Având în vedere sesizarea de către Franța a Consiliului de Securitate al ONU, brusc a apărut pe tapet problema kurdă. Cu toate acestea, de aproape un secol nu e nimic nou în ce-i privește pe kurzi, ei rămânând împărțiți între Persia și țările care au rezultat din dezmembrarea imperfectă a Imperiului Otoman, adică Turcia, Irak și Siria în special.
Am putea mai degrabă să ne întrebăm în legătură cu problema americană. Căci aici, dimpotrivă, sunt elemente noi, fiindcă după înfrângerea locotenenților lor din Statul Islamic, SUA înțeleg acum să angajeze o armată kurdă, tot împotriva Siriei.
În octombrie, Statele Unite au asigurat și protejat exfiltrarea combatanților din Statul Islamic, în principal mercenari străini, din orașul Raqqa, pe care l-au ras cu ajutorul „coaliției” lor atlantico-islamiste și care era pe punctul de a fi eliberat de forțele siriene. Atunci SUA i-a condus pe acești teroriști, adică aproape 4000 de persoane, după un reportaj al BBC, către nord. pentru reamintire, atunci când la 9 noiembrie Siria s-a plâns la ONU, Franța nu a avut nimic de spus despre această salvare și reamplasare a acestei armate străine de către SUA în Siria. Apoi, în noiembrie, când Statele Unite au anunțat că vor continua să ocupe estul Siriei chiar și după înfrângerea sperietorii islamiste pe care tot ele o creaseră, Franța nu a văzut în lucrul acesta nicio amenințare la adresa păcii și stabilității internaționale; la fel și când Statele Unite au declarat mințind, în 14 noiembrie (prin vocea lui James Mattis), că ONU le-a autorizat să intervină în Siria. În prima decadă a lui noiembrie Statele Unite au acordat încă acoperire aeriană Statului Islamic pentru a permite retragerea contingentelor mari ale acestuia (mii de luptători) care fugeau din fața armatei siriene, de exemplu părăsind Abu Kamal în direcția Wadi al-Sawab. În noiembrie și decembrie Statele Unite au retras și reamplasat forțe islamiste, iar în noaptea de 28 spre 29 decembrie ele au exfiltrat din Deir ez-Zor, cu ajutorul elicopterelor, cam cincizeci de șefi ai Statului Islamic.
După ce au clamat toată luna noiembrie și decembrie că nu vor părăsi Siria (SUA au astăzi forțe în 149 de țări, deci mai mult de trei sferturi din țările lumii) după înfrângerea Statului Islamic, Statele Unite au declarat în 14 ianuarie că au început să constituie o nouă armată de 30.000 de oameni în regiunile siriene pe care le ocupă. Prezentată pudic drept „forță de securitate la frontiere”, SUA au precizat că această armată va sta în Siria, nu la frontiere, și va avea ca misiune împiedicarea reinstalării suveranității guvernamentale și restabilirea serviciilor public în regiunile din care s-a retras Statul Islamic (sub protecția lor), adică faptul că această nouă armată va înlocui forțele teroriste. La u prim moment, SUA vor desfășura această forță în valea Eufratului, pe limita occidentală, pe care o numesc în mod deschis frontieră, zonei lor de ocupație pe care au încredințat-o tinerelor „Forțe Democratice Siriene”. În mod clar Statele Unite vor să creeze o frontieră între partea neocupată a Siriei și triunghiul de la est de Eufrat, și evident vor să sustragă definit această zonă ocupată, adică o treime din țară, suveranității siriene. SUA înțeleg deci să instaureze un nou regim de ocupație pentru a înlocui Statul Islamic în Siria, doar că vor acorda acestei noi entități politice recunoaștere și susținere militară directă, în vreme ce până acum pretindeau (mințind) că luptă împotriva Statului Islamic, al cărui scop în împărtășeau, adică acela de a da jos guvernul sirian. Desigur, până aici nimic nu e cu adevărat surprinzător.
