Conceptul de Grossraum, stabilit mai întâi în contextul dezvoltării economico-industrial-organizațională[1], a fost acceptat în scurt timp de gândirea juridică internațională și a întâlnit puțină rezistență. Schimbările în dimensiunile și standardele spațiale de astăzi sunt prea evidente și au, mai presus de orice, un impact prea puternic pentru ca să fie menținute concepțiile de dinainte de război. Având în vedere dominația actuală a Mării Baltice prin marina germană și prin Luftwaffe, cine ar vrea să repete argumentarea inutilă în ceea ce privește legalitatea sau ilegalitatea cu care mulți au încercat să rezolve problema „blocajului naval” în timpul războiului mondial din 1914-1918? Cine vrea să măsoare noile zone și delimitările spațiale stăpânite atât de statele purtătoare de război (ca zone de pericol de toate tipurile) precum și de către statele care nu poartă război (ca zone de securitate), cu măsurile și concepțiile spațiale ale epocii de dinainte de război?[2] Lumea întreagă este familiarizată cu poziția decisivă și atotdeterminantă care trebuie atașată conceptului de „eficacitate” în dreptul internațional: ocuparea teritoriilor neaflate sub conducerea cuiva, ocupația militară, blocaje de coastă, blocaje navale, recunoașterea ca partid purtător de război, guvern și stat. Ar trebui ca un concept ca „eficacitate”, un concept tipic din punct de vedere situațional și tehnic, să rămână legat de o tehnologie care s-a arătat de multe ori ca fiind învechită? Cu oricâtă ardoare s-a străduit pozitivismul existent al dreptului internațional să fie de ajutor status quo-ului, pozitivismul însuși s-a îndreptat într-o stare ad absurdum prin dezvoltarea stăpânirii eficiente a spațiilor, fapt care era evident în războiul curent. Efectul spațial revoluționar al Luftwaffe este deosebit de puternic în acest sens. În ceea ce privește o problemă practică, nerecunoscută până în prezent de dreptul internațional, cum ar fi obscurarea teritoriilor neutre învecinate cu zona de operațiuni a Luftwaffe, ar fi mai bine dacă s-ar elabora o lege de neutralitate non-anacronică în locul aplicării artei de interpretare a tratatelor premergătoare războiului. Totuși, aș dori să fac o altă remarcă de anvergură: în timp ce una căuta în trecut să determine analogii pentru dreptul spațiului aerian pe timp de război și pe timp de pace prin analogii extrase din dreptul maritim și oceanic[3], evoluțiile viitoare mi se par a avea o tendință de îndreptare într-o direcție în care normele și conceptele care decid dreptul maritim să fie extrase din dreptul spațiului aerian. Pentru că marea nu este astăzi, la urma urmei, așa cum au presupus autorii de drept internațional ai secolelor XVIII-XIX, un „element” inaccesibil stăpânirii umane; dimpotrivă, este „spațiul” stăpânirii umane cea mai cuprinzătoare și proiecția eficientă a puterii.
Când Reich-urile se prăbușesc și părțile se luptă pentru noi ordine, structura sistemului de drept internațional atașat vechilor Reich-uri apare cu o claritate care este ușor de înțeles. Când aceste Reich-uri se prăbușesc, al doilea și al treilea strat de vopsea al pozitivismului inferior care distrăgea de la problema de bază – care este întotdeauna o problemă spațială – se șterg. Conceptele de bază care guvernează și susțin orice sistem de drept internațional, războiul și pacea, devin vizibile în realitatea concretă a epocii lor, și concepția specifică a globului, a unei divizări spațiale a pământului, care caracterizează orice sistem de drept internațional, devine cu totul evidentă. Tradiția de secole a unui fel de claustrofobie geopolitică în conceptul spațial al statului german, care a fost aproape întotdeauna ca cea a unui stat mic sau mijlociu, obstrucționa până acum orizontul dreptului internațional pentru noi. Această abordare timidă se învechește astăzi cu aceeași viteză cu care marile evenimente militare și politice își urmează cursul și aduc conștientizarea victorioasă că nu statele, ci mai degrabă Reich-urile, sunt realii „creatori” ai dreptului internațional.
