În 15 ianuarie, pe un blog cunoscut (blogary), un tânăr intelectual român reia problema Proiectului Naţional al României actuale. Spicuim din cele ce scrie Mirel Axinte:
„Astăzi, opinia majorității covîrșitoare a elitelor, a celor care compun ”partida democratică”, ”dreapta”, e că numai renunțarea la suveranitate și externalizarea leadershipului național ne mai pot salva de mafie, de urmașii activiștilor PCR și securiștilor, de jugul rusesc, de propria neputință și incompetență națională. Este o recunoaștere implicită a eșecului statalității românești. Pe termen lung o asemenea doctrină a intervenționismului ca unică șansă este sinucigașă. Cu atît mai mult cu cît nici Occidentul nu mai e ce a fost și Uniunea Europeană tinde să se transforme într-un experiment ultra-etatist sinistru”.
Dacă dreapta patriotică alunecă într-un intervenţionism “sinucigaş”, stânga criptocomunistă se leagănă în iluzia unui autohtonism interesat şi rapace:
“În același timp, ”partida națională”, anti-intervenționistă, e partida condusă de mafioți și securiști, pe care regulile și controlul Occidentului îi deranjează și nu-i lasă să transforme România într-o feudă a mafiei. Ne place să credem că banii europeni rezolvă totul și că îi vor opri pe useliști să scoată România din lumea civilizată. Nu este așa. Occidentul începe să stea din ce în ce mai prost la capitolul bani și Rusia și China abia așteaptă să ne ia în primire. E convenabil pentru ambele părți: Rusia sau China își stabilesc (încă) un cap de pod în Europa, iar mafioții și urmașii securiștilor și activiștilor PCR sînt fericiți că primesc bani fără să-i controleze nimeni și să-i oblige să respecte reguli”.
Care este atunci soluţia? Ne aruncăm în braţele Imperiului mondial sau în cele ale mogulilor autohtoni, conectaţi la puterile asiatice pomenite, care ne aşteaptă şi ele la cotitură?
Autorul caută soluţia într-o (re)formă de instituţionalizare autohtonă, adică în crearea unui partid nou, naţional, dar fără glazura securisto-comunistă, dezbărat de patriotismele de faţadă, dar şi de neputinţele istorice ale partidelor de până acum. Cu alte cuvinte, România ar trebui să nu mai cedeze în faţa intervenţionismului facil (de genul "să-i lăsăm pe imperiali să ne guverneze, noi nu suntem în stare!"), dar să fie în acelaşi timp capabilă să se apare şi de corupţia generalizată din interior. O naţiune care îşi are principiul suveranităţii acasă, fără ca acest “acasă” să însemne locul călduţ al baronului local, incompetent şi autoidolatru. Grea încercare!
Intrat în discuţia de faţă cu patos, Dragoş Paul Aligică, un cunoscut comentator aparţinând grupării care se intitulează dreapta patriotică, e de părere că proiectul în cauză e utopic. Vara lui 2012 ar fi demonstrat că dreapta naţională este incapabilă să ducă lupta cu falsa elită autohtonistă provenită din Vechiul Regim. Soluţia e dată mai jos:
“Practic, proiectul nostru naţional de autoguvernare naţională a fost scos din istorie de evenimente: demografia, cultura, geopolitica, conjunctura, toate au lucrat împotriva lui. Suntem în poziţia de a ne regrupa şi regândi lucrurile din temelie.
Ce rămâne? Rămâne o identitate de apărat şi o minoritate: O comunitate virtuală de câteva milioane legată de o limbă şi un ideal cultural. Un număr de indivizi care poate că au voinţa, caracterul şi putinţa să perpetueze un proiect identitar şi de autoguvernare ca formă de autoapărare. O sumă de indivizi care acceptă să se lase legaţi de un contract social mai special şi profund. Atât. E mult, e puţin?
Tind să cred că este suficient. Să nu uităm un lucru: minorităţile fac istoria.”
Dragoş Paul Aligică propune o virtualizare a comunităţii noastre naţionale, după constatarea eşecului de fapt al autoguvernării. O retragere într-o luptă identitară minoritară, într-un ideal cultural delocalizat, urmărind mirajul unui contract social mai special.
Critica modelului liberal e firească. Ţara “autoguvernată” după modelul interesului (economic sau de putere) s-a dovedit un cvasi-eşec. Românii, cum spunea Petre Ţuţea, par a fi mai dornici să-i apere pe străini decât pe români. Guvernarea pare a merge împotriva scopului ei firesc, acela de a-i ajuta pe guvernaţi. Unde e problema?
