În Constituţia şi legislaţia României există numeroase prevederi privind drepturile minoritarilor etnici. Există chiar legi întregi care au drept scop să detalieze dreptul la identitate al minoritarilor. (Vezi Constituţia, art. 6: „Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.”)
În general, în fiecare ţară, pe lângă minorităţi, îşi duce existenţa şi o majoritate etnică, cea care dă, de regulă, numele ţării respective, precum şi limba de stat, naţională. La o lectură atentă, constatăm însă că în Constituţia României, ca şi în legile ţării, nu există nici măcar o singură propoziţie al cărei subiect să fie majoritatea românească! Nu există nici măcar o menţiune a acestei majorităţi! Vag, în Constituţia României, s-ar părea că la românii majoritari se referă sintagma „ceilalţi cetăţeni” din art. 6, alineatul 2: „Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români.” (s.n.)
Las deoparte caracterul „ilizibil” al acestui alineat, căruia îi putem da un înţeles, extrem de vag, numai prin deducţie, iar nu şi prin decodarea obişnuită a unui text. Şi mai constat o dată, ca pe un paradox, ca pe o bizarerie nefirească, că despre majoritatea etnică nu se face nicio referire în legile româneşti, inclusiv în legea supremă: Constituţia! Majoritatea românească nu este subiect de drept în România!
Nu cunosc legile şi constituţia din celelalte ţări europene, dar sunt gata să pariez că pretutindeni situaţia este aceeaşi, dacă nu în toate, măcar în majoritatea statelor europene.
Consider aşadar că avem de-a face într-adevăr cu o anomalie! Că nu este firesc să vorbim despre drepturile şi obligaţiile minoritarilor, fără să identificăm deopotrivă care sunt drepturile şi obligaţiile persoanelor care aparţin majorităţii etnice, naţionale!
Este lucrul cel mai firesc din lume să vorbim despre drepturile şi obligaţiile tuturor comunităţilor care alcătuiesc, ca părţi componente, întregul care se numeşte populaţia unei ţări, naţiunea respectivă! Dacă avem legi şi prevederi constituţionale pentru minoritarii etnici, trebuie să avem asemenea prevederi şi pentru majoritarii etnici!
Semnalând această anomalie unor colegi, aceştia mi-au răspuns mai întâi prin observaţia că se subînţelege existenţa majorităţii, că, deşi nu este subiect de drept, deşi nu este menţionată expressis verbis, existenţa acestei majorităţi se deduce din …numele ţării şi al limbii de stat! Se subînţelege ca reper în mai multe prevederi!
O fi aşa, dar e prea puţin totuşi ceea ce se subînţelege din textul Constituţiei! Subînţelesul nu poate fi izvor drepturi, de legi.
Se spune că legile Ţării nu recunosc şi nu acordă minoritarilor „drepturi colective”, ci numai drepturi personale, individuale. Este o naivitate să spui că minoritarii nu au drepturi colective. Ei nu au drepturi politice sau, mai corect, nu ar trebui să aibă drepturi colective politice, fiindu-le suficiente drepturile colective culturale, religioase, lingvistice etc., în vederea conservării („păstrării”) şi dezvoltării identităţii etnice. (Nu este clar ce poate să însemne „dezvoltarea identităţii etnice”!…) În cazul României, care a legiferat prezenţa necondiţionată în Parlament a unui reprezentant al fiecărei minorităţi etnice, este clar că în felul acesta se acordă drepturi politice colective! Drepturi care vizează ca întreg, ca entitate, fiecare comunitate etnică în întregul ei… (Cu excepţia maghiarilor care nu au un asemenea reprezentant în grupul parlamentar al minorităţilor… E drept că maghiarilor li s-a permis să-şi facă un partid propriu, constituit pe criterii etnice. Dar dacă UDMR nu va reuşi să treacă pragul electoral la una din viitoarele alegeri, minoritatea maghiară, cea mai numeroasă din Ţară, va rămâne fără reprezentant în Parlament. Vor fi reprezentaţi italienii şi polonezii din România – o mână de oameni, dar nu şi maghiarii!… Hal de Constituţie şi legislaţie ce avem!…)
Dacă fiecare minoritate este reprezentată în Parlament, prin reciprocitate nu cumva ar trebui să-i asigurăm şi majorităţii etnice o prezenţă în Parlament corespunzătoare, proporţională cu ponderea majorităţii la ultimul recensămînt?