Centralitatea statului predată în vechile școli de gândire claustrofobico – continentale în ceea ce privește dreptul internațional s-a exprimat pe sine înainte de toate prin faptul că imaginea spațială în ceea ce privește dreptul internațional a fost orientată spre conceptul de „teritoriu de stat”. Teritoriul de stat este acea bucată pe suprafața pământului (împreună cu spațiul aerian situat deasupra lui și spațiul subteran de sub el, până la centrul pământului), care este exclusiv și uniform subjugată „autorității statului”. Nu avem nevoie să analizăm diferitele teorii și explicațiile teoretice ale teritoriului statului[4]. În orice caz, imaginea pământului reflectată de această teorie este după cum urmează: globul este fie teren solid (și apoi, fie, în acel moment, un teritoriu de stat real sau un teritoriu fără un conducător care poate fi cumpărat prin ocuparea autorității de stat – cu alte cuvinte, teritoriu de stat potențial) sau mare liberă, prin care libertatea mărilor există, în esență, datorită faptului că marea și oceanul deschis nu sunt nici teritorii actuale, nici teritorii potențiale de stat. Marile probleme spațiale ale realității geopolitice, ale sferelor de interes, ale invocării de intervenții și ale interzicerii intervențiilor pentru puterile spațial străine; zone de toate tipurile, delimitări spațiale în largul mării (zone administrative, zone de pericol, blocade, blocaje navale, convoaie), probleme coloniale (care sunt, într-adevăr, „teritorii de stat” într-un sens total diferit și într-o formă total diferită decât patria), protectorate ale dreptului internațional, țările dependente – toate aceste categorii au căzut fie victimă non-discriminării fie întrebării „este sau nu este teritoriu de stat?” Granița a devenit o simplă linie. Posibilitatea (nu numai pe piața internă) a unor zone reale de frontieră și a unor zone intermediare este exclusă din această mentalitate centrată pe stat în ceea ce privește un teritoriu[5]. Chiar și statele tampon neutre, ale căror întreagă raison d’être a fost existența ca și zonă de frontieră și ca zone intermediare, care datorează existența lor acordurilor dintre Reich-uri, sunt tratate ca state suverane la același nivel cu Reich-urile datorită cărora au ajuns să existe. Faptul că în realitate există multe formațiuni unice, care nu sunt nici intra-state, nici pur extra-state, între teritoriul închis al statului și – dacă se poate spune astfel – nimic ne-statal în dreptul internațional; faptul că nu numai dominația teritorială a statului, dar și eminența spațială de diferite tipuri fac parte din realitatea dreptului internațional – toate acestea au fost în mod fals interpretate prin simplul concept „ori-ori” interstatal și intrastatal, asemănător cu modul în care dualismul interstatal și intrastatal de drept nu a reușit să construiască vreun tip de coerență globală[6]. Dar de îndată ce Reich-urile, nu statele, sunt recunoscuți ca purtătorii de dezvoltare ai dreptului internațional și ai elaborării de drept, teritoriul de stat încetează să mai fie singura concepție spațială a dreptului internațional. Ca atare, teritoriul de stat apare ca ceea ce este de fapt – doar un caz de posibilă concepție spațială a dreptului internațional – și, într-adevăr, un caz atribuit anterior conceptului de stat, care a fost odată absolut, care, de atunci, a fost relativizat prin conceptul de Reich. Alte concepte spațiale care sunt astăzi indispensabile includ, mai presus de toate, solul, care trebuie alocat, într-un mod specific, mai întâi națiunii și apoi Grossraum-ului propagării culturale și economico-industrial-organizaționale, care radiază peste solul național și teritoriul de stat. Pentru a reitera acest lucru, în urma recentelor neînțelegeri legate de o expunere suplimentară pe această temă:[7] Reich-ul nu este pur și simplu un stat extins, așa cum nici Grossraum-ul nu este un spațiu minor extins. Reich-ul nu este identic cu Grossraum-ul, deși fiecare Reich are un Grossraum. Reich-ul se află atât deasupra statului, caracterizat prin exclusivitatea teritoriul său de stat caracterizat spațial, precum și deasupra solului național al unei națiuni în parte. Un sistem de putere, fără ca teritoriul de stat și solul național să fie împrejmuite de Grossraum, nu este un Reich. În istoria existentă până în prezent a dreptului internațional, care în realitate este o istorie a Reich-urilor, nu a existat niciodată un astfel de Reich fără Grossraum, chiar și atunci când conținutul, structura și consistența Grossraum-urilor au fost diferite, în epoci diferite.