Ne amintim că revoluția din vinerile de la prânz, după ieșirea din moschei, în 2011, a debutat în regiunile arabe sunite (din centru), cele mai sensibile la fermentul qatarez, saudit și american. Numai după doi sau trei ani de tratamente dure, care s-au generalizat și s-au extins spre nord, au decis milițiile kurde, la bază organizații populare tribale, să ia arma în mână pentru a se alătura forțelor guvernamentale. Kurzii sunt, desigur, astăzi, în majoritate suniți, dar istoric, ei sunt reticenți, ca toate popoarele de origine persană, față de colonizarea arabă, și sunt foarte mulțumiți de coabitarea pe care a organizat-o regimul laic sirian, mai ales în comparație cu haosul pe care l-au iscat Statele Unite în întregul Orient Apropiat după 1991, adică după retragerea diplomațiilor sovietică și franceză și, în subsidiar, după sfârșitul primului război din Golf dus de Irak (atunci tot sub regim laic) contra revoluției islamice iraniene. De altfel, s-a putut remarca rapid mixtura religioasă (și sexuală, desigur mai mică decât în armata regulată siriană) a forțelor kurde, Unitățile de Protecție a Poporului. Dar kurzii nu doreau să lupte în afara regiunilor lor. Ei au ajutat armata guvernamentală prin susținerea pozițiilor acesteia, coordonându-se cu ea, dar au respins invitația de a lupra spre sud. Ei, dimpotrivă, au suportat mai multe ofensive puternice convenționale turcești de la începutul războiului din Siria, care s-au calmat în general după asistența militară acordată de Rusia Siriei, plus câteva ostilități dezordonate din partea turcomanilor, alt popor non-arab din nordul Siriei. Trebuie să ne reamintim că cei care l-au asasinat pe pilotul rus doborât de Turcia în Siria au fost Lupii Gri turcomani.
Forțele kurde au participat totuși la eliberarea Alep-ului (ocupat de Al-Nosra, aceea care își făcuse „bine treaba”, după cum spunea Laurent Fabius, atunci ministru de externe francez) de către armata siriană supervizată de ruși, și au participat de asemenea fără tragere de inimă la ultimele lupte contra Statului Islamic în jurul orașului Raqqa, pe de o parte din solidaritate cu vecinii lor sirieni și arabi și pe de altă parte pentru a evita o repliere a forțelor islamiste către nord (bine că americanii i-au trimis spre est!). kurzii au fost de asemenea martori la enormele furnizări de armament făcute de Statele Unite către Statul Islamic și Al-Qaeda (local, Al-Nosra). În fine, kurzii au văzut trecând prin frontiera turcă și pe teritoriul lor toate livrările de armament trimise centralei de recepție numită „Armata Siriană Liberă”, iubită de formatorii de opinie europeni. La sfârșitul lui 2015, aceasta, debordată de armamentul care venea prin Turcia și pe care forțele islamiste aflate în dificultate nu mai ajungeau să-l ia, a cedat presiunilor americane pentru a forma o adevărată miliție, numită „Forțele Democratice Siriene”, forte reală, dar neloială democrației alese la Damasc. Atunci s-a produs o scindare a Armatei Siriene Libere, o facțiune cu dominantă turcomană rămânând o centrală de aprovizionare virtual alimentată din Turcia, iar o altă facțiune devenind o adevărată miliție, la început cu o puternică dominantă kurdă, care apoi a basculat progresiv spre o majoritate arabă pe măsură ce se apropia de sud. Statele Unite revendică crearea acestor Forțe Democratice Siriene, în vreme ce numitorul lor comun este lupta contra islamismului. Este deci mai probabil ca această coaliție eteroclită și chiar multiconfesională, fiindcă ea cuprinde și unități siriene creștine, să fie născută din opoziția față de dictaturile Statului Islamic și Al-Nosra, în regiunile orientale din care armata siriană a fost alungată, dar cu care ea s-a coordonat foarte bine pentru eliberarea Alep-ului în 2016.