Pentru majoritatea românească nu există însă nicio prevedere care să-i ia în consideraţie pe români, pe etnicii români, ca entitate, ca posibil subiect sau obiect al legilor. Nici ca sumă de indivizi, de persoane, nici ca întreg omogen, ca entitate cu o anumită identitate etnică distinctă şi inconfundabilă! Cu interese comune vitale şi specifice!
Desigur, ar fi interesant să vedem de ce s-a ajuns la această situaţie. Trecem însă peste acest aspect, ca şi peste altele, nu putem epuiza subiectul acesta în toată complexitatea sa. Cu gândul la viitor, la ce ne aşteaptă, la ce avem de făcut, ne vom mulţumi să vedem cum punem capăt acestei situaţii nefireşti, care sfidează orice urmă de democraţie. Înainte de a ne gândi la o strategie prin care să-i convingem pe parlamentari şi clasa politică de necesitatea urgentă a remedierii acestei situaţii, este necesar să dezvăluim miezul problemei, să vedem care ar putea fi, în mare, drepturile şi obligaţiile specifice majoritarilor. Şi vom spune din capul locului că principalul drept al majoritarilor este, ca şi în cazul minoritarilor, dreptul la identitate, la ceea ce are mai specific şi mai de preţ această entitate. Şi afirm că elementul principal care defineşte majoritatea etnică din orice stat, din orice ţară, este însuşi statutul de populaţie majoritară, de grup etnic definitoriu pentru un teritoriu statal.
Cu alte cuvinte, cuvinte preluate din textul Constituţiei, grupul etnic majoritar are şi el dreptul la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea statutului său de populaţie majoritară!
Prin reciprocitate, minoritarii au datoria, obligaţia de a-şi păstra statutul de minoritari! De a nu aspira la alt statut, care ar uzurpa statutul majorităţii!
S-ar putea spune că protecţia majorităţii este o lege ne-scrisă, în termenii propuşi de politologul francez Jules Monnerot. Există astfel de legi. Legi care funcţionează prin tradiţie şi prin sub-înţelegere, aşa cum funcţionează, bunăoară, şi cele două legi ale suveranităţii franceze care lipsesc din textul Constituţiei galice. Sunt prevederi atât de importante şi atât de definitorii încât toată lumea le cunoaşte, le sub-înţelege şi le acceptă ca pe nişte axiome. În cazul Franţei, ar fi vorba de prevederile pe care românii le-au introdus în primul articol de Constituţie: „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”.Aşadar, în mod surprinzător la prima vedere, aceste prevederi considerate de români că de la ele trebuie să înceapă Constituţia unei ţări, lipsesc din Constituţia Franţei. În formularea lui Monnerot, ar fi vorba de „l’intégrité du patrimoine (donc du territoire) national et la non-subordination de la volonté nationale à une volonté extérieure”.
De ce lipsesc aceste prevederi din Constituţia Franţei? Pentru motivul binecuvântat că Franţa a trecut prin altă experienţă istorică. De aproape un veac, nimeni acum nu a mai formulat pretenţii teritoriale asupra Franţei şi nici nu s-a atentat serios la suveranitatea sa naţională… România însă a fost pusă de mai multe ori la zid, de mai multe ori teritoriul naţional românesc a fost tăiat felii şi împărţit între mai marii istoriei de prin părţile noastre… La fel, în aceleaşi împrejurări, suveranitatea României a fost serios dijmuită! (Dar niciodată anulată complet, astfel că românii se pot înregistra în Analele lumii cu una dintre cele mai vechi statalităţi neîntrerupte din Europa: din secolul 13-14 până azi!)
