În urmă cu 150 de ani România a cunoscut un moment deosebit în devenirea ei pe drumul mai demult început al modernităţii: acesta a fost momentul instaurării dinastiei străine prin aducerea în ţară a prinţului Carol I de Hohenzollern care a depus jurământul ca domnitor în faţa parlamentului de la Bucureşti la 10/22 mai 1866.
Acest lucru nu s-a putut face însă fără a birui uneltirile puterilor străine ostile Unirii Principatelor. Una dintre aceste acţiuni ostile a fost organizată la Iaşi de către agenţii ruşi folosindu-se de nemulţumirile marii boierimi şi a negustorilor pentru pierderea influenţei economice ale fostei capitale. În felul acesta a fost organizată manifestaţia separatistă de la 3/15 aprilie în care a fost implicată şi o parte a clerului moldav, manifestaţie care a fost înăbuşită de către guvernul provizoriu în condiţiile în care nu a cuprins decât un număr restrâns de manifestanţi – sub o mie – dovadă a faptul că majoritatea covârşitoare a ieşenilor dorea menţinerea unirii.
Perioada cuprinsă între abdicarea silită a domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi cea a venirii domnitorului Carol I ocupă un spaţiu redus în lucrările de istorie. Există însă izvoare istorice care arată cu câtă atenţie erau urmărite evenimentele din Moldova de către liderii din capitalele marilor puteri. În acest sens la Arhivele Statului se află rapoartele diplomatice expediate de consulul Prusiei la Iaşi, Karl Goering[1]. Rapoartele sale fac un tablou veridic al acelor luni de agitaţii şi tensiuni politice şi în egală măsură al unei elite politice în cadrul căreia, uneori, patima pentru putere şi avantaje personale copleşea dragostea de ţară şi înţelegerea idealului naţional. Prezentăm aici două dintre aceste rapoarte, unul scris imediat după abdicarea domnitorului Cuza şi cel care consacrat exclusiv manifestaţiei separatiste din acea zi de duminică 3/15 aprilie 1866
Iaşi, [12] 24 februarie 1866
Prea nobile conte!
De la întoarcerea mea de la Constantinopol n-am avut niciun prilej să scriu vreun raport Ex.V. despre chestiunile politice sau de interes general de pe aici. Temele pe care aş fi putut să le abordez sunt aceleaşi pentru toată ţara, dar la Bucureşti ar fi aflat o mai deplină apreciere şi o judecată mai în detaliu decât cea care se poate face de aici.
Aşa stau lucrurile şi în privinţa evenimentelor care au pus capăt domniei principelui Cuza; dar având în vedere importanţa lor cu totul deosebită, chiar şi contribuţii mai mici la explicarea lor nu ar fi lipsite de interes, în orice caz ar informa despre efectele pe care le-a provocat asupra evoluţiei situaţiei. Oricât de unanime erau acuzaţiile la adresa domniei de până acum, oricât de unanime erau aprecierile sau speranţele că lucrurile vor ajunge aici, sau că lucrurile nu mai pot continua aşa, totuşi vestea abdicării sau detronării principelui – nici nu se ştie precis ce nume ar trebui să primească evenimentele – a sosit aici ca un trăznet. Ce-i drept de mai multe săptămâni se tot auzeau şoapte care spuneau că domnia lui Cuza nu va trece de sfârşitul acestei luni; dar nimeni nu pune prea mare preţ pe asemenea afirmaţii şi le consideră doar manifestare a unor dorinţe pe care nu îndrăzneşti să le rosteşti cu voce tare. Dacă aveau o bază mai serioasă nu pot să apreciez. Dintr-o relatare pe care am auzit-o ieri aşa ar fi stat lucrurile, fireşte. Pe urmă un vechi adversar al domniei de până acum a spus că „istoria asta” l-a costat pe el şi pe prietenii săi peste 30 de mii de franci, şi că dacă domnitorul n-ar fi plecat de bună voie, s-ar fi recurs la forţă. La Bucureşti totul fusese pregătit pentru declanşarea unei revolte.