În pofida a ceea ce poate pretinde Turcia, kurzii din Siria nu au nicio pretenție teritorială externă, și mai ales nu împotriva unui stat puternic ca Turcia. Ei sunt mulțumiți de coabitarea pașnică a popoarelor sub regimul democratic laic din Siria, care de altfel le-a acordat o mai mare autonomie politică de la începutul războiului. Ramură a unui popor la început nomad, divizat de câteva secole între Persia și imperiul arab apoi otoman, ei sunt evident pragmatici și știu că un stat suveran enclavizat și înconjurat de puteri islamice cum sunt Iranul, Turcia și regimurile arabe sunite islamiste, cu care SUA înlocuiesc pas cu pas statele laice ale regiunii, ar fi nesustenabil și neindependent. Ei știu de asemenea că Turcia nu le va permite niciodată accesul la mare în nord-estul Siriei. Prin urmare, nu promițându-le arme pot americanii să-i seducă și să-i întoarcă împotriva guvernului sirian. Singura promisiune care i-ar putea face să se răscoale contra guvernului sirian, singurul garant posibil al coabitării popoarelor dintre Tigru și Mediterana, este promisiunea unui stat independent cu puternică susținere militară a SUA. Anunțând crearea și recunoașterea unui nou stat în triunghiul oriental al Siriei, SUA fac această promisiune, chiar dacă sudul acestui triunghi este mai mult arab decât kurd, generator de viitoare conflicte. Nu e sigur că populația kurdă va adera la acest plan, mai ales după ce a văzut ce au făcut Statele Unite din Kurdistanul irakian, pretinzând să dividă Irakul în trei, apoi înarmând hoardele arabe sunite împotriva kurzilor. Dar Statele Unite speră să compromită forțele kurde în fața guvernelor sirian și rus, și acesta este poate motivul atacului cu drone „în roi” (premieră mondială a acestei tactici, până acum teoretică) contra bazelor de la Hmeimim (aeriană) și Tartus (logistică) din 6 ianuarie, despre care s-a stabilit repede că și dacă ar fi venit dintr-o zonă rebelă, atacul nu putea, în termeni tehnologici, ca și de competență, să fie decât opera SUA.
În ceea ce privește Turcia, singurul reproș pe care i-l făcea până acum Franța era o deteriorare a statului de drept după tentativa de lovitură de stat din iulie 2016. Acesta este, după cum spunea Emmanuel Macron în 6 ianuarie, motivul pentru care negocierile de aderare nu progresează, fiindcă, la fel ca și Comisia Europeană care duce aceste negocieri, Franța nu are intenția de a reproșa Turciei ocupația militară a Ciprului, nici să ceară sfârșitul acestei ocupații a unui membru al Uniunii Europene înainte de a purta negocieri deschise în deplină cunoștință de cauză a acestui fapt. Or, în vreme ce vreo sută de rezoluții ONU care condamnă formal această ocupație se prăfuiesc pe vreo etajeră la New York, Uniunea Europeană a decis în 2015 să dea un tribut anual de trei miliarde de euro Turciei pentru a-i mulțumi pentru cele două milioane de intruși pe care i-a lăsat să pătrundă ilegal în spațiul Schengen în cele patru ultime luni din 2015, ca răspuns la apelul din 24 august lansat de Angela Merkel și François Hollande. De aceea, fără o schimbare de atitudine brutală și solidă, nu există nicio șansă sau motiv ca Turcia să ia în serios Franța sau Uniunea Europeană, indiferent despre ce ar fi vorba. Dacă nu mă înșel, când în 2015 Turcia a atacat frontal Siria, când aviația sa a bombardat orașul kurd sirian Kobané (sau Aïn al-Arab) și când peste o lună și jumătate micuțul Aylan Kurdi (kurd sirian din Kobané), fugind de bombardamentele turcești, s-a înecat pe o plajă turcă, guvernul francez, ca și vecinii săi și conducerea europeană, a culpabilizat clar popoarele europene pentru egoismul lor și a cerut Turciei să expulzeze mai mulți sirieni către Europa…
De aceea, preocuparea bruscă a Franței, care anunță sesizarea Consiliului de Securitate pentru o amenințare la adresa păcii și securității internaționale datorită intervenției turcești în Siria, este ridicolă și scandaloasă. Este ridicolă fiindcă nu este prima dată, din 2011, când Turcia atacă Siria sau invadează regiunile frontaliere ale acesteia. Este scandaloasă fiindcă Franța participă și ea la agresiunea și la invadarea Siriei, având forțe permanente la sol și poate chiar avioane în bazele aeriene de ocupație americane, și mai ales fiindcă uită să menționeze ocuparea și decuparea unei treimi din Siria de către Statele Unite ale Americii și aliații și locotenenții acestora. În cazul specific prezentat, amenințarea păcii este atunci când SUA au anunțat crearea unei noi armate pe teritoriul Siriei, și tocmai ca reacție la această amenințare a decis Turcia să intervină, violând desigur dreptul internațional și suveranitatea Siriei, la fel ca SUA. De altfel, baza aeriană de la Menagh (nord-vest), bombardată de Turcia în Afrin sâmbătă, 20 ianuarie, era utilizată de Statele Unite pentru a livra arme Forțelor Democratice Siriene care sunt supervizate de ele.