Dreptul internațional al secolului trecut a fost o structură intermediară și tranzitorie între vechiul drept internațional creștin-european care a apărut în secolul al XVI-lea și un nouă ordine a spațiului și națiunii, care este în curs de dezvoltare astăzi. Congresul de la Viena din 1814-1815 avea, în continuare, o mentalitate centrată pe Europa[8]. După 1856 (data admiterii Turciei în familia națiunilor), dreptul internațional a încetat, în mod oficial, să fie un drept internațional creștin-european. Din 1890, imaginea pământului centrat pe Europa s-a dizolvat într-un „drept internațional” non-diferențiat[9]. Această viziune a lumii centrată pe Europa a primit prima lovitură prin Depeșa Monroe de la Paris, din 1823. Diktatul de la Paris din 1919 a dat ultima lovitură. Cu toate acestea, în timpul nostru, 1940, o ordine pentru spațiu și națiuni începe să apară. Între timp, Reich-urile dominante în domeniul dreptului internațional în vigoare, Anglia și Franța, au încercat să conducă în continuare sistemul vechi centrat pe Europa fără a fi capabile de o ordine europeană. Vechiul sistem al dreptului internațional centrat pe Europa se baza pe diferențierea în dreptul internațional a unui spațiu european de state care aveau o ordine statală pe deplin validată, pe de o parte, și zona de implementare a păcii dintr-un spațiu non-european de liberă expansiune europeană, pe de altă parte. Spațiul non-european nu avea conducător, era necivilizat sau semi-civilizat, o zonă a colonizării, un obiect de confiscare a proprietăților prin puteri europene, care au devenit Reich-uri prin faptul că au deținut astfel de colonii de peste mări. Colonia este realitatea spațială de bază a dreptului internațional european în vigoare. Toate Reich-urile acestui sistem de drept internațional aveau, în ceea ce privește expansiunea, un Grossraum disponibil: Portugalia, Spania, Anglia, Franța și Olanda în coloniile lor de peste mări,[10] monarhia Habsburgică din Balcani în proprietățile Reich-ului otoman (care nu făceau parte din comunitatea dreptului internațional), Reich-ul rus, atât proprietățile otomane, cât și teritoriile din Siberia, Asia de Est și Centrală. Prusia a fost singura mare putere care era doar stat și singura mare putere care, în cazul în care acesta ar fi devenit mai mare din punct de vedere spațial, ar fi putut face acest lucru în detrimentul vecinilor săi care aparțineau în acel moment comunității europene a dreptului internațional. Din acest motiv, a fost ușoară atașarea reputației de distrugător de pace și de stat brutal cu privire la puterea Prusiei, chiar dacă spațiul său era mic și modest în comparație cu cel al celorlalte Reich-uri.
