Introducere
Încă de la căderea Constantinopolului şi, deci, sfârşitul Imperiului Roman de Răsărit (eveniment istoric cu profunde implicaţii spirituale pentru creştinii-ortodocşi), lumea ortodoxă se află în căutarea unui nou centru de putere geopolitică capabil să articuleze cu succes, încă o dată, idea imperială a creştinătăţii orientale.
De-a lungul timpului, regatele ce au căutat a obţine acest prestigios titlu au fost numeroase: de la scrisoarea-panegiric trimisă de monahul Filofei din Pskov cneazului Vasili al 3-lea (ce marchează primul interes rusesc faţă de acest titlu), până la pretenţiile istorice bulgare şi otomane ce trebuie, fără îndoială, a fi luate în considerare, aceste impunătoare civilizaţii au încercat, fără succes, să îşi asume rolul ce rămâne în continuare disputat chiar şi în contemporaneitate. Însă, dacă există vreun candidat care se să bucure de o recunoaştere mai extinsă, aceasta este ,,lumea rusească’’, reprezentată politic astăzi de către Federaţia Rusă.
Patimile şi transformările istorice ale ,,lumii ruseşti’’
La sfârşitul Primului Război Mondial, odată cu Revoluţia Bolşevică de la 1918 şi preschimbarea fostului Imperiu Ţarist în Uniunea Sovietică, rolul istoric al Rusiei ia o turnură radical diferită. Dacă la 1812 motto-ul neoficial al ţarismului în timpul domniei lui Alexandru I era ,,Ortodoxie, Autocraţie, Naţionalitate’’, noul stat sovietic devine garantul internaţionalismului proletar, al anticreştinismului şi al urii fanatice faţă de valorile şi instituţiile ,,lumii vechi’’, aşa cum fusese aceasta din urmă teoretizată de către cei doi părinţi ai marxismului clasic, Marx şi Engels.
Dacă în plan politic, căderea ţarismului se datorează în egală măsură lipsei majore de transparenţă a curţii imperiale şi capriciilor unei aristocraţii avide de averi, foarte puţin apreciate de către ,,cei mulţi’, în plan spiritual, aşa cum mărturiseşte Sf. Ioan Maximovici, aceasta se datorează necredinţei în Dumnezeu şi a unui creştinism strict instituţionalizat, prea puţin consolidat duhovniceşte în sufletele oamenilor. Rezultatul este grăitor: persecuţiile sovietice anti-creştine fac milioane de victime, sute de mii de biserici ortodoxe sunt distruse, ateismul de stat îi forţează pe credincioşii ruşi să se întoarcă la creştinismul apostolic original şi să regăsească catacombele ce au dat Bisericii lui Hristos atâţia mucenici.
Însă, în ciuda violenţei deosebite şi a distrugerilor cauzate de către bolşevici, acest episod din tumultoasa istorie a lumii ruseşti nu este nicidecum singular: de la asasinarea lui Alexandru al II-lea, pe fondul ascensiunii ideilor radical anarhiste la 1881 (tendinţă ce îşi va găsi apogeul odată cu mişcarea narodnicistă de la 1905, sub Nicolae al III-lea), până la pogromurile frecvente din timpul domniei lui Alexandru al III-lea, istoria poporului rus este plină de astfel de evenimente istorice ,,purificatoare’’, venite deseori pe fondul unor nemulţumiri sociale ori a unei stagnări de ordin economic.
Misiunea Rusiei astăzi, între mesianism şi prudenţă (1)
Cu toţii suntem conştienţi de faptul că dominaţia euro-atlantică asupra Europei, ce se perpetuează începând cu 1945, are implicaţii ideologice clare, în ciuda unui mit destul de răspândit care afirmă că epoca ideologiilor a apus, iar în locul acestora s-au instalat simple raţiuni geopolitice din sfera realpolitikului. Această idee nu poate fi mai falsă, întrucât Statele Unite şi-au asumat deschis, fără ocolişuri, rolul de garant univeral al liberalismului, pe care nu se sfieşte a-l apăra, chiar cu riscul declanşării unor conflicte diplomatice grave, cu consecinţe deja vizibile în sfera geopolitică, acolo unde conflicte precum cele din Ucraina ori Siria devin din ce în ce mai dese.
Chiar şi aşa, Rusia şi aliaţii săi din BRICS nu se grăbesc a face acelaşi lucru în sens invers, cu toate că această decizie ar influenţa enorm felul în care ,,Noua Rusie’’ a lui Vladimir Putin este văzută internaţional, dar mai cu seama în Europa de Est, acolo unde Rusia suferă încă din pricina neînţelegerilor şi greşelilor istorice, neasumate ori slab gestionate de ambele părţi. Cu toate că, pe plan intern, Rusia a făcut progrese importante (întărirea relaţiei dintre Biserică şi stat, luarea de măsuri instituţionale împotriva atomizării sociale, începutul dedolarizarii, etc.), ea nu pare a ieşi din logica ,,conservatorismului într-o singură ţară’’, făcând astfel, în mod nefericit, jocul celor ce îi vor răul.
Cazul războiului din Ucraina este mai mult decât grăitor: în locul susţinerii logistice şi politice a celor două republici populare din Donetsk şi Lugansk, Kremlinul a preferat varianta timida a acordurilor de la Minsk suferind, aşadar, o înfrângere strategică, ce i-a subminat poziţia de încredere de care se bucură în rândul anti-globaliştilor şi patrioţilor din întreaga Europă. Conflitul din Ucraina, la care participă de ambele părţi voluntari de pe toate meleagurile, este expresia apoteotică a ,,internaţionalizării’’ luptei: nu mai este vorba despre un simplu conflict BRICS-NATO, ci despre lupta popoarelor suverane de a-şi păstra particularităţile civilizaţionale ce le-au făcut ceea ce sunt în prezent. Felul în care se va sfârşi acest conflict depinde doar de noi.
http://geopoliticaestului.ro