Dacă facem un pas în trecutul de dreapta al României interbelice, găsim aceeaşi preocupare de Proiect Naţional, asemănător instituit. Mircea Vulcănescu, poate cel mai sincer căutător al unui proiect naţional românesc, scria: “dacă tineretul acestei ţări nu reuşeşte ca, în această generaţie, să reducă idealurile omeneşti centrifugale ale românilor din diferite colţuri ale ţării într-un singur chip al omului românesc, în care să se recunoască românii de pretutindeni (…) unitatea politică a acestui neam, care s-a dorit un mileniu şi care în clipa când îşi dă mâinile nu se mai recunoaşte – mi se pare ameninţată”.
O unitate culturală, aşadar, ca şi cea propusă de Dragoş Paul Aligică. Vulcănescu dorea unitatea românească dincolo de ispitele centrifugale: Rusia, Franţa, Bizanţul, Germania. O unitate culturală, o imagine unitară care să asigure unitatea politică. Culmea! Când s-au întâlnit, după un mileniu, pare că românii nu se mai recunosc şi-şi doresc să se despartă! Sau nu pot să stea împreună.
N-am făcut niciun pas de la martiriul (considerat de Noica inutil şi inoportun) lui Vulcănescu încoace. Presentimentul eşecului e uriaş, prea mare, am spune. Mereu ne lamentăm că nu suntem destul de abili pentru a intra în Istorie aşa cum suntem, ca români. Ultimul proiect e şi cel mai proaspăt, dar şi cel mai vechi: un alt Partid, aceeaşi problemă. Cum să calci în istorie fără să te calci pe tine însuţi în picioare? Trebuie spus că nu numai românii au problema asta. Ceea ce pare un Imperiu Global, lumea occidentală, se confruntă încet, dar sigur, cu o autodistrugere implacabilă. Dacă la noi doar interlopii îşi trimit bombe cu dedicaţie, în America e treaba lui Obama să se lupte cu armele de foc, care ucid în stânga şi-n dreapta, manevrate de cetăţeni oarecare. Rusia lui Putin face caz de legile adopţiei şi nu mai vrea ca America să “cumpere” copii ruşi (legea Dima Iakovlev). Dar dacă patriotismul acesta îl excită pe colonelul Dogaru de la noi şi pe alţii ca el (trăiţi în umbra ideii că Rusia e bună cu ordinea ei, iar Germania face rău cu haosul său democratic), trebuie spus că acelaşi patriotism nu valorează prea multe parale la dimensiunea Istoriei. Putin poate fi un patriot adevărat pentru ruşi, văzut de la noi. S-ar putea să fie însă letal Rusiei, cu tot cu patriotismul lui. Acţiunile omului politic sunt întotdeauna dublate de ceva inefabil, care le face greu de anticipat, dacă nu imposibil. Profetismul nu mai este chiar o îndeletnicire la modă şi trebuie să remarcăm că vechii profeţi aveau răbdare…cu miile de ani. China e marea figură ce se ridică din apele planetare. Dar cine poate şti cum va evolua acest colos cu miliarde de picioare de lut, sau, şi mai rău, cu miliarde de stomace dormice de lux? Cum va arăta o Chină cu adevărat puternică e greu de anticipat, dar efigia ei ne poate da fiori. America aleargă şi ea după o glorie ce pare apusă. Ghetoizarea internă este fără margini, iar elita americană regretă, nu chiar excepţional, rezultatele Războiului de secesiune. Recent, Germania face Americii un portret demn de Pravda, în care “columniştii” germani de top îşi bat pur şi simplu joc de marea naţiune de peste ocean, care nu e în stare să-şi îndrepte stâlpii de telegraf după trecerea unei furtuni mai puternice…Ce bine că trăim în Germania, spun ei! Da, dar câtă vreme veţi mai trăi în Germania? O generaţie, două sau trei? Când Germania va prelua controlul Europei, deja o Antantă Chino-Rusă va fi trecut graniţa poloneză şi română, peste scutul antirachetă de la Deveselu…Scenariile sunt catastrofice. Dar realitatea abia aşteaptă aşa ceva.
Prin urmare, să nu mai facem proiecte de dragul proiectelor. Să vedem proiectul realităţii şi să trăim cu el în minte şi-n inimă. Noi, românii, ne-am simţit bine în infraistorie, acolo unde înţelesurile nu depind de realitate, ci de Realităţi, acolo unde mitul e mai viu decât focul din vatră şi unde trecutul atrage mai abitir decât utopia viitorului.
Sau să facem proiecte, dar conştienţi că până acum niciunul nu a dat rezultate. Singurul proiect care a reuşit a fost cel care nu a depins de noi. El se cheamă Poporul Român. Ştie cineva cum s-a născut acest Proiect?