Cum poate fi definită la volonté nationale – voinţa naţională, altfel decât ca voinţa majorităţii? Şi ce se întâmplă cu suveranitatea naţională, ce sens mai are aceasta, atunci când statutul etnic al majorităţii se modifică, când majoritatea încetează a mai fi franceză?!… Nu se constituie oare o nouă voinţă, deloc exterioară, care îşi va subordona voinţa naţională, o va reformula? Iar faptul că această voinţă nu va fi exterioară, ci foarte …interioară, nu va face legală şi constituţională uzurparea voinţei naţionale odată cu pierderea de către etnicii franţuzi a statutului de componentă demografică majoritară?
Este puţină neclaritate în aceste întrebări, în felul cum punem problema. Această neclaritate, care se transmite în toată legislaţia europeană în materie, vine de la ezitarea şi sfiala legiuitorului de a defini în termeni clari cuvîntul cheie: naţional. Trăim de câteva decenii sub teroarea de a nu fi acuzaţi de rasism, şovinism, anti-semitism etc. Mai nou, se vehiculează şi acuzaţia de naţionalism!… Lăsăm de ani buni ca funcţionarea legii să se bazeze mai mult pe inerţie, pe cutumă, pe „sub-înţelesuri”. Fără să băgăm de seamă că se acumulează în spatele acestor cuvinte vagi – şi mai ales în „amontele” cuvintelor nerostite, o tensiune şi o realitate demografică copleşitoare, explozivă!
Credem că în lumea în care trăim azi şi mai ales în cea de mâine nu ne mai putem permite o constituţie… romantică, în care ce este mai important să rămână ne scris (non écrit), la latitudinea bunei credinţe şi a bunului simţ cetăţenesc. Nu mai trăim de mult într-o Europă în care onoarea şi respectul angajamentului verbal să fie mai presus de orice, mai presus de interese sau alte comandamente! N-ar fi rău să vedem de la ce ni se trage această pierdere, această de-clasificare a fiinţei noastre, dar nu cred că de pe lista cauzelor care au produs acest dezastru moral şi instituţional poate lipsi propaganda deşănţată şi iresponsabilă a drepturilor, în detrimentul asumării senine a obligaţiilor şi a îndatoririlor cu care te încarcă condiţia umană, norocul de a te naşte om! De a te naşte franţuz sau român!…
Este cazul să fie identificate toate aceste legi ne-scrise, non écrites, pentru a fi cu grijă introduse în textul constituţional spre a-l face pe deplin univoc şi pentru totdeauna valabil. Scripta manent!
Cred că este corectă şi inspirată identificarea acestei categorii: prevederi ne-scrise! Legi ne-scrise!… Prevederi care sunt atât de fireşti, de naturale, încât nu le mai pomeneşti în scris! O asemenea lege a funcţionat dintotdeauna şi pretutindeni privind regimul populaţiei majoritare, statutul acesteia! Iar Jules Monnerot ar fi putut identifica şi această lege nescrisă, dar respectată cu stricteţe până acum: În Franţa suveranitatea aparţine majorităţii etnice franceze, şi este exercitată în folosul acesteia, în scopul primordial de a se prezerva şi spori această majoritate, căreia i se datorează cel mai mult din istoria şi avuţia Franţei!
Sau, în termenii expliciţi şi mult mai inspiraţi ai lui Mihai Eminescu, enunţaţi în urmă cu un veac şi jumătate aproape, „Chestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc (respectiv francez, italian, german, olandez etc., paranteza noastră) să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-un cuvînt geniul lui să rămâie şi pe viitor norma de dezvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această dezvoltare.”
Putem încerca o reformulare generalizatoare:
Chestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a unei ţări este ca elementul majoritar să fie şi să rămână cel determinant, el să dea tiparul vieţii de stat şi norma de dezvoltare a ţării.