Thierry Meyssan arăta recent (www.voltairenet.org/article199359.html) că Franța se pregătește să recunoască în curând suveranitatea statului kurd proclamat de Statele Unite pe teritoriul Siriei, Rojava. Or, un stat kurd în triunghiul nord-estic al Siriei nu este viabil. Un mic detaliu, forța de securitate de la „frontierele” triunghiului oriental fondat de SUA cuprinde, după declarațiile americane, 30.000 de oameni, în curs de pregătire. Ne amintim că SUA au evaluat mereu forțele Statului Islamic undeva între 20.000 și 40.000 de oameni, chiar când guvernul sirian înregistrase deja intrarea a 30.000 de mercenari străini în țară. Dintre cele 30.000 de posturi, SUA anunță că 15.000 sunt prevăzute pentru Forțele Democratice Siriene (deci mixte, kurde și arabe). Alte surse anunță că restul, 15.000 prevăzute și deja 10.000 ocupate, sunt pur și simplu mujahedini reconvertiți din Statul Islamic, toate acele trupe care au fost salvate și exfiltrate de Statele Unite la eliberarea fiecărui mare oraș de către armata siriană. Chiar formați de militari (mai ales americani), acești oameni, care mai mult au violat decât au tras cu arma și care mai mult au mânuit cuțitul de tăiat gâtul decât Kalașnikovul (pardon, M16-le și alte Humvees americane), nu vor fi niciodată adevărați soldați. Ei nu vor putea niciodată să se amestece în unități mixte cu voluntari kurzi sau sirieni care au luat arma în mână pentru a-și apăra familiile împotriva violatorilor și tăietorilor de gâturi. Ei ar putea să fie întrebuințați în unități omogene desfășurate chiar la limita exterioară a unui teritoriu, dar nu vor rezista tentației de a hărțui populația. Mai devreme sau mai târziu, această armată americană de tip proxy va exploda, sau cel puțin se va rupe în două, și mai devreme sau mai târziu, statul despre care vorbim se va diviza între nordul kurd și sudul arab, cel puțin.
Ca de obicei, decidenții americani își demonstrează necunoașterea și disprețul pentru științele sociale, cum ar fi istoria, sociologia sau polemologia, și pentru științele umane, ca psihologia și religia. Dar tot ca de obicei, contează prea puțin, fiindcă scopul lor principal este să creeze haos. Ironia este că doar uneltirile lor ar putea să apropie (o vreme) interesele persane și turcești, ceea ce evident nu este în interesul american.
Popoarele din Europa și Asia Minoră (inclusiv Persia) ar trebui să se bucure de disputa dintre primele două puteri militare ale NATO. Iar această dispută e serioasă, Turcia neputând accepta crearea unui stat kurd. Dar Franța ar trebui să stea departe de această afacere. Țările europene au destule probleme cu Turcia, pe care nu le tratează, pentru a nu mai avea nevoie de încă una în plus, una ilicită și de nesusținut.
În Kurdistan nu e nimic nou, în Statele Unite doar o greșeală strategică în plus.
Traducere Vladimir Muscalu
http://stratediplo.blogspot.ro/2018/01/question-etatsunienne-au-kurdistan.html
