Cine mai este vinovat de progres în zilele noastre? Foarte puține inovații vin dinspre stat, majoritatea având drept proveniență sfera privată. Cu mult timp în urmă progresul era adus de indivizi ”pe persoană fizică”, dacă ar fi să folosim o expresie consacrată. De ce făceau oamenii descoperiri, de ce căutau mereu ceva nou, ceva de care grupul să beneficieze, ceva care să schimbe în bine modul de viață al grupului? Simplu: pentru că este în natura umană. Curiozitatea, inovația, schimbarea, speranța că poate fi mai bine, au definit speța umană ”de la maimuță la roboți industriali”, o vorbă de duh, de pe vremea mărețului conducător care a stat un timp în persoana lui Ceaușescu Nicolae. Alte vremuri. Progresul era adus în mare parte de soția distinsului, un savant de renume mondial. Dar să nu deviem. Este ceva schimbat în zilele noastre? În mare parte nu. Omul, același om în cautare de nou, de mai bine, se trezește dimineața cu un chef de muncă nebun și se pune pe treabă. Există totuși o diferență: De astă dată schimbarea, progresul vine ”pe persoană juridică”. Să însemne asta că s-a schimbat ceva? Eu aș zice că da: progresul este modelat în așa fel încât să sporească profiturile persoanelor juridice, să crească pe fondul impresiei persoanei fizice că altfel nu se poate, că progresul și traiul mai bun cer sacrificii (pe persoană fizică desigur). Dați-mi voie domniile voastre să mă explic.
Media ne spune că dacă dorim să primim informație, trebuie să acceptăm agasantele reclame. Multe. Din ce în ce mai multe. Cât de mare ar trebui să fie volumul de informație pe care îl acceptăm? Ce caracteristici ar trebui să aibă reclamele pe care le acceptăm? Ar trebui oare acestea să descrie un produs nou care să ne facă viața mai bună? Ar trebui să spună adevărul și numai adevărul, așa sa-i ajute Dumnezeu din ceruri? Mă rog.
Riscurile sociale vă spun ceva? Se pare că din companiile medii și mari (vorbim de servicii, în mediul urban, unde este concentrată mai mult de 70% din populația activă din orașele României), ies la pensie sub 7% din angajați. Informația se bazează pe faptul că în ultimii 10 ani media de vârstă din aceste companii rămâne aceeași. Va să zică nu se constată o îmbătrânire a populației active care ocupă acest tip de slujbe. Cum se întâmplă asta? Simplu. Pe de o parte, angajații sunt confruntați cu sisteme de evaluare de performanțe care la rândul lor se raportează la indicatorii economico-financiari ai respectivelor companii, indicatori deosebit de duri care să asigure stabilitatea pe piață a organizației, pe de altă parte, lucru care se spune mai în surdină, orice slujbă are un termen de garanție, ca și biscuiții de exemplu. Dacă vrei să vinzi cincisprezece ani până ieși la pensie, la tejgheaua unui magazin de fițe unde se vând izmene de lux pentru dame ce vor să trezească dorința în soții din ce în ce mai plictisiți și prinși între nivelul patruzeci și patruzeci și unu al unui joc de mare angajament care le dă posibiliatea să fie generali-eroi, acolo, ei nefiind aici decât agenți de pază într-o alimentara unde se fură puternic covrigi, ei bine, ai o problemă. Pentru că la cincizeci de anișori nu mai poți trezi dorința în clientul care privește avid persoana și apoi raftul. La șaizeci de ani nu mai poți fi agent de vânzări, de marketing, de pază și în principiu nici un fel de agent, fie el secret sau nu. În firma de resurse umane pe care am înființat-o cu ceva ani în urmă, am trecut printr-o mulțime de întâmplări. Relevantă pentru articolul de față este următoarea: Un angajator mi-a cerut un director de marketing. Am obținut printr-o serie de interviuri o listă scurtă de zece persoane. Cei mai buni, dar și cei mai arătoși. Așa am auzit. Că respectivul angajator era un mare estetician, deci am luat în considerare toate aspectele, astfel încât clientul să fie mulțumit. Printre cei zece candidați se întâmpla să fie mama și tata al marketingului, o persoană deosebită: un c.v. impresionat, o experiență deosebită, mă rog, de toate, mai puțin una: doamna sărise uşor de prima tinerețe și deși straiele o ajutau, nu avea în ea chemarea. Bineînțeles că ați ghicit. Tipul a ales-o pe cea cu sânii mai mari.
