Parlamentul European a aprobat la începutul lunii februarie, cu 394 de voturi pentru, 176 împotrivă şi 72 de abţineri “Foaia de parcurs a UE împotriva homofobiei şi discriminării pe motiv de orientare sexuală şi identitate de gen”, aşa numitul Raport Lunacek. Raportul Lunacek este însoţit de o extraordinară campanie de ostracizare a oricărui alt punct de vedere. Cultura critică este pe punctul de a fi alungată nu doar din România, dar şi din Europa. Asistăm, de fapt, la o bătălie a drepturilor care are ca miză schimbarea stocului de definiţii într-o societate (ce înseamnă familia, ce este bărbatul, ce este femeia, ce este copilul, ce este bine, ce este rău)”, explică sociologul Ovidiana Bulumac într-un amplu interviu acordat Epoch Times.
Cum vă explicaţi că raportul Lunacek a trecut în timp ce raportul Estrela a fost respins, iar europarlamentarii români au votat diferit în cele două cazuri?
Am observat o chestiune foarte interesantă. A existat un aport cetăţenesc masiv la nivel european în lupta împotriva raportului Estrela, ce a dus la conturarea unor curente de opinii puternice la nivelul societăţii civile, la care inclusiv cetăţenii români au contribuit din plin. Oamenii, cu toate că subscriu la tot mai mult unor opinii eurosceptice, chiar şi în Europa de Est, au început să înţeleagă miza alegerilor europarlamentare şi influenţa Parlamentului European asupra propriilor lor societăţi, poate cu mai multă conştiinciozitate şi simţ de răspundere decât europarlamentarii înşişi. În consecinţă, la nivelul simţului comun s-a acordat o mai mare atenţie discuţiilor de pe agenda internaţională, chiar şi la noi, cu toate că presa românească (în special cea centrală) eşuează sistematic să se sincronizeze calitativ cu marile dezbateri ale momentului, plasându-se ori ideologic, ori ignorând complet problematica. Aşa au apărut petiţiile naţionale şi internaţionale, marşurile de protest, forţa mediului online ca alternativă la informare ş.a.
Această reacţie la nivel colectiv a avut efecte pe care iniţiatorii şi susţinătorii raportului Estrela nu le-au bănuit. Din mai multe surse de la Bruxelles am aflat că lobby-ul pro-Estrela a primit semnale pozitive înainte de votul din cadrul PE, care anunţau o victorie fără prea mari eforturi şi fără prea mari emoţii. Şi iată că s-a întâmplat fix pe dos. Iar acest rezultat negativ în cazul raportului Estrela cred că este principalul motiv pentru care a fost aprobată „Foaia de parcurs a UE împotriva homofobiei şi discriminării pe motiv de orientare sexuală şi identitate de gen” (prescurtat „Raportul Lunacek”), căci toate energiile au fost antrenate întocmai înspre acest final şi într-un timp relativ scurt, în care a fost destul de dificil să se contureze o reacţie pe măsură precum cea din decembrie 2013. Astfel, s-a putut observa o coeziune semnificativă între social democraţi, verzi şi liberal democraţi la nivel european, care a generat aprobarea raportului Lunacek la începutul acestei luni.
În ceea ce îi priveşte pe europarlamentarii români, câteva lucruri pot fi observate. Prima chestiune care iese în evidenţă este că, din cele 33 de voturi posibile, în cazul nostru, 14 nu au fost exercitate (ceea ce trimite România în fruntea listei, dintre toate statele membre, la lipsa de reacţie). Este aici o discuţie mai amplă, care trimite la responsabilitatea elitelor şi capacitatea lor de a cuprinde şi pricepe realul. Cultura politică din aceste vremuri pare a fi profund deficitară în cazul nostru.
Unul dintre cei mai mari gânditori ai ultimelor decenii, Albert Hirschman, este cel ce defineşte fracasomania ca acea stare specifică elitelor confuze care suferă de un dublu complex: unul de inferioritate faţă de marile puteri ale lumii, concomitent cu unul de superioritate faţă de societatea pe care acele elite o guvernează. Ce nu se înţelege la noi este că, la nivel european, europarlamentarii votează în conformitate cu interesul naţional pe care îl reprezintă la Bruxelles şi că principiul democraţiei se aşază întocmai pe această acţiune de a utiliza fiecare vot pentru a genera o schimbare. Chiar a fost o discuţie destul de aprinsă în acest sens anul trecut în The Economist şi Le Monde. S-a observat în cazul statelor puternice sau al celor care consideră că au cu adevărat un cuvânt de spus faptul că voturile sau iniţiativele din PE sunt exprimate nu pentru binele tuturor statelor din cadrul UE, ci dimpotrivă, în interesul statelor naţionale. Şi noi ce facem în termeni de atitudine? Noi risipim 14 şanse de a ne spune punctul de vedere.