Puterile occidentale Anglia și Franța au fost liderii acestui sistem de drept internațional european. Conceptul de Reich depindea, în măsura în care nu era o continuare și o translatio a Reich-ului roman sau a Deutsches Reich, de proprietățile de peste mări. Nu Disraeli a fost prima persoană care a constatat un concept de Reich determinat de averile de peste mări (așa cum se presupune de obicei), atunci când a combinat coroana regelui Angliei cu titlul de Împărat al Indiei în 1876 (la care Italia fascistă a răspuns prin combinarea titlului de Împărat al Etiopiei cu tronul regal Italian, nu cu cel de împărat al Romei)[11]. De fapt, încă de la începutul noii diviziuni a pământului în prima parte a secolului al XVI-lea, după cucerirea Mexicului, conchistadorul spaniol Hernán Cortés a sugerat împăratului german Carol al V-lea să se numească împăratul noii sale proprietăți din India, deoarece acest titlu era mai bine justificat decât cel de împărat al Germaniei[12]. Acest titlu de împărat în legătură cu proprietățile coloniale de peste mări poate fi doar un simptom, dar dacă este așa, acesta este un simptom important și puternic care demonstrează atât imaginea de spațiu cât și conceptul de Reich al dreptului internațional european existent, așa cum a fost implementat de Franța și Anglia.
Sensul decisiv al coloniei de peste mări pentru dreptul internațional constă în faptul că realitatea concretă a conceptulelor de război și pace din dreptul internațional în vigoare putea fi înțeleasă doar pe baza acestei imagini a spațiului. Trebuie întotdeauna amintit faptul că dreptul internațional este un drept al războiului și păcii, jus belli ac pacis. Realitatea specifică și concretă a războiului și a păcii, temporal și spațial, oricât de mult ar varia de-a lungul diferitelor epoci istorice, precum și relația mutuală a acestor două condiții, la fel de concretă și specifică, formează nucleul fiecărei ordin de drept internațional și fiecărei coexistențe a națiunilor organizate în spații, oricum ar fi ele divizate. Ce era pacea dreptului internațional european așa cum a fost aparent susținută de state din 1648 până în 1914? Cum este posibilă pacea și, implicit, dreptul internațional, între state suverane, dacă fiecare dintre ele revendică un drept liber la război la latitudinea deciziei sale suverane? Este de la sine înțeles că coexistența unor astfel de instituții suverane de putere provine din legitimitatea continuă a războiului și nu dintr-o pace reală asigurată. Acest lucru înseamnă că pacea este, în acest caz, doar antonimul războiului[13]. Dar o astfel de pace are un timp determinat, o astfel de situație, construită pe simpla sintagmă de tip „opusul războiului” este posibilă numai atât timp cât războiul nu este total. Războiul, așa cum a fost considerat în sistemul anterior al dreptului internațional european, era, în realitate, doar un război parțial, fie ca un cabinet de război al secolului al XVIII-lea, fie un război al soldaților – o tradiție care a rezistat în perioada următoare, până în 1914. Aceasta este esența acestui drept internațional. Realitatea importantă și unică (de multe ori menționată în ultimii ani), anume că noțiunea de război a acestui drept internațional în vigoare nu trebuia să se amestece în problema dreptății războiului, faptul că aceasta era „un concept de război nediscriminant” desemna un război parțial, non-total.
Semnificația întoarcerii la conceptul discriminatoriu de război și la un război total a fost, de atunci, recunoscută[14]. Cu toate astea, gradul în care a fost atinsă parcelarea și relativizarea războiului în vremurile trecute în dreptul internațional prin metode spațiale nu a fost clar evidențiată. Metoda unei politici de egală importanță aparține acestor metode. Aceasta a fost o politică care, deși a fost de multe ori dezbătută și analizată în monografii,[15] nu a avut vreo legătură cu conceptul parțial recunoscut de război, având în vedere că jurisprudența internațională a pierdut orice simț de gândire