Se poate ca retragerea domnitorului să fi fost provocată într-un fel sau în altul; cert este faptul că evenimentul a stârnit o bucurie şi o satisfacţie unanimă. Nimeni nu a exprimat vreo dezaprobare sau vreun regret, nimeni nu a ţinut cu domnitorul. Dacă acest lucru este pe de o parte o dovadă peremptorie despre cât de puţine pretenţii de popularitate putea avea această domnie, nici măcar cu numele, şi cât de puţin a înţeles să se ocupe de interesele ţării, pe de altă parte modul în care se exprimă această stare de spirit este o caracteristică a poporului însuşi.
Aici lumea se întrece în glume proaste şi farse stupide despre domnitor şi guvernul său, pe lângă care mai ieri cei mai mulţi se înghesuiau ca să câştige bani şi influenţă. Funcţionarii, organele bolnave ale vechiului sistem, pe care-l exploatau cu neruşinare în folosul propriu, se bucură acum cel mai mult. 22 februarie[2] a fost numită jour de joie nationale; într-un cuvânt moldoveanul se arată în toată nemernicia şi lipsa lui de caracter.
Seara oraşul a fost luminat; câteva case boiereşti ale lui Nicolae Mavrocordat, Roznovanu, Balş, Mavrogheni, Beldiman şi alţii s-au remarcat în acest sens. Peste tot ardeau aceleaşi lămpi ce fuseseră aprinse şi la sărbătorirea zilei de 24 Ianuarie.
Aşa cum se întâmplă întotdeauna la evenimentele importante care s-au petrecut pe o scenă îndepărtată, circulă tot felul de zvonuri despre ceea ce s-a întâmplat şi ceea ce va urma. Repetarea unor relatări de genul acesta nu prezintă niciun interes. Din telegramele sosite de la Bucureşti rezultă că prinţul belgian Filip conte de Flandra[3] a fost ales domnitor. Deşi nu este clar pe ce se bazează această alegere, sau dacă reprezintă ceva mai mult decât o idee unilaterală şi de moment, un lucru este cert: din Capitală a sosit ordinul ca trupele să depună jurământ pentru noul domnitor. Prefectul poliţiei care mi-a spus toate acestea, a adăugat că autorităţile de aici sunt în dubiu dacă să dea curs sau nu acestui ordin, deoarece nu pare susţinut de suficientă autoritate.
Precizând că voi raporta permanent Ex.V. ştiri despre modul în care evoluează situaţia de aici, vă rog să binevoiţi a primi expresia celei mai înalte consideraţii
Goering
În completarea raportului de mai sus de astăzi (Nr. 162) pot să adaug acum că astăzi după-amiază, a avut loc, cum era de aşteptat, depunerea jurământului de către militari şi funcţionari pentru contele de Flandra. Resentimente sau opoziţie nu s-a manifestat din nicio parte.
De la prefectură mi-a parvenit înştiinţarea oficială a alegerii ca domnitor a contelui de Flandra şi în acelaşi timp invitaţia la un Te Deum special. În ceea ce priveşte acest ultim aspect, având în vedere situaţia, am declinat invitaţia.
În locul dlui Theodor Rosetti[4], cumnat al [ex] domnitorului Cuza, dl Pogor[5] a fost numit prefect al judeţului, iar dl Cozadini[6] Comisar pentru Moldova. De la acesta din urmă provine declaraţia că înlăturarea domnitorului Cuza a costat partidul său suma de 30 de mii de franci.
Primiţi vă rog, Excelenţă, expresia celei mai alese consideraţii
Goering
Ministrului plenipotenţiar extraordinar Excelenţei Sale dlui conte Brassier de Saint Simon[7] la Constantinopol nr. 162.
Iaşi, [4] 16 aprilie 1866
Nr. 15
Prea nobile conte!
În raportul din [2] 14 aprilie am dat glas temerilor mele referitoare la faptul că separatiştii ar putea trece la acţiuni violente. Evenimentele pe care le-am anunţat telegrafic ieri reprezintă confirmarea acestor temeri.
Prin intermediul rapoartelor precedente am avut onoarea să informez pe Ex.V. despre partidul separatist, despre transformările şi ţelurile sale. Ultimul program publicat care marchează încheierea evoluţiei sale, îl plasează în deplină contradicţie cu dispoziţiile guvernului provizoriu. De asemenea adepţii ascunşi ai acestei orientări au indicat că demonstraţia care nu a avut loc de Paşti, aşa cum se voia, urmează să aibă loc cu ocazia alegerilor. Se pare că ultimele măsuri ale guvernului provizoriu ar fi motivul pentru care acţiunea respectivă a fost înscenată tocmai acum. Deoarece toţi separatiştii, fără excepţie, au declarat (chiar dacă împotriva aspiraţiilor lor) că vor accepta o unire cu un principe străin, atunci opoziţia lor a pierdut orice temei de îndată ce acest lucru nu a mai fost un vis, ci o realitate.