Un al doilea aspect interesant este dat de culoarea politică a voturilor. Partidele de la guvernare din momentul de faţă, au votat „la cerere”. Astfel, PNL a fost pro-Lunacek (toate cele 5 voturi), iar PSD a ales să nu voteze deloc (10 voturi). În privinţa PDL-ului aflat în opoziţie, din cele 7 voturi, 6 au fost contra şi unul pro. Aici mai merită remarcat votul europarlamentarilor aleşi din rândurile UDMR-ului, care au rămas constanţi în decizia lor, împotrivindu-se atât raportului Estrela, cât şi raportului Lunacek (3 voturi). Este interesant cum întocmai elitele maghiare recunosc şi aleg să protejeze caracterul „conservator” al societăţii româneşti (şi al celei din Ungaria deopotrivă), o atitudine pe care o bună parte din parlamentarii veniţi din rândurile altor partide o nesocotesc.
Ce consecinţe are adoptarea raportului Lunacek pentru societatea românească?
Din punct de vedere sociologic, orice instituţie poate fi privită într-o manieră funcţională: ea reprezintă expresia formalizată a unei nevoi sociale. Atunci când analizăm rostul şi impactul deciziilor luate la Bruxelles, trebuie să luăm în considerare întocmai acele nevoi sociale ce trebuie servite. Prin luarea unor decizii care pot fi etichetate ca fiind „controversate”, apar şi modificări asupra întregului sistem social, pe termen lung. O instituţie este bazată pe o serie întreagă de formule de conduită, de regulă reglementate etico-juridic, care generează în spaţiul social un tip de ordine şi, ce e mai important, predictibilitate. Nu poţi avea ordine în afara acestor chestiuni. Faptul că deciziile luate la nivel supra-naţional generează controverse puternice şi disensiuni la nivel naţional arată faptul că societăţile nu sunt compatibile cu tiparul şi sistemul de valori impus „de sus în jos”, pentru că nu aparţin marii majorităţi. Acest lucru este important, chiar dacă discutăm despre raportul Lunacek ce reprezintă o simplă moţiune în această fază, care nu implică obligativitatea implementării înlăuntrul statelor membre. Iar aceste consecinţe sunt la capătul opus faţă de menirea instituţiilor, pentru că destabilizează societatea, produce dezordine şi elimină predictibilitatea necesară pentru bunul mers al universului social.
Mai mult, pentru societatea românească, care intră întrucâtva în tiparele unei structuri tradiţionale, o astfel de iniţiativă nu face decât să reprezinte o nouă mişcare de importare a formelor fără fond, varianta 2.0, care nu are legătură cu ceea ce spunea şi Rădulescu Motru în perioada interbelică: „sufletul” societăţii româneşti. Din această perspectivă, validarea unei iniţiative ce nu este rezultatul unei cerinţe/nevoi organice la nivel naţional, poate produce efecte pe termen lung dintre cele mai serioase. În ştiinţele sociale, asta se poate traduce prin două situaţii: ori „modernizăm” formele societăţii cu costuri colosale precum am făcut şi în sec. al XIX-lea, situaţie care a generat o uriaşă literatură de specialitate fondată pe perspectiva unei gândiri critice, ori se creează premisele pentru developarea Teoremei lui Thomas (profeţia autocreatoare) care spune că atunci când oamenii definesc o situaţie ca fiind reală (chiar dacă, poate, nu este), prin consecinţele acestei definiri devine, de fapt, reală. Se pare că suntem mai aproape de realizarea unei pseudoprofeţii autocreatoare, întrucât Raportul Lunacek este însoţit de o extraordinară campanie de ostracizare a oricărui alt punct de vedere. Cultura critică este pe punctul de a fi alungată nu doar din România, dar şi din Europa.