spațială. În legătură cu faptul că colonia era temelia dreptului internațional european în vigoare, o serie întreagă de formațiuni speciale ale dreptului internațional trebuie luate în considerare cu mare atenție, chiar dacă au fost ignorate de cei mai mulți gânditori continentali din cauza mentalității micro-spațiale, centrate pe stat. Una dintre acestea este un fapt interesant, nu numai din punct de vedere istoric, ci mai degrabă din punct de vedere general: unirea explicită sau tacită a „liniilor amiabile”. Astfel de linii schițează, pentru a lua exemplul secolului al XVI-lea, un spațiu în care pacea încă nu a fost restabilită în ceea ce privește lupta nesăbuită pentru putere, reglementată în așa fel încât încălcările reciproce ale legii și provocarea de daune de ambele părți care se desfășoară în interiorul spațiului delimitat („dincolo de linie”) nu constituie un motiv de război pentru relațiile europene ale puterilor coloniale. Și nici nu ar trebui să perturbe tratatele europene și pacea europeană[16]. „Liniile amiabile” sunt baza fiecărui sistem de drept internațional, chiar și în forme spațiale diferite și în formă restabilită. Încă din secolul al XVIII-lea, se pot găsi numeroase contra-exemple ale acestei realități: războaiele europene nu trebuiau să acționeze în niciun fel asupra coloniilor. Cu alte cuvinte, colonia trebuie să fie spațiul pacificat, iar Europa, arena de luptă. Hotărârea bine-cunoscută și deseori menționată, mai ales în ultimii ani, a Articolului 11 din Dosarul Congo din 26 februarie 1885, în conformitate cu care zonele menționate în Dosarul Congo ar trebui să fie considerate ca fiind neutre și ca aparținând unui stat nepurtător de război, este unul dintre exemplele ulterioare ale acestei evoluții și a deplasării „liniilor amiabile”. Numeroasele declarații de neutralitate (Elveția, Belgia, Luxemburg) și declarațiile de „independență” din secolele XIX și XX au avut sensul unei delimitări spațiale și a unei încadrări pe clase, de cele mai multe ori în serviciul unei politici de importanță egală, care corespundea intereselor globale ale Reich-ului britanic – o politică al cărui fundament principal a fost diviziunea specifică a proprietăților lumii coloniale.
Franța, care a fost complet învinsă de două ori – după războaiele de coaliție care au durat mai mult de 20 de ani, din 1792 până în 1815, și după înfrângerea colosală din 1870- 871 – ar putea persista ca o mare putere europeană într-un astfel de sistem. Chiar și războaiele sângeroase din această epocă nu erau totale în sensul unei lupte pentru existență finală, deoarece susținătorii acestei legi internaționale au avut la dispoziție suficient spațiu liber în colonii cu scopul de a deposeda de o adevărată severitate existențială confruntările lor reciproce în Europa. Bismarck a lăsat liberă posibilitatea unei expansiuni coloniale în Africa și Asia de Est pentru Franța învinsă în 1871, dintr-un simț de responsabilitate europeană. Dar în secolului al XIX-lea, acest spațiu liber se închidea treptat. Semnificația Depeșei Monroe din 1823 constă în principal în crearea unui Grossraum cu o interdicție în ceea ce privește intervențiile. Cu toate acestea, ea este foarte importantă deoarece a reprezentat prima protejare a unei zone mari față de colonializarea europeană. Datorită Doctrinei Monroe, a apărut primul Reich non-european. Din admiterea Turciei în comunitatea europeană a națiunilor, așa cum a fost aplicată de Anglia, a rezultat o restricție suplimentară, cu care politica engleză a asistenței pentru „oameni bolnavi” a început, mai întâi în afara Europei, iar după 1919 și în interiorul ei. În 1905, al doilea Reich non-european a apărut, anume Japonia. În același timp, noile mari puteri europene, Deutsches Reich și Italia, au fost îngrădite de divizarea proprietăților coloniale extra-europene sau satisfăcute cu resturi coloniale, în timp ce Anglia și Franța își împărțeau Africa de Nord, o țară fără conducător (1882- 1912), prin care Egiptul a fost alocat