Ce-i drept, comunicatul guvernului care propunea candidatura prinţului de Hohenzollern pentru tronul Principatelor, nu conţinea nicio informaţie referitoare la acceptul ferm al acestuia din urmă; dar membrii guvernului care au venit aici au declarat prin viu grai că aşa stau lucrurile şi că propunerea lor este rezultatul unui acord în prealabil încheiat. Chiar dacă rămâne în picioare şi posibilitatea ca totul să fie doar o iluzie, aşa cum crede multă lume, se pare totuşi că realizarea acestei idei este foarte apropiată. Separatiştii trebuiau aşadar să se teamă că ceea ce mai putea fi încă prezentat drept o altă înşelătorie de-a unioniştilor se va confirma în curând ca realitate. Din acest motiv, pentru a nu lipsi orice temei pentru demonstraţia lor au trebuit să se folosească de starea de incertitudine. Aşa că ieri s-a declanşat acţiunea, absolut neaşteptată pentru cei neimplicaţi. Obiectivul ei a fost mai întâi instaurarea unei căimăcămii moldoveneşti şi înlăturarea autorităţilor aflate în funcţiune. În continuare a existat ideea (cel puţin aşa am fost asigurat pe baza multor declaraţii auzite din mai multe părţi) că vor interveni ruşii în cazul în care se va ajunge la o confruntare sângeroasă.
Ziua de duminică trebuie să li se fi părut foarte favorabilă pentru că atunci vin mulţi oameni în oraş şi încă de dimineaţă li s-a promis ţuică. Chiar înainte de orele zece o mare mulţime de oameni se adunase în faţa Mitropoliei, iar în casa de vizavi a lui Nicolae Rosnovanu[8] se adunaseră separatiştii, semnatarii ultimului program. Însuşi mitropolitul[9] a vorbit poporului din câte se pare împotriva unirii, dar totuşi nu pot să precizez nimic sigur în acest sens. Fapt este că mitropolitul, îmbrăcat în odăjdiile sale sclipitoare, a intrat în mijlocul mulţimii şi a vrut să se ducă împreună cu lumea la palatul lui Roznovanu, dar a fost împiedicat de către poliţişti şi soldaţi şi s-a ales cu o rănire uşoară. Câţiva au fost răniţi în îmbulzeală. S-a strigat : „Ne omoară fraţii! ne omoară părinţii!“ Unii au alergat la consulatul rusesc[10] şi au cerut ajutor la cei de acolo.
Între timp s-au apropiat militarii şi au încercuit mulţimea. Aceasta i-a întâmpinat cu pietre şi ciomege, dar pentru că soldaţii nu au făcut uz de arme de foc, au fost îmbrânciţi de mai multe ori şi s-a început ridicarea unor baricade. În felul acesta armata şi poporul au stat faţă în faţă mai bine de două ceasuri. La fel ca la toate revoluţiile din ultima vreme s-a auzit o împuşcătură menită să schimbe situaţia. Guvernanţii susţin că mai întâi s-a tras din rândul poporului şi abia pe urmă militarii au deschis şi ei focul. În privinţa aceasta nu se poate face nicio afirmaţie precisă. Între timp la Mitropolie şi apoi şi la alte biserici, preoţii au început să tragă clopotele ca să se strângă lumea cât mai repede. Totuşi scopul de a-i face pe oameni să se implice nu a fost atins. Ostilitatea dintre soldaţi şi mulţime a durat probabil 4 ½ ceasuri, dar lupta propriu-zisă doar un sfert de oră. Către orele două a venit Dr. Davila[11] pentru ca în numele guvernului să anunţe corpului consular, care se strânsese la mine, faptul că liniştea a fost restabilită. Răsculaţii s-au servit în primul rând de pietre şi ciomege; arme de foc şi săbii au avut relativ puţine.