Credem că acest principiu constitutiv, formulat în urmă cu un veac şi jumătate, este azi deosebit de actual. Dureros de actual pentru multe state europene…
În momentul de faţă este foarte probabil că nimeni în Franţa, dintre francezii etnici, nu ar avea ceva de zis împotriva acestui principiu, împotriva înregistrării sale ca atare în textul Constituţiei. Dar dacă nu este înscris acum, peste două generaţii acest principiu s-ar putea să intre în contradicţie cu însăşi realitatea demografică, iar înscrierea sa în textul Constituţiei franceze n-ar mai fi posibilă! Cu alte cuvinte, dacă acest principiu este just, el trebuie înscris în Constituţie cât mai repede posibil pentru a produce efectele legislative care se impun! Mai târziu va fi prea târziu!…
***
În condiţii normale minoritarii aparţin unei etnii care, în altă ţară, în alt stat, este etnia majoritară! Respectul minoritarilor faţă de statutul de populaţie majoritară este în beneficiul fiecărei etnii, în măsura în care, în chipul cel mai firesc, fiecare grup etnic minoritar menţine o relaţie specifică, aparte, cu ţara în care etnia respectivă este majoritară! (Deocamdată nu luăm în discuţie situaţia excepţională a minoritarilor fără „ţară mamă”.)
Echilibrul planetar credem că are azi nevoie de această reglementare internaţională: menţinerea planetei in statu quo nunc est – în starea de acum. Epoca modernă, contemporană, consemnează o anumită repartiţie a statutului de minoritate şi majoritate etnică. Fiecare ţară cu populaţia ei majoritară şi cu minorităţile ei etnice. Consevareaacestei stări credem că este una din condiţiile stabilizării politice a planetei, una din condiţiile instaurării pe planetă a unui climat de încredere şi pace între popoare şi ţări! Este neîndoielnic justă ideea că avem dreptul, respectiv obligaţia, de a menţine starea actuală, repartiţia pe planetă a statutului de populaţie majoritară sau minoritară. În caz contrar nu facem decât să semănăm vrajba şi confruntarea între oameni…
De câteva generaţii, drepturile omului şi ideea de egalitate au făcut o treabă bună pe această planetă! Se poate spune că progresul societăţii umane a reclamat acţiunea acestor principii, recunoaşterea şi cultivarea lor. Însă, ca orice lucru pozitiv, principiile respective au şi ele un revers negativ, au limite imposibil de ignorat. Acest revers este vizibil prin câteva consecinţe produse, care n-au fost totdeauna cele mai dorite! Un bun exemplu în acest sens îl prezintă fenomenul migraţiilor moderne, care, deşi nu se produc în masă, au totuşi în final acest caracter, caracter de masă, cu efect destabilizator, creând premizele apariţiei unor stări conflictuale imposibil de evitat şi controlat în viitorul apropiat… Dreptul la liberă circulaţie, la întregirea familiei, şi alte drepturi, deşi au fost acordate şi recunoscute numai fiecărei persoane în parte, ca drepturi individuale, ale Omului, prin cumulare au creat efecte de masă, la nivelul „ginţilor”, al popoarelor şi naţiunilor! Cazul câtorva state europene, în care masa emigranţilor a ajuns să pună în cumpănă statutul de populaţie majoritară al populaţiei autohtone, al populaţiei gazdă! Evident, nu acesta a fost scopul urmărit de „gazde” atunci când, cu toată generozitatea, chiar dacă şi cu anumite interese imediate, au deschis larg porţile ţării pentru emigranţi!
Nu intrăm în detalii pentru a nu pierde din vedere firul principal al naraţiunii noastre. Acest fir ne duce la situaţia demografică actuală din anumite ţări – nu numai europene, care se confruntă cu o schimbare neaşteptată a structurii demografice, structură care evoluează spre o răsturnare a raportului dintre majoritari şi minoritari. Majorităţi etnice cu o vechime istorică de sute de ani, de „dintodeauna” majoritari în spaţiul geografic dat, se văd în pragul capotării, al pierderii acestui statut!
