Arhanghelos este o localitate grecească cu circa şapte sute de locuitori, megleno-vlahi, situată într-o regiune semi-montană, la graniţa cu Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Locuitorii sunt specializaţi pe producţia de cireşe şi cartofi. Stefanos este unul dintre întreprinzători. De ani buni lucrează în echipă cu Maria, româncă. La o primă impresie, Maria şi cei doi fii ai acesteia sunt doar unii dintre muncitorii de care Stefanos se foloseşte. Curând însă, Maria se dovedeşte a fi un organizator tenace al muncii, în livada de cireşi sau în ogorul de cartofi, mai ales în perioadele de recoltare. De aceea suntem îndreptăţiţi să spunem că cei doi lucrează în echipă.
Într-o zi, la cules de cireşe, între Stefanos şi Maria s-a iscat o ceartă. Părea că Maria încerca să-şi depăşească atribuţiile până la punctul în care statutul de αφεντικό (afendiko, patron) a lui Stefanos era pus la îndoială. Acesta a hotărât ca de a doua zi Maria, fiii şi muncitorii albanezi plătiţi cu 35 euro/zi să primească doar 30, cum primeau dealtfel şi restul muncitorilor. În livadă apoi, Maria şi muncitorii amintiţi considerau de la sine înţeles că şi intensitatea muncii va trebui să scadă. Astfel că îndemnurile de mai înainte ale Mariei nu se mai auzeau, iar pauzele în activitate s-au dublat; pauze care în alte condiţii aproape că dispar. Este vorba de aşa-zisul „recoltat la kil”, deci cu plata la kilogram. Muncitorul ştie că, în condiţiile unor cireşi încărcaţi, aproape îşi poate dubla remuneraţia zilnică.
Că intensitatea şi calitatea muncii depind de motivaţia acesteia, este un truism. În reflecţiile de faţă, încercăm să analizăm cîteva conotaţii ale (uitării) acestui truism dintr-o perspectivă antropologică, motiv pentru care ne-am şi folosit de introducerea de mai sus. Specifică antropologiei, mai ales odată cu antropologul american de origine germană Franz Boas, este abordarea unor fenomene sociale prin instanţele lor la nivel micro, local. Nu de puţine ori, rezultatele unui astfel de demers arată în altă parte decât caracterizările, statisticile sau prejudecăţile valabile pentru un nivel macro, de întindere naţională. De aceea reflecţiile din prezentul eseu, deşi par uneori cu referire macro, ele invită înţelegerea lor prin centrarea pe situaţii micro.
În orânduirea capitalistă, motivaţia este susţinută în principal de profit, pentru întreprinzător, de salariu, pentru angajat. Acest lucru şi truismul nostru pare să fie uitat, sau voit neglijat, de toţi cei care, dintr-un avânt necontrolat către consideraţii de ordin etno-psihlogic sau de alt tip (deja ne-am gândit la politic!), consideră apetenţa către muncă o calitate intrinsecă pentru o naţiune. Astfel, românii ar avea o înzestrare nativă pentru o lipsă de interes faţă de muncă, pe când nemţii s-ar afla în partea opusă. De aici şi o serie de consecinţe în plan social şi economic. Atitudinea faţă de muncă ar fi direct corelată cu nivelul de bunăstare, civilizaţie şi respectarea legii. Rezultă în continuare firesc soluţia pentru români în ceea ce priveşte ridicarea pe un plan superior a celor din urmă: schimbarea atitudinii faţă de muncă.
În povestea noastră cu întindere locală – care vizează angajatul, deci majoritatea, iar nu întreprinzătorul – românii sau albanezii nu par deloc ghidaţi de vreun determinism etnic care să le regleze ritmul, intensitatea şi calitatea muncii. Atitudinea faţă de muncă are cu totul alt ghidaj: perspectiva remunerării acesteia. Cum ar arăta acum extrapolarea acestei observaţii de la nivelul local către un nivel naţional? Ar însemna o inversare a stereotipiilor: nu „românii sunt prost plătiţi pentru că nu muncesc”, ci „românii nu muncesc pentru că sunt prost plătiţi”. Sau: nu „nemţii sunt bine plătiţi pentru că muncesc şi respectă legile”, ci „nemţii muncesc şi respectă legile pentru că sunt bine plătiţi”.