Grosul scandalagiilor l-au constituit, ca de obicei, gură-cască şi oamenii fără căpătâi. Cei mai hotărâţi au părut locuitorii din Tătăraşi, una din suburbiile Iaşilor, în majoritate bulgari şi ţigani, apoi străinii: polonezi, ruşi, greci etc.; în cele din urmă agitaţia spiritelor nu a mai permis să se deosebească cei care acţionau efectiv de cei care priveau. Toată mulţimea s-a cifrat la circa două mii de persoane, iar după alte surse par să nu fi fost decât 600 sau 800. Mişcarea s-a desfăşurat într-un spaţiu restrâns cuprins între Mitropolie şi palatul Roznovanu şi iniţial şi pe anumite porţiuni de pe strada mare. Restul oraşului nu s-a mişcat.
Dintre liderii separatiştilor nu a fost văzut decât [Boldur] Lăţescu în fruntea răsculaţilor; mie cel puţin nu mi s-a furnizat decât acest nume, în rest lideri de mâna a doua. Ceilalţi lideri au rămas în casa lui Roznovanu, de unde s-a şi tras, s-au distribuit arme şi s-au rostit cuvântări instigatoare pentru mulţime. În timpul şi după înăbuşirea revoltei s-au operat multe arestări, câteve sute. Au fost arestaţi mai mulţi lideri, în primul rând Roznovanu. Mitropolitul este ţinut sub supraveghere la spital.
Cel care este considerat de toată lumea ca instigator şi lider al revoltei, Constantin Moruzi, a fugit în Rusia. Se spune că s-ar fi ascuns ceva vreme la consulatul rusesc.
Acest aspect mă face să mă gândesc la rolul pe care l-a jucat Rusia în toată demonstraţia. Că a fost implicată nu mai poate fi pus la îndoială, oricât de puţine dovezi s-ar putea furniza. Liderii partidului separatist s-au aflat într-un permanent contact cu consulatul rusesc. Moruzi şi Roznovanu sunt adepţii declaraţi ai Rusiei, Constantin Moruzi este chiar supus rus, a condus deja de două ori în Moldova acţiuni asemănătoare în interesul Rusiei. Clerul a fost evident de partea separatiştilor. Episcopul Scriban a fost mereu o unealtă a Rusiei. Mitropolitul Miclescu, cunoscut ca un caracter meschin şi venal, a trecut de asemenea de partea acestui partid şi a jucat un rol deosebit în cadrul revoltei ; de asemenea în mulţime au fost văzuţi mulţi clerici, cântăreţi de cor, seminarişti etc. care, înarmaţi cu ciomege, au îndemnat lumea la răzmeriţă. La aceasta se mai adaugă faptul că în afară de aspectele anterior menţionate, la cei arestaţi s-au găsit bani ruseşti şi arme ruseşti, iar unii dintre arestaţi au făcut deja declaraţii în acest sens. Toate acestea au fost confirmate de către Dr. Davila, care, probabil din dorinţa de a acţiona în favoarea unirii, de zece zile străbate Moldova, şi ieri a sosit aici chiar înainte de izbucnirea răzmeriţei. Mi-a spus că peste tot prin judeţe a găsit agenţi de-ai Rusiei, pe mai mulţi dintre ei i-a făcut să vorbească oferindu-le bani şi în acest mod s-a putut informa despre toată amploarea uneltirilor. La fel mi-a relatat lucrurile şi colegul meu francez. De asemenea, ministrul D.A. Sturdza[12], care se află aici de două zile, mi-a spus că ancheta iniţiată în acest sens nu mai lasă loc la niciun fel de îndoială asupra naturii acestui complot. Sigur că în toate acest declaraţii nu poate fi ignorat un anume punct de vedere partinic, dar chiar dacă facem abstracţie de această influenţă evidentă, va rămâne suficient material doveditor.
Faptul că planul nu a fost dus la îndeplinire cu suficientă abilitate şi poate nici nu avea cum să reuşească se datorează pe de o parte grabei cu care s-a trecut la acţiune şi în acest sens motivul l-am explicat la început, şi pe de altă parte lipsei de experienţă şi de energie a liderilor. Liderul propriu-zis, Constantin Moruzi, prezentat de toată lumea ca un om foarte nervos şi energic, nu a putut să acţioneze pentru că a trebuit să fugă chiar în momentul izbucnirii revoltei. Guvernul care se pare că aflase de foarte puţin timp despre planurile sale, a cerut ieri la consulatul rusesc expulzarea lui Moruzi. Anexez copia respectivei note. Fuga sa a făcut inutile orice alte măsuri. Acest lucru, plus descumpănirea celorlaţi lideri ai partidului, precum şi intervenţia imediată a guvernului au împiedicat ca populaţia să opună prea multă rezistenţă sau ca mişcarea să capete amploare.