Nu discutăm cauzele. Sunt multiple şi nu uşor de identificat. Credem că este suficient, deocamdată, pentru punerea problemei, pentru lansarea ei în conştiinţa publică, să constatăm şi să nu uităm că principalul efect al acestei emigraţii este adâncirea stării de înapoiere culturală şi economică a ţării din care pleacă emigranţii! Atraşi de luminile civilizaţiei occidentale, au plecat într-acolo de regulă indivizi întreprinzători, capabili să facă faţă exigenţelor Apusului. În felul acesta s-a produs o veritabilă hemoragie în sînul comunităţilor părăsite de emigranţi, o scădere calitativă (sic!) a potenţialului uman din aceste comunităţi! Ceea ce face ca decalajul dintre ţările bogate şi ţările sărace să crească mereu, chiar prin contribuţia persoanelor care pleacă din ţările sărace în ţările bogate. Ceea ce, în mod evident, nu poate fi considerat un scop, o ţintă, ci un efect nedorit, care se cere corectat! Alături de alte efecte!
Un model firesc (sic!) al emigraţiei îl oferă românii şi alţi est-europeni din secolul al XIX-lea care „au dat năvală” în Occident, în Franţa şi Germania îndeosebi, de unde însă majoritatea s-au întors în ţara de baştină pentru a contribui la ridicarea nivelului de civilizaţie al propriei ţări… Este regretabil să constaţi că foarte puţini emigranţi afro-asiatici din zilele noastre urmează acest model. Probabil că mulţi nici nu-l cunosc… Nici nu le trece prin minte că, pe lângă drepturile de care beneficiază în ţara gazdă, ar putea exista şi nişte obligaţii faţă de ţara în care s-au născut! Probabil că cea mai îndreptăţită să facă educaţia acestor obligaţii ar fi trebuit să fie comunitatea internaţională, organismele acesteia.
Credem că nu este târziu să se îndrepte această situaţie! Ba chiar ni se pare că remedierea situaţiei este reclamată de spiritul şi perspectiva globalizării, de care se face atâta caz! Să ne înţelegem de la bun început ce vrem să obţinem prin globalizare. Dacă vrem să globalizăm bunăstarea şi buna înţelegere, nu putem ignora perspectiva deschisă mai sus! În termeni mai clari şi mai cuprinzători, considerăm că „religia” drepturilor omului este lacunară, incompletă şi devastatoare în ultimă instanţă dacă nu este trăită împreună cu „religia” mai veche a obligaţiilor cu care te încarcă condiţia umană! Aşadar, Carta Drepturilor Omului nu poate fi aplicată decât împreună cu Carta Obligaţiilor Omului, a Îndatoririlor sale.