Morala acestei povestiri este următoarea: Profesiile, specializările din ziua de azi tind să dispară. Sunt create modele (template-uri) cu ajutorul cărora poți lua de pe stradă un absolvent de la filosofie de exemplu și să-l pui cam în orice slujbă îți dorești: agent de vânzări, stoc control, marketing, routing, recruter etc. Cu un ”training” minim acea persoană va putea performa în aproape orice slujbă din sfera serviciilor. Poate fi numai bună pentru piața asigurărilor, o vom găsi și ca ”hostess” pentru o firmă din domeniul tutunului, sau vânzător într-un massmarket. Cu puțin efort va face carieră și va ajunge director de departament, indiferent care departament. Pentru că slujbele din ziua de azi nu mai cer o specializare și o experiență deosebită. Poți fi orice, oriunde. Deci mai bine o iei pe cea cu sânii mari. Nu știu dacă hormonii din puii de la alimentarele de azi, fie ele Cora, Carrefour, Real sau oricare alta, care fac ca sânii băieților să crească necontrolat, au fost gândiţi pentru o mai bună integrare pe piața muncii a bărbaților în condițiile de azi când femeile tind să aibă un cuvânt important de spus, sau altul să fie motivul. Cert este că o persoană cu o experiență deosebită pe piața muncii va fi expusă unui risc social deosebit, a cărui magnitudine crește odată cu înaintarea în vârstă. Ultima perioadă a vieții profesional active este deosebit de expusă riscurilor. Cam asta vroiam să spun despre riscurile sociale.
Să revenim deci la progres. Cu ce sacrificii? Sau mai bine spus sunt toate sacrificiile necesare? Își poate aroga mediul privat (ca organizații) meritul progresului, sau este acesta un merit al oamenilor care s-ar fi produs oricum fie sub umbrela organizațiilor fie al altor entități? Ceea ce vreau să spun este că nu trebuie să cădem în păcatul acceptării oricărui fel de compromis motivând că acesta este prețul progresului. Eu aș spune că progresul este inevitabil, dar timpul de implementare, timpul în care noi facem schimbări, timpul pe care ni-l dedicăm pentru a înțelege schimbările pe care le facem ne aparține. Nu ar trebui ca această decizie să o lăsăm organizațiilor comerciale doar de dragul profitului și a stabilității acestora pe piață. Există în prezent termenul pe care mai puțini îl cunosc: ”uzură morală planificată”, sau ”moral projected obsolete”. Acest lucru înseamnă că o organizație decide când un produs este uzat moral și a venit timpul să fie înlocuit datorită noilor descoperiri. Teoretic. Pentru că practic lucrurile stau altfel. Pentru a explica, să amintim și termenul de ”schimbare estetică”, sau ”facelift”. Asta înseamnă că nu avansul tehnologic a stat la baza uzurii morale care a dus la necesitatea schimbării, ci nevoia producătorului de a mări volumul de vânzări prin crearea necesității înlocuirii unui produs cu altul, chiar dacă primul nu este uzat în mod real. Adică: ”Bre, îți merge mașina?” ”Da.” Da, dar nu are bulină roșie și acu' se poartă cu bulină. Deci treci încoace de ia-ți una nouă.” Prin anul 2003, un raport al OMS spunea că din 20.000 de medicamente ieșite pe piață în anul precedent numai cinci sunt cu adevărat inovative, iar restul au suferit numai schimbări de formă, având la bază aceeași substanță activă, dar cu prețuri evident mult mai mari.
Nu trebuie acceptat progresul cu orice sacrificii. Noi putem modela și orienta din nou progresul prin comportamentul nostru. Un telefon rămâne un telefon și nu trebuie schimbat numai datorită culorii și formei. La fel televizorul, calculatorul, mobila sau frigiderul. Poate că de cele mai multe ori ajunge să fotografiezi un nou peisaj, să citești o carte nouă sau să vezi o piesă de teatru nouă și îți vei satisface setea de NOU. Ai puțintică răbdare și gândește-te atunci când schimbi ceva cu care nu te vei mai întâlni niciodată.