În completarea celor de mai sus adaug copia unei note a prefectului referitoare la evenimentele de ieri. Prezentarea sa corespunde în general cu informaţiile adunate de mine. Doar numărul morţilor şi al răniţilor este prea mic. Din rândurile răsculaţior au fost circa 150 de victime, pot să vă spun precis că azi dimneaţă se aflau la spital între 50 şi 60 de răniţi. Pierderile militarilor se cifrează la circa 50. Alte informaţii mai precise deocamdată nu am.
Greu de crezut că se va mai ajunge la vreo altă tulburare a ordinii. Pentru argumentarea acestei afirmaţii mă bazez nu atât pe forţa guvernului, cât pe faptul că opoziţia este risipită şi şi-a pierdut capul cu totul. Cel puţin despre armată, opinia generală spune că dacă nu s-a distins ieri în niciun fel, în schimb a arătat că este un element în care autoritatea poate avea încredere.
Din asigurările oferite de guvern rezultă că nu poate fi nicio îndoială în ceea ce priveşte rezultatul plebiscitului. Se pare că este adevărat ceea ce am precizat în rapoartele anterioare că sudul Moldovei este unionist. Din câte mi s-au comunicat astăzi, şi judeţele Dorohoi şi Botoşani s-au pronunţat deja pentru noul principe. De asemenea se afirmă că acceptarea din partea prinţului de Hohenzollern este absolut sigură.
Consider că prezentarea pe care am făcut-o ultimelor evenimente corespunde în general realităţii. Având în vedere însă multitudinea de informaţii, adesea contradictorii, se prea poate ca anumite aspecte să aibă nevoie ulterior de completări sau de alte explicaţii.
Binevoiţi Excelenţă…
(semnat) Goering
Ex. Sale consilier regal, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, contele Brassier de Saint Simon la Constantinopol nr. 282
*
Copie Adresse 1046
Copie de la notre adressé à Monsieur le Consul de Russie à Jassy, en date du 3/15 Avril 1866.
Monsieur le Consul
Le sujet russe Prince Constantin Mourousy se trouvant depuis quelque temps à Jassy y forme des intrigues politiques dans le but évident de renverser le Gouvernement du Pays. Mourousy ne prend même pas la peine de cacher ses intentions car dans une conversation avec Préfet de Police de Jassy en l’engageait à quitter la ville, il a déclaré catégoriquement ne pas pouvoir renoncer en ce moment à aider son beau frère, Monsieur Nicolas Rosetti Rosnovanu dans le plan politique que celui-ci poursuivait. Il a ajouté, en outre, qu’il prévoyait une grande effusion du sang à Jassy.
En présence de ces faits, je me vois obligé Monsieur le Consul, de recourir à votre intervention efficace pour vous prier de bien vouloir signifier au Prince Mourousy qu’il ait à quitter la ville de Jassy au plus tard aujourd’hui à midi et a passer la frontière des Principautés Unies par Sculeni avant les trois heures.
Je vous prie en même temps, Monsieur le Consul, de notifier au Prince Mourousy que sa rentrée sur le territoire des Principautés Unies est interdite jusqu’à nouvel ordre.
Le soussigné espère Monsieur le Consul, que votre intervention décidera le Prince Mourousy à obtempérer immédiatement au désir de l’autorité, mais il croit, en tout cas, de son devoir de l’avertir par votre organe qu’un refus de sa part nécessiterait des mesures que mon devoir ne me permettrait pas de différer.