Din păcate, ceea ce suporterii unor iniţiative de genul rapoartelor Estrela sau Lunacek nu înţeleg este că reacţia societăţilor nu este una a intoleranţei, ci pur si simplu manifestarea unor sisteme de valori developate şi consolidate pe perioade mari de timp, interiorizate colectiv şi individual în mod firesc. Acesta este procesul oricărei culturi. Şi mai este aici un lucru care nu este luat în considerare. De regulă, opţiunile ce ţin de orientarea sexuală, religie, familie, avort sunt personale, adică se întâmplă nu în agora, în văzul lumii, ci în intimitatea fiinţei unde alegerile sunt făcute în concordanţă cu propriul sistem de valori. Ceea ce doresc mişcările LGBT este modificarea normelor spaţiului public pe motivul… unor alegeri personale ce ţin de viaţa privată a unora dintre cetăţeni
Au existat voci care au susţinut că prin aceste raporturi, minorităţile sexuale devin grupuri privilegiate în faţa legii, iar în numele libertăţii lor, este îngrădit dreptul majorităţii la exprimarea propriei morale şi concepţii privind familia…
Asistăm, de fapt, la o bătălie a drepturilor care are ca miză schimbarea stocului de definiţii într-o societate (ce înseamnă familia, ce este bărbatul, ce este femeia, ce este copilul, ce este bine, ce este rău etc.). Pentru mine interesantă a fost reacţia dnei Estrela după respingerea raportului în decembrie, anul trecut, pentru că a arătat cât de mare este încordarea la nivel internaţional în astfel de problematici. Dacă privim discursul pe filieră logică, imensa surpriză de invalidare a raportului Estrela s-a convertit într-un discurs extrem de dur la adresa persoanelor care s-au împotrivit procesului. Dar nu asta este neapărat semnificativ, ci felul în care discursul a fost construit, şi anume prin agresivitate verbală (a face „morală” majorităţii în raport cu un referenţial, al minorităţii) şi etichetarea negativă a celor responsabili („retrograzi”, „extremişti”, „fundamentalişti”, „intoleranţi” etc.). Nici urmă de o argumentaţie raţională, doar raţionalizatoare, în cel mai bun caz. Asta arată cât de multă dreptate avea Pareto în sec. XIX, când arăta că, de fapt, omul este prin excelenţă iraţional, oricât ar încerca să demonstreze contrariul.
Am observat că a apărut un curent de opinie care accentuează faptul că raportul Lunacek nu este obligatoriu pentru statele membre UE, încercând cumva să minimalizeze impactul unor astfel de decizii. Dar o asemenea perspectivă nu e tocmai precisă, ori că vorbim de drepturile minorităţilor, ori că vorbim de recomandări ce ţin de organizarea politico-economică. Pentru că odată ce unele state „sparg gheaţa” şi adoptă în primă instanţă recomandările venite via Bruxelles, se generează o presiune fantastică asupra celor care nu fac acest pas. Iar acea presiune se traduce prin conturarea unor situaţii comparative şi includerea celor ce încă nu au adoptat prevederile într-un malaxor din care nu au cum să iasă altfel decât „şifonate”, având pe frunte întocmai acele etichete negative pe care le aminteam mai sus. Situaţia la care suntem astăzi martori este, de fapt, una a standardului dublu, care, paradoxal, ştirbeşte din „obiectivitatea” şi „corectitudinea politică” aferente acestui demers.
Ca sociolog, ce impact credeţi că ar avea recunoaşterea parteneriatelor civile, şi a căsătoriilor partenerilor de acelaşi sex, asupra copiilor?
Senzaţia mea e că devenim dilematici în privinţa certitudinilor, adică dăm foc unei lumi care are sens pentru marile colectivităţi. Este adevărat că nimeni nu are acces la adevărul absolut, dar colectivităţile posedă propriile lor adevăruri, în funcţie de care păşesc în istorie şi răspund provocărilor. Iar acele adevăruri se află în grija elitelor, care sunt obligate să le păzească şi nicidecum să le pună sub semnul întrebării. Efectele nici măcar nu pot fi bănuite. Universul social este atât de complex, încât unele măsuri pe care le adoptăm astăzi pot crea efecte nu mâine, ci peste 2, 3 decenii, sau mai mult. Din această perspectivă, responsabilitatea factorilor de decizie este uriaşă, fie că este conştientizată, fie că nu.
Întreaga mişcare ce pune minorităţile în fruntea lăncii schimbării sociale poate fi analizată din perspectiva filosofiei, eticii sau relativismului cultural. Dincolo de asta, vorbim vorbe. În ce măsură putem trece nişte opţiuni personale în registrul legislativ, atâta vreme cât dinamitează temelia structurilor socio-culturale ale majorităţii? Acest lucru nu contravine, oare, esenţei democratice care este dată de profilul majorităţii?
Dincolo de aceste aspecte, psihopedagogia copilului ne arată foarte clar cât de importante sunt primele etape ale socializării. Conform noii paradigme, în familie şi în instituţiile de învăţământ, cei mici trebuie expuşi unor raţionamente şi alegeri distincte de tiparul cultural de până acum în numele libertăţii. Problema este că aceste raţionamente sunt premature şi incompatibile cu starea emoţională, dezvoltarea intelectuală şi sufletească a copiilor, care au nevoie de stabilitate şi nu de relativitate.