Printre românii dispuşi să muncească aici, în Grecia, se aflau destui care în România nu ar fi avut această dispoziţie, iar dacă ar fi fost forţaţi să o aibă şi în propria ţară, cu argumentul universal al pierderii locului de muncă, vor fi născocit diverse modalităţi ca în cele din urmă renumerarea să fie în echilibru cu munca depusă (cum ştim care este acest echilibru? Vremurile pe care le trăim sunt pur şi simplu cel mai bun învăţător). Ion, douăzeci şi şase de ani, a muncit într-o fabrică (sau angajat al CFR?! Nu am reţinut prea bine). Primea 1200 lei pe lună (nu a precizat dacă brut sau net). Îşi suplimenta însă venitul vânzând traverse de cale ferată la fier vechi. Ne vom duce iarăşi către zone de generalitate: ca el sunt şi alţi angajaţi, dacă nu toţi. Oricine are ocazia să fraudeze, fraudează. Alt muncitor vinde din asfaltul pregătit pentru reabilitarea unui sector de drum, fenomenul plăţii informale este o normalitate pentru medicii şi asistenţii medicali etc., nu continuăm, exemple nenumărate avem fiecare în minte. Dar este vorba de o fraudă? Sau doar de o reechilibrare etică în relaţia cu un sistem amoral (dincolo de moralitate deci, arogându-şi dreptul de a stabili şi schimba reguli valabile pentru cei care vor intra în relaţie cu el, dar nu pentru el însuşi). Antropologic, observăm că responsabilitatea acestei situaţii este aşezată pe umerii individului. Întodeauna cel care fraudează este de vină. Atitudinea îşi găseşte acoperire şi în psihanaliză. Astfel, psihanalistul Vasile Dem Zamfirescu vorbeşte de o ură de sine specifică românilor, conturată deja în perioada comunistă. Atunci când individul nu poate lupta cu forţa imensă a sistemului, îşi descarcă agresivitatea şi acumulările frustrate asupra altui individ. Nu ştiu dacă nu putem cumva încerca o ipoteză de tip antropologic: atâta vreme cât un sistem social (cu toate nuanţele sale – politic, economic etc.) este valabil, disfuncţionalităţile locale (vizând un individ sau altul deci) sunt concepute ca având tot cauze locale. La fel se întâmpla şi pentru sistemul prăbuşit în 1989: la îndelungatele şedinţe de partid, vina pentru derapajele individuale era întodeauna a individului. Astăzi, când sistemul nu mai este valabil, nimeni nu mai judecă individul, ci sistemul. Indivizii (din plin angajaţi atunci, ca şi acum, în economia „subterană”), dimpotrivă, sunt consideraţi, după caz, martiri, eroi, repere de inteligenţă, adaptare şi supravieţuire, chiar de integritate morală. La fel vor fi consideraţi cândva poate şi indivizii de azi blamaţi pentru fraudele cotidiene la locul de muncă.
Ataşaţi prea mult de o perspectivă etnopsihologică (sau de o variantă îmblânzită a acesteia, conform căreia educaţia creează atitutinea faţă de muncă), ne putem închipui cum ar arăta apetenţa germană pentru muncă pusă în legătură cu o proastă remuneraţie, lipsită deci de o motivaţie care ne-ar permite să constatăm acţiunea pură a unor factori etnopsihologici. Probabil că şi ei (germanii) şi-au imaginat, înţelegând însă (abia aici, în această concluzie, credem că se poate invoca fondul etnic) că, indiferent de atitudinea faţă de muncă, munca bine plătită este o condiţie sine qua non a muncii bine făcute, a dezvoltării, civilizaţiei şi respectării legii. O ţară totalmente distrusă de război ajunge ca la începutul anilor ’60 să importe forţă de muncă. De unde aveau bani pentru plata acestei forţe de muncă, nu ştim (la modă se afla celebrul plan Marshal, un echivalent al dezvoltării de astăzi prin fonduri europene), oricum, indiferent de sector – public, privat – tendinţa era aceeaşi. Dintr-o minimă experienţă socio-migraţională, înţelegem truismul că migrarea forţei de muncă se face către zone bine plătite (relativ la zonele din care s-a plecat), iar remunerarea imigranţilor este sub remunerarea localnicilor. Cu alte cuvinte, Germania nu numai că plăteşte bine proprii muncitori, dar îşi permite să importe şi forţă de muncă!
Vor fi observat poate că între munca în sine (deci nu munca depusă de cineva) şi remunerarea acesteia nu există o legătură stabilă. Argumentul după care „rezultatele (în sens de bunăstare) la care am ajuns sunt datorate muncii mele” este un argument sofistic, deoarece aceeaşi muncă poate fi plătită diferit. L-am corecta enunţând: „rezultatele la care am ajuns sunt datorate modului în care a fost plătită munca mea.” O încasatoare într-un supermarket din România lucrează cu aceeaşi tehnologie, acelaşi număr de ore şi cu aceeaşi intensitate, deci cu acelaşi randament, ca o încasatoare din acelaşi magazin din Germania. Remunerarea este însă diferită: încasatoarea din Germania are un salariu de (cel puţin) zece ori mai mare.
În concluziile reflecţiilor noastre, vom spune că primordialitatea se află nu de partea muncii, ci de retribuirea acesteia. Munca bine făcută urmează retribuirii, iar nu invers. Peste tot, unde lansăm această idee, suntem întâmpinaţi (pe baza a fel şi fel de argumente) cu o puternică opoziţie. Soluţia la criză şi dezvoltare, pentru salarii mai bune, se află în muncă, către care românii din fire nu sunt atraşi. Considerăm că atâta vreme cât există această convingere, sistemul poate sta liniştit. Pentru orice disfuncţionalitate, explicaţia se află la îndemână. O explicaţie care individului constatăm că i se pare extrem de raţională. Nu are decât să muncească mai mult. Să nu se mire însă dacă întodeauna va fi prea puţin şi prea prost.