Agréez …
(Signé) Le Préfet du district Stephan Golesco[13]
*
Copie
Jassy, le 3/15 Avril 1866
Monsieur le Consul
Par la note que j’ai eu l’honneur de vous adresser ce matin, j’ai porté à votre connaissance la mesure d’expulsion qu’à la dernière extrémité j’avais cru devoir prendre envers le sujet russe Prince Constantin Mourousy à la suite des renseignements malheureusement trop certains qui le désignaient comme cherchant à organiser une révolte dans la ville de Jassy. Ainsi que vous avez pû vous en informer par vous-même, Monsieur le Consul, les évènements n’ont que trop justifié mes craintes. Ce matin même, une heure après que Monsieur le Consul de Russie recevait la note dont je vous communiqués copie et avant que le Prince Mourousy ait pu être sommé de partir, un attroupement considérable composé en grande partie d’étrangers munis de massues et d’armés à feu, s’est rassemblé devant la maison de Monsieur Nicolas Rosetti-Rosnovano, dans laquelle habitait le Prince Mourousy. Cet attroupement s’est emparé de la Métropole qui est située vis-à-vis de la dite maison. A la tête de l’émeute se trouvaient plusieurs membres d’un Comité politique que Monsieur Rosnovano présidait et dont les noms ont été publies dans des affiches imprimées et répandues par ce comité en nombreux exemplaires, tant dans les rues que dans des maisons privées. Une de proclamations du comité distribuée hier sous forme de feuille volante imprimé contenait un appel non déguisé à une révolte ayant pour bout de renverser le Gouvernement.
Des fenêtres de la maison de Monsieur Rosnovano ainsi que d’autres maisons voisines des coups de feu ont été dirigés sur la troupe, avant que celle-ci eût commencé à disperser l’émeute. Monsieur Rosnovano, du haut de son balcon, jetait aux émeutiers des billets par lesquels on leur enjoignait de piller tous les magasins où ils pourraient trouver de munitions ainsi que toutes les maisons où il y avait des armes.
Les sommations adressées à plusieurs reprises aux émeutiers par tous les chefs militaires et, entre autres par le général Davila, le capitaine Costiesco et le capitaine Pilat pour les engager à se disperser, sont malheureusement restées sans effet. Elles n’ont été accueillies que par des attaques à coups de feu, de massues et des pierres que la troupe a longtemps supportées avec la plus louable abnégation. Plusieurs déchargés en l’air n’ont fait que d’encourager les perturbateurs qui avaient garni de barricades les abords de la maison Rosnovano et s’étaient rendus maîtres de la métropole d’où ils tiraient des coups de feu et sonnaient le tocsin d’alarme pour appeler le peuple à la révolte. Leur appel n’a pas été écouté ; le peuple est resté paisible.
Lorsque l’autorité a eu épuisé tous les moyens de conciliation sans réussir à disperser l’émeute, elle s’est vue malheureusement obligée par les devoirs les plus sacrés d’employer la force. Il en était temps, car la troupe qui subissait depuis longtemps de nombreuses attaques sans y répondre, s’était déjà laissé repousser à deux reprises. Elle n’a donné feu qu’après que plusieurs officiers et soldats au nombre de quinze, ont été blessés et que deux soldats ont été tués par de coups de feu. L’ordre n’a pu être rétabli qu’après une lutte courte, mais douloureuse, dans laquelle la violence des émeutiers n’a pas permis d’éviter une effusion de sang. Quinze d’entre eux ont été tués et vingt-cinq blessés.
La tranquillité de la ville est, en ce moment, complètement assurée et les dispositions les plus efficaces sont prises pour qu’elle ne puisse plus être troublée. Quelques uns des principaux facteurs de l’émeute ont été pris les armes à la main et la justice civile poursuit, à leur égard son cours régulier.
Vous pouvez être rassuré, Monsieur le Consul, au sujet du maintien ultérieur de la tranquillité publique et faire connaître à vos protégés qu’ils peuvent en toute sécurité vaquer à leurs affaires, en continuant à observer la conduite pacifique qu’ils n’ont cessé de garder pendant toute la durée de ces tristes évènements. Je compte sur votre concours, Monsieur le Consul, pour les engager à s’abstenir de toute participation à un rassemblement quelconque et à obtempérer aux invitations que les agents de l’autorité leur adresseront en vue d’assurer le maintien de l’ordre.
Veuillez agréer, Monsieur le Consul, l’assurance de ma considération la plus distinguée.
(Signé) Le Préfet du district de Jassy Stephan Golesco
A Monsieur le Consul de S.M. Roi de Prusse
A.N.I.C., Microfilme R.D.G., rola 67, cadrele 133 – 143.
[1] Goering, Karl Emil Ludwig (1829 – 1905) diplomat german, consul al Prusiei la Alexandria şi la Iaşi (1858 – 1868), din 1868 în Ministerul de Externe, şef al cancelariei Reich-ului (1891 – 1894), coleg de şcoală al cancelarului Leo von Caprivi, vezi Philip Eulenburgs Politische Korrespondenz, Band II, Im Brennpunkt der Regierungskrise 1892 -1895, John C.G. Röhl Herausgeber, Harald Boldt Verlag, 1979, pag. 783. Acolo numele său apare ca Göring.
[2] Detronarea lui Cuza a avut loc în primele ore ale zilei de 11/23 februarie 1866.
[3] Filip de Flandra (1837 -1905), fratele regelui Belgiei Leopold al II-lea. A refuzat imediat oferta de a fi domnitor al României (cei care i-au făcut-o ştiau însă că prinţul era complet surd şi se aşteptau la refuzul său). La 25 aprilie 1867 se va căsători cu prinţesa Maria von Hohenzollern-Sigmaringen cu care a avut cinci copii. Fiul lor, Albert (1875 – 1934), va deveni în decembrie 1909 regele Belgiei.
[4] Theodor Rosetti (1837 – 1923), prefect de Vaslui (martie 1864 – 11 februarie 1866).
[5] Pogor Vasile ( 1833 -1906), om politic junimist, ministrul Cultelor (20 aprilie 1870 – 23 mai 1870).
[6] Cozadini, Dimitrie (1823 – 1878), om politic, ministru al Lucrărilor Publice şi de Finanţe în vremea domnitorului Al. I. Cuza, prefect de Iaşi (1866) ministru al Lucrărilor Publice în guvernul condus de Al.G. Golescu (2/14 februarie – 18/30 aprilie 1870).
[7] Brassier de Saint Simon Ballade, Joseph Maria Anton von (1798 – 1872), diplomat prusian de origine franceză, ministru plenipotenţiar la Atena (1838 – 1844), la Stockholm (1845 – 1854), la Torino (1854 – 1862), Constantinopol (1862 – 1869), ambasador la Roma (1869 – 1872).
[8] Rosetti-Roznovanu, Nicolae (1842 – 1891), descendent al unor vechi famili boiereşti, absolvent de bacalaureat şi licenţă în Drept la Paris (1858 – 1861), judecător la tribunalul Iaşi. Lider al manifestaţiei separatiste din 3/15 aprilie, a fost amnistiat de domnitorul Carol I la 10/22 mai, împreună cu mitropolitul Calinic şi alţi lideri separatişti. În 1868 va fi ales consilier municipal şi deputat. S-a distins în luptele de la Plevna din 1877.
[9] Calinic (Constantin) Miclescu (1822 – 1886), cleric român, descendent dintr-o veche familie boierească; unchiul său, Sofronie Miclescu, a fost mitropolit al Moldovei şi Sucevei (1851 -1861). Calinic a fost mitropolit al Moldovei (1865 -1875) şi mitropolit primat al Ungro-Vlahiei (1875 – 1886). Suspendat în perioada 6/18 aprilie – 2/14 iunie 1866 pentru participarea la manifestaţia separatistă de la Iaşi din 3/15 aprilie.
[10] Agent şi consul general al Rusiei era baronul D.B. Offenberg (1863 -1872).
[11] Davila, Carol dr. (1828 -1884), medic și farmacist român, de origine franceză, născut în Italia, cu studii în Germania și Franța, unul dintre întemeietorii serviciului sanitar şi al învăţământului medical românesc.
[12] Sturdza, Dimitrie A. (1833 – 1914), membru marcant al Partidului Naţional Liberal, din 1892 lider al partidului, de mai multe ori Preşedinte al Consiliului de Miniştri. La vremea respectivă ministru al Lucrărilor Publice în guvernul Locotenenţei Domneşti (11/23 februarie – 10/22 mai 1866).
[13] Golescu, Ştefan (1809 – 1874), liberal radical, de două ori Preşedinte al Consiliului de Miniştri, ministru al Afacerilor Străine şi de Interne în 1867. La vremea respectivă prefect al judeţului Iaşi.
Apărut în Tradiţie, Istorie, Armată, Colecţia Studii, coordonator cdor. conf. univ. dr. habil. Olimpiu Manuel Glodarenco, Dr. Cristina Constantin, Editura SITECH, Craiova, 2016, vol. I, pp. 87 – 94.