De asemenea, s-a mai comis o greşeală, un exces, în aplicarea drepturilor Omului! Aceste drepturi, ale individului, nu pot fi concepute decât în strânsă corelare cu Dreptul Gintei, cu drepturile popoarelor. Trebuie conştientizată, asumată, discutată şi rezolvată de principiu contradicţia ce se iveşte destul de des între individ şi societate sub forma de contradicţie dintre drepturile Individului şi drepturile Cetăţii! Recunoşti dreptul la libera circulaţie a individului, dar acest drept nu poate ignora dreptul Cetăţii de a-şi proteja populaţia majoritară ca populaţie majoritară, întemeietoare, istoriceşte constituită, cu continuitate etc., etc. În antichitatea greacă acest drept era cunoscut ca Primatul Cetăţii! Nu a fost niciodată contestat! Ci doar uitat, în ultimele decenii…
Ca măsură de prevedere, dreptul la liberă circulaţie asigură numai dreptul individului de a părăsi orice localitate sau orice stat în care s-ar naşte ori s-ar afla. Dar individului nu i se recunoaşte dreptul de a decide în mod unilateral în ce ţară şi localitate se stabileşte. În mod „ne-scris”, aş zice, se recunoaşte fiecărui stat dreptul de a decide pe cine primeşte în interiorul hotarelor sale. Numai că propaganda drepturilor omului a devenit în ultimii 50 de ani un instrument de presiune asupra „Cetăţii” atât de puternic încât un număr extrem de mare de persoane „ne-dorite” , „neinvitate”, au reuşit totuşi să pătrundă în Cetate şi să-şi perpetueze prezenţa intra muros, practic eternizând-o! O prezenţă ilegală şi ilegitimă, dar, cu toate acestea, greu de eliminat. Se opun sistematic activiştii drepturilor omului…
În momentul de faţă este foarte probabil că nimeni în Franţa, dintre francezii etnici, nu ar avea de zis ceva împotriva acestui principiu, să fie înscris ca atare în textul Constituţiei. Chiar dacă unii ar aprecia că este vorba de o lege care poate să rămână în continuare ne-scrisă! Dar dacă nu-l scriem acum, peste două generaţii acest principiu s-ar putea să intre în contradicţie cu însăşi realitatea demografică, iar înscrierea sa în textul Constituţiei franceze n-ar mai fi posibilă! Ar fi caducă(sic!), tardivă şi fără efect! Cu alte cuvinte, dacă acest principiu este just, el trebuie înscris în Constituţie cât mai repede posibil pentru a produce efectele legislative care se impun! Mai târziu va fi prea târziu!…
De mai mulţi ani am intrat într-o epocă istorică nouă din perspectiva drepturilor omului: epoca în care încep să se vadă tot mai clar efectele nescontate de cei care au aplicat cu entuziasm drepturile Omului, ca pe un panaceu al problemelor social-politice! E foarte posibil că, dacă şi-ar fi putut imagina aceste efecte, propovăduitorii şi activiştii drepturilor Omului ar fi luat distanţa cuvenită şi ar fi fost mai puţin insistenţi, mai puţin zgomotoşi! Indiferent care este etiologia acestor efecte extrem de dăunătoare, contracararea lor se impune cu maximă urgenţă! Nu va fi un proces uşor, rapid şi fără mari riscuri şi dureri!…
Emigraţia în Occident era desigur/probabil necesară, dar în anumite limite şi cu o finalitate anume: emigranţii să se întoarcă la un moment dat în ţara proprie spre a o ridica din sărăcie, din înapoiere! Emigranţii trebuiau cuprinşi într-un program global de ridicare a nivelului de civilizaţie planetar!
Procesul emigrării trebuia planificat şi proiectat cu altă menire! Nu pentru a dez-europeniza Europa, ci pentru a extinde Europa, valorile europene!…
***
Căci se pune şi această întrebare: a existat o planificare a emigraţiei care se produce după al II-lea Război Mondial? În ce măsură a funcţionat asemenea planificare şi cu ce finalitate? Situaţia de azi şi cea care se iveşte la orizontul viitorului apropiat a fost şi ea prevăzută, planificată, scontată?