Angliei iar Marocul, Franței. Prin aceste acțiuni, puterile vechiului drept internațional european s-au unificat în detrimentul unei a treia părți, pe modelul vechi și pe temelia separării proprietăților de peste mări. Evoluția ulterioară, așa cum a fost determinată prin Diktatele de la Paris din 1919 și legitimarea lor de către Națiunile Unite de la Geneva, este bine cunoscută. Germaniei, puterea europeană învinsă, i s-au luat toate coloniile. În acest caz, este clarificat încă o dată că colonia era la baza dreptului internațional european în vigoare. Deposedarea Germaniei de posesiunile sale coloniale extra-europene reprezenta defăimarea ei reală și descalificarea ei ca putere europeană. În timpul operațiunilor Națiunilor Unite împotriva Italiei (1935-1936) și în timpul războiului civil spaniol (1936-1939), neputința totală a Angliei și a Franței a fost divulgată la Geneva și în comitetul de non-intervenție din Londra. Nu se mai puteau găsi „linii amiabile”, practice și eficiente, și nici delimitări de ostilitate. Astăzi, puterile occidentale din Anglia și Franța plătesc prețul incapacității lor de a integra națiunile noi și în dezvoltare ale Europei în sistemul de drept internațional pe care ele îl conduceau și de a efectua o „schimbare pașnică” corectă, cu o politică autentică de prietenie. Acestea își ispășesc vina, nu numai cu prăbușirea fostei lor puteri globale, dar și cu prăbușirea unui sistem de drept internațional care se baza pe ei ca și Reich-uri dominante și o divizare spațială a pământului creată de ele; un sistem pe care ele însele însuși l-au distrus, orbite de victorie și de pofta pentru tot mai multe posesiuni în 1919.
Traducere: Tatiana Danilova (traducerea s-a făcut după ediția engleză a cărții lui Carl Schmitt, Writings on War, trans. end edit. Timothy Nunan, Polity Press, 2011)
Fragmenul face parte din studiul The Großraum Order of International Law with a Ban on Intervention for Spatially Foreign Powers: A Contribution to the Concept of Reich in International Law (1939–1941) (este vorba despre cap. VI), care reprezintă, la rândul său, traducerea engleză a originalului german Völkerrechtliche Großraumordnung mit Interventionsverbot für raumfremde Mächte. Ein Beitrag zum Reichsbegriff im Völkerrecht, 9th edition, © Duncker & Humblot GmbH, Berlin, 2009
[1] Vezi p. 78; pentru detalii suplimentare, consultă the Zeitschrift für Völkerrecht XXIV (1940), 146f.
[2] Trebuie mereu pusă în balanță – spre deosebire de protestele engleze și franceze din 1/ 15/ 1940 și 1/ 22/ 1940 – declarația germană din 2/ 14/ 1940 asupra zonei de securitate americane (a 14-a Hotărâre a Conferinței of the Pan-Americane din 10/ 3/ 1939). Despre acest subiect, vezi Zeitschrift für Völkerrecht XXIV (1940), 180f., Ulrich Scheuner, „Die Sicherheitszone des amerikanischen Kontinents,” precum și (în același număr), Carl Schmitt, „Raum und Großraum im Völkerrecht,” 172.
[3] Roberto Sandiford, Brevi note sull’analogia tra Diritto Marittimo e Aeronautico, Studi di Diritto Aeronautico VI (1933).
[4] Vezi secțiunea de concluzii despre „Conceptul de Spațiu în Jurisprundență” p. 181.
[5] Este un simptom deloc de neglijat al unui efect revoluționar al dominației aeriene că ideea zonelor de frontieră (în loc de simple areale de frontiere și granițe liniare) este reprezentat de dreptul aerian: Kroell, Traite de droit international public aérien (1934) I, 71 (‘ frontière volume” în loc de „frontière surface”); vezi detalii (respingerea acestei poziții) Friedrich Giese, „Das Luftgebiet in Kriegszeiten,” Archiv deutsches öffentliches Rechts, N.F. 31 (1939), 161.
[6] Carl Schmitt, „On the Relation of International Law and National Law,” Zeitschrift der Akademie für Deutsches Recht (1940), 4; vezi detaliile discuției în cartea lui H. Triepel, Hegemonie (1938), în Schmollers Jahrbuch, Volumul 63 (1939), 516,și, în cele din urmă, Festgabe for Georgios Streit (Athens), (1940), în Positionen und Begriffe (Hamburg-Wandsbek: Hanseatische Verlagsanstalt, 1940), 263f.
[7] vezi și discuția lui Böhmert centrată în jurul primei și celei de-a 2-a ediții a acestei lucrări, „The Großraum Order of International Law with a Ban on Intervention for Spatially Foreign Powers” (de asemenea în colecția Politische Wissenschaft, publicată de Paul Ritterbusch [Berlin: 1940], 27– 69),în Zeitschrift für Völkerrecht XXIV (1940), 134– 40.
[8] Din aceste motive încercarea de a descrie Congresul ca și model de autoritate (Guglielmo Ferrero, Reconstruction, 1940) sau să îngăduim câtorva persoane din acest Congres, Metternich, Talleyrand sau Alexander I, să fie prezentați într-o lumină victorioasă, sunt cu atât mai naive.
[9] Carl Schmitt, „Die Auflösung der europäischen Ordnung im ‘International Law,’” Deutsche Rechtswissenschaft (Quarterly Journal of the Akademie für Deutsches Recht), Volumul V (October 1940), 267ff.
[10] Colonia belgiană Congo a fost o afacere dubioasă a perioadei ulterioare, tipică pentru situația de ansamblu a dreptului internațional din acel moment și, desigur, nu ar fi putut forma un Reich și, prin urmare, nu ar fi putut format un Grossraum.
[11] Vezi pentru detalii, Giorgio Cansacchi în Scritti giuridici in onore di Santi Romano (1940), 393f, și Carlo Costamagna, în Lo Stato VII (1936), 321ff.
[12] Karl Brandi, „Der Weltreichsgedanke Karls V.” în Europäische Revue XVI (mai 1940), 277.
[13] Carl Schmitt, „Inter bellum et pacem nihil medium,” Zeitschrift der Akademie für Deutsches Recht (1939), 594; La Vita Italiana XXVII (decembrie 1939), 637f, Positionen und Begriffe, 246f.
[14] Julius Evola, „La guerra totale,” în La Vita Italiana XXV (1937), 567; Carl Schmitt, Die Wendung zum diskriminierenden Kriegsbegriff (Schriften der Akademie für Deutsches Recht, Gruppe Völkerrecht Numărul 5) (1938); G.A. Walz; Nationalboykott und Völkerrecht (Schriften der Akademie für Deutsches Recht, Gruppe Völkerrecht Numărul 7), (1939); Theodor Maunz, Geltung und Neubildung modernen Kriegsvölkerrechts (Freiburg, 1939); H. Pleßner, De huidige Verhouding tusschen Oorlog en Vrede (Groningen, 1939); Franz von Wesendon, Der Kriegsbegriff im Völkerrecht (Dissertation, Bonn) (1939).
[15] Fritz Berber, Prinzipien der britischen Außenpolitik (Schriften des Deutschen Instituts für außenpolitische Forschung) (Berlin, 1939).
[16] Primul exemplu al unei asemenea „linii amiabile” a fost, cu siguranță, înțelegerea (verbală) din Tratatul spaniol-francez al Cateau-Cambrésis, 4/ 3/ 1559, în F.G. Davenport, European Treaties Bearing on the History of the United States and Its Dependencies to 1648 (Publicată de Carnegie Institution 154, I), (Washington, 1917), 208, 219ff. Vezi pentru detalii suplimentare, prezentarea lui Adolf Rein, care nu a fost îndeajuns de apreaciată de jurisprudența internațională, Der Kampf Westeuropas um Nordamerika im 15. und 16. Jahrhundert (Stuttgart-Gotha, 1925) (Allgemeine Staatengeschichte 2, 3), 207f; asupra propoziției „Dincolo de ecuator, păcatul nu există”, vezi p. 292. Vezi și Ulrich Scheuner, „Zur Geschichte der Kolonialfrage im Völkerrecht,” Zeitschrift für Völkerrecht XXII (1938), 466; Wolfgang Windelband, „Motive europäischer Kolonialpolitik,” Deutsches Adelsblatt, 14 noiembrie 14 1939.