Unul din argumentele mişcărilor atee, feministe, pro-minorităţi etc. spune în felul următor: copiii de mici sunt închistaţi şi manipulaţi de către instituţiile familiei, şcolii şi bisericii, plasaţi într-o „cutie” valorică şi socializaţi într-o cultură care le formează automat un parcurs socio-cultural („creştin”, „heterosexual”, deci „intolerant” în faţa altor valori distincte). Iar în numele eliberării viitorilor adulţi, trebuie să înlăturăm tirania acestor „fundamentalisme” în masă. Cum? Prin controlarea acelor mecanisme de socializare primară şi secundară. Astfel, se ridică o întrebare: toate aceste mişcări care militează pentru alegerea sexului, respingerea religiei, eliberarea de constrângerile familiei, prezentate în şcoală şi media, de la vârste fragede, nu utilizează întocmai acelaşi demers pe care îl acuză? Iată că, din acest punct de vedere, totul se reduce la credinţele individuale, care sunt subiective prin excelenţă.
Şi atunci apar întrebări fireşti: de ce valorile unui ateu sunt superioare acelora unei persoane religioase? De ce valorile reprezentanţilor curentului feminist sunt superioare celor tradiţionale, şi de ce valorile minorităţilor sexuale primează în faţa restului societăţii? Iată că, din această perspectivă, modelul de bune practici promovat cuprinde o raţionalitate determinată de o proiecţie ideologică, nimic mai mult.
Să nu uităm că întreaga civilizaţie umană se bazează pe principiul familiei, ceea ce generează un anumit tip de ordine socială. Inclusiv la nivelul simţului comun, recunoaşterea ideii acesteia s-a tradus prin expresia „familia, celula de bază a societăţii”. Faptul că astfel de iniţiative se adresează întocmai cutremurării fundaţiilor culturale, chiar biologice ale societăţii, aşa cum o cunoaştem încă din cele mai vechi timpuri, poate dinamita întreaga ordine socială. Este un simplu calcul ingineresc: dinamitezi fundaţia unei clădiri, ea se va prăbuşi. Întrebarea este: poţi construi ceva din molozul rezultat prin lichidarea familiei, care să devină punct central în conştiinţa, mentalitatea, atitudinea, sistemul valoric şi raportarea indivizilor sau a colectivităţilor la realitate?
Ce drepturi fundamentale sunt încălcate prin rapoartele Lunacek şi Estrela? Voci critice susţin că libertatea de gândire şi de exprimare în România vor fi drastic limitate în numele combaterii “homofobiei” şi a “ne-discriminării”….
Luaţi, de pildă situaţia din Franţa. În cazul marşurilor ce vizau obţinerea de drepturi pentru minorităţile sexuale sau pentru promovarea avortului, mass media vuia, cu toate că în stradă nu ieşeau mai mult de 2-3 mii de persoane în mişcări de protest organizate din timp. Pe de altă parte, atât anul trecut cât şi la începutul lunii curente, sute de mii de oameni au protestat aproape instant nu numai în Paris, ci peste tot în Franţa pentru a susţine valorile tradiţionale ale familiei şi acţiunile pro-viaţă. Cu toate că aceste mişcări au angrenat un număr atât de mare de participanţi, ele au fost minimalizate pe cât posibil în presa internaţională. În cazul societăţii franceze, acţiunile au avut ecou prin retragerea temporară a unui controversat proiect de lege ce viza familia. Dar lucrurile nu se opresc aici, căci iniţiativa se va relua în 2015. În presa românească, de pildă, nu s-a auzit nimic nici de acestea, şi nici de gestul extrem al lui Dominique Venner care s-a sinucis în catedrala Notre-Dame în iunie anul trecut ca gest de maximă revoltă.
Faptul că astăzi discutăm despre decizii deja luate, care nu pot fi reversibile, arată lumea către care ne îndreptăm. Într-o dezbatere recentă şi spumoasă pe alocuri dintre două mari personalităţi ale Franţei zilelor noastre, Alain Finkielkraut şi Alain Badiou, cel dintâi afirma un lucru pe cât de cutremurător, pe atât de firesc: asupra cuceririlor democratice este foarte greu de revenit, aproape imposibil. Drepturile o dată oferite, nu se mai pot lua înapoi decât în condiţii de maximă ostilitate. Din această perspectivă, faptul că moţiunea iniţiată de dna Lunacek a fost aprobată arată faptul că ecuaţia disputelor s-a schimbat. Unii au căpătat un avantaj pe care nu îl vor pierde prea curând, deci mai multă putere în interiorul procesului decizional, în timp ce ceilalţi au pierdut o bătălie care. .. rămâne pierdută. De acum în acolo, dialogurile nu vor mai putea fi cu adevărat purtate, pentru că în locul unor argumente vor fi folosite etichetele care blochează apariţia oricărei posibile soluţii. Europa democratică este pusă sub semnul întrebării.
sursa: http://epochtimes-romania.com/