Întrebări importante, pe care le lăsăm pentru altă dată…
Semnalez însă o ciudată contradicţie în concepţia globaliştilor despre minorităţile etnice versus naţiunile majoritare din statele naţionale. Se afirmă cu fiecare ocazie un sprijin călduros şi fratern pentru minoritari, ceea ce ni se pare normal! În numele globalizării, al societăţii „deschise”, se preconizează însă o „fluidizare” a frontierelor până la dispariţia acestora, diminuarea atributelor suveranităţii naţionale, crearea de instituţii şi structuri politice supranaţionale, care preiau sarcinile guvernelor naţionale. Nici nu se face un secret din scopul urmărit: omogenizarea planetară, sub toate aspectele! Adică, în termeni mai realişti, mai exacţi, poate, uniformizarea! Este încurajat metisajul rasial sau inter-etnic, societatea „multi-culturală”, lipsită de o identitate naţională inconfundabilă. Se lucrează cu pasiune la „religia unică a viitorului” pentru întreaga planetă! Iar înainte de a se ajunge la această religie, ateismul este susţinut cu varii strategii discrete! Moda este tot mai mult aceeaşi la scară planetară. Şi nu numai moda vestimentară!…
Cu alte cuvinte, în interiorul fiecărui stat establishmentul planetar (sic!) încurajează (şi chiar impune uneori, peste voinţa autorităţilor naţionale) conservarea diversităţii lingvistice, culturale, religioase, a minorităţilor etnice. Iar pe plan global, diversitatea nu mai este văzută ca o valoare, ci este subminată, descurajată, deservită prin instituţiile supra-naţionale! Se lucrează în chip deschis şi organizat împotriva tuturor „naţionalismelor”! Această contradicţie pare să ne dezvăluie o strategie extrem de rafinată şi de perversă: încurajarea minoritarilor are ca efect şi slăbirea statutului de majoritar, a coeziunii naţionale, în virtutea dreptului de a fi diferit! Se produce o atomizare a societăţii naţionale. Inclusiv tendinţele separatiste sunt încurajate, iar dacă acestea nu sunt destul de puternice, se inventează sau se impune nevoia de regionalizare a teritoriului naţional!… Rezultă astfel segmente politice mult slăbite, incapabile să opună o rezistenţă serioasă la procesul de globalizare, de uniformizare a planetei, a omenirii! Acest efect, care este în mare măsură un efect urmărit, planificat, scontat, nu ne poate lăsa indiferenţi. Dacă cumva cădem de acord că nu aceasta este înfăţişarea viitoare a planetei care corespunde viziunii noastre, atunci trebuie să acţionăm cu fermitate şi fără nicio întârziere. Iar acţiunile noastre să le subordonăm principiului enunţat: Primatul Cetăţii şi al Gintei!
Începutul s-a făcut deja, în mod intuitiv aplicându-se acest principiu, fără ca el să fie în-scris sau recunoscut ca atare. S-a aplicat în câteva ţări africane, a căror identitate a fost ameninţată de prezenţa unui contingent mult prea numeros de „albi”. S-a aplicat după 1990 în ţările baltice, unde efectele sovietizării, ale rusificării, au fost contracarate şi în parte diminuate prin legi care au anulat egalitatea între cetăţeni, introducându-se o serie de măsuri care i-au discriminat pozitiv pe localnici, pe autohtoni!
Protecţia autohtonilor este un slogan, o formulă care ar putea fi luată în seamă în ordinea de idei de mai sus. Mai ales când autohtonii mai sunt încă majoritari! Căci, în multe ţări, autohtonii nu mai sunt majoritari!… De la caz la caz trebuie văzut în ce măsură mai pot fi ajutaţi aceşti autohtoni să-şi revină la statutul de componentă etnică şi demografică majoritară, principală!
În regim de urgenţă trebuie examinată situaţia din ţările occidentale, din ţările democratice, care au atras un număr prea mare de emigranţi şi au ajuns astfel într-o situaţie neverosimilă: sunt într-un declin demografic al componentei autohtone care pune în discuţie păstrarea caracterului de populaţie etnic majoritară.
Nu considerăm reuşită stratagema încercată în statele vest-europene cu ţiganii: li s-a oferit fiecărui ţigan o sumă de bani ca să se întoarcă în ţara de origine. Ţiganii şi-au însuşit banii, dar de întors s-au întors tot în Vestul Europei!… Se pierde din vedere că, de bine, de rău, ţiganii sunt o populaţie destul de veche în Europa! Nu prezenţa ţiganilor pune în pericol statutul de populaţie majoritară al olandezilor sau francezilor! Ţiganii, mai exact spus o minoritate dintre ţigani, produc mici evenimente cu caracter penal, mici inconveniente, lipsite de consecinţe istorice! Li se dă prea mare atenţie şi autorităţile, inclusiv cele legiuitoare, pierd din vedere „primejdia