatea răului nu se poate răspunde democratic, pentru că aceasta a fost suspendată de facto de conspiratori. Dar se pot crea reţele ale binelui, infrastructuri ale întâlnirilor, şi, astfel, o democraţie sufletească necontrolabilă. Neputincioşii nu vor îndrăzni prea curând să interzică întâlnirile, reuniunile. Cu atât mai puţin vor fi apţi să gestioneze întâlnirile spirituale, care nu prea se văd, dar se simt, propagând ceea ce instituţiile civile au încetat: viaţa socială.
Una dintre menirile reţelelor binelui este să aflăm rosturi. Nemaipomenit când avem asemenea răgazuri.
Într-o seară, la o conferinţă, am avut bucuria să mă lumineze un coleg, despre marea dilemă a democraţiei într-o societate în care majoritatea sunt creştini. Creştinul nu caută să îşi negocieze interesele, el nu votează. El se întâlneşte cu celălalt, de aceea nu dezbate. Celălalt nu este un potenţial înşelător ţinut la respect de "principe" prin "contract". Este cel pe care-l iubeşti. Cetatea este reţeaua intereselor particulare. Motiv pentru care are nevoie de politică ("principe") pentru a funcţiona. Pentru creştin, votul este un exerciţiu suplimentar în raport cu drepturile sale, care sunt mai puţin pretenţii cât drum interior, cerinţe către sine însuşi (să fii mai bun). Creştinul nu se afirmă, el se smereşte. De aceea nici nu prea se acomodează la "civilizaţia modernă". Pe de altă parte, o ţară ca România a avut experienţa milenară a democraţiei ţărăneşti, prin structura de obşte, în care "se ţinea sfat". Fenomenul societăţii medievale româneşti alcătuită predominant dintr-o clasă ţărănească de mijloc, cu propriul sistem democratic al sfatului este studiat de Iorga şi Stahl, dar este departe de a fi înţeles. Ce bine ne-ar fi prins în epoca aceasta a complexului de inferioritate generalizat, în care ni se spune că n-avem tradiţie democratică! În perioada interbelică Manoilescu, Nichifor Crainic, Ernest Bernea, Ţuţea, Vulcănescu, Eliade au pus problema raportului dintre creştinism şi modernitate. În ton cu dezbaterile din Europa momentului, dacă nu chiar mai complet, pentru că, de pildă, francezii nu mai aveau ca reazem civilizaţia sătească, în timp ce noi o puteam folosi pe post de combustibil extraordinar pentru … modernizarea statului democratic (democraţia obştilor). Una din soluţiile de atunci s-a numit parlamentul corporativ, în care principiul reprezentării se mută dinspre pretenţie ("votaţi-mă pe mine") înspre criteriul utilităţii pentru public a omului politic. Criteriul utilităţii sociale este contribuţia măsurabilă la venitul naţional a omului politic. Desigur, pentru aceasta îţi trebuia un rege, care să aleagă. Şi până la rege, corpuri profesionale, bresle, bine aşezate: medici, ingineri, militari, profesori, avocaţi, economişti. Adică exact ceea ce nu mai are România astăzi. România nu-şi va reveni până când nu-şi va reconstrui reţelele utilităţii sociale, ca parte a reţelelor binelui. Or, binele în societate circulă prin profesii. Profesia reprezintă, la rândul ei, iniţiativa omenească în raport cu pregătirea. Asta înseamnă libertate. Forţa de muncă din România este în mare măsură executantă, deci în mare măsură deprofesionalizată şi deci, fără iniţiativă socială. Iar industriile sunt, de regulă, formule de asamblare sau de repatriere a plusvalorii, deci, de unde profesii? Noi avem "ocupaţii".
O altă componentă a reţelelor binelui este personalitatea, mai cu seama cea pivot. Personalităţile-pivot pot fi individuale, după cum pot fi şi colective, acestea din urmă sunt astfel, fie ca origine (eroii ţărani de la Mărăşeşti), fie prin urmări (rezultatul mobilizării generale dat de o mare personalitate individuală). Eroii şi monumentele lor, modelele, în general, sunt personalităţi care, prin aderenţă, devin colective. Îţi dai seama de puterea pivot studiind monografiile localităţilor din România. Aţi observat, când mergeţi prin Vechiul Regat (România până la 1918) că fiecare sat are un centru alcătuit din şcoală şi monumentul eroilor primului război mondial. În apropiere sunt postul de poliţie, primăria, biserica. Nu întâmplător nu oricine trebuie să fie primar, poliţist sau profesor – personalităţi-pivot ale comunităţii locale. În acelaşi timp, sunt destule comunităţi care au şi personalităţi individuale foarte mari. De pildă Novacii, din Oltenia de sub munte, au intrat în modernitate printr-un foarte tânăr Dumitru Brezulescu (creatorul celei mai mari bănci populare din România – "Banca Gilortul") şi s-a ţinut bine în ultimii 70 de ani prin personalităţi precum ing. Gheorghe Cuţuliga, unul din ultimii enciclopedişti. Densitatea de personalităţi plecate din cele aproape de 3000 de comune ale României spre zările universale ale culturii şi construcţiei sociale ne pune pe gânduri: înţelegem forţa de tocător a ineptitudinii istoriei în care ne aflăm la scară naţională. Atâtea energii risipite! În plan local însă, asistăm la recompuneri ad-hoc, la un proces de refacere neîncheiată,însă, a vieţii sociale în cadre mai aproape de normal. Este România tăcută, cea nebăgată în seamă de mesajul public, de care omul politic se apropie ca mâţa de calendar, care ajunge cu greu la aşa-numitele "fonduri europene", printr-un complex relaţional pe care cei ce nu-l înţeleg îl numesc "reţea de complicităţi", de fapt o structură de acţiune care reuşeşte să treacă peste absurdităţile birocratice. Ai acces la această Românie a majorităţii ignorate la mari momente colective, cum a fost, de pildă, înmormântarea inginerului Cuţuliga, de duminică, de la Novaci. Sute de oameni au participat la o procesiune întinsă şerpuit, în aproape toată geografia localităţii, pe durata a peste patru ore, pentru a-l depune pe inginer în cimitirul din partea de sus a comunei, unde crucile stau una lângă alta cu sfială.
***
Dincolo de acest aspect. Ce te faci când vremurile nici nu mai pun problema cetăţii? Când cetăţeanul este un simplu om, consumat de "drepturile sale" într-o uriaşă mistificare numită "individualism"? Pentru că individualismul scoate pe om din ecuaţia în raport cu care el se poate manifesta ca personalitate, din întâlnirea cu celălalt, şi-l plasează singur singurel în lume, în raport cu "obligaţia de a consuma" (dacă nu consumă, scade PIB-ul, economia la scală nu mai e posibilă, preţurile cresc, deci se prăbuşesc şi serviciile publice: şcoala, sănătatea, armata, justiţia etc.). Toată ştiinţa economică cu acces la media are o singură obsesie: "creşterea economică", ca şi când am fi nişte veşnic nesătui. Până şi leii au mai mult timp liber, s-ar odihni, săracii de ei, 20 de ore pe zi. Ţăranul, care deretică mereu, are timp să vadă în aproape fiecare lucru câte un rost, dovadă calendarul său care este cosmic, pe când noi, oameni "liberi", suntem guvernaţi de nişte aparate fără nici un fel de aspiraţie, alta decât prestigiul lor material.
***
Margaret Thatcher a murit, Dumnezeu să o odihnească. Dar o bună parte din acţiunile sale sunt la originea uriaşei conspiraţii a neputincioşilor, alături de acţiunile altora, lideri politici sau profesori universitari, bancheri etc. Neoliberală fără doctrină (neoliberalismul nu are doctrină propriu-zisă), Thatcher a ştiut una şi bună: să decupleze munca de stat şi statul de muncă. În loc să rezolve blocajul industrial în care a ajuns Anglia, Thatcher a mutat problema, a decalat-o. A mutat banii spre economia redistributivă, spre bănci. În felul acesta, "eliberând" circulaţia financiară, a scăzut (pe moment) inflaţia. Presiunea pe bugetul public a scăzut dramatic prin limitarea investiţiilor publice în şcoli şi sistemul de sănătate (vezi The Economist, 13 apr. 2013). A revenit însă rapid în zona asistenţei sociale pentru cei fără muncă, tocmai pentru că thatcherismul a însemnat un pas decisiv în dezindustrializarea Marii Britanii, dar nu a oferit şi o soluţie veritabilă la provocările epocii postindustriale. Cheltuielile publice au crescut, au crescut, până când s-a ajuns în situaţia absurdă de astăzi în care statul este omniprezent, în special prin sumele uriaşe oferite sistemului bancar şi, în subsidiar celor incapacitaţi prin şomajul cronic. Urmarea pe termen lung a thatcherismului a fost, iată, producerea a două reţele ale neputinţei sociale: bancherii, care nu investesc în economia reală, fac profituri prin capitalizarea veniturilor plimbând banii prin lume, de la economia periferiei Europei la Wall-Street, sub zodia suveicii derivatelor; populaţia asistată social.
***
Reţelele binelui sunt esenţiale şi funcţionează. Problema este dacă stihia birocratizării în numele "modernizării" ("europenizării" la noi) va reuşi să le dizloce. Din momentul acela, într-adevăr, vom vorbi de sfârşitul istoriei (noastre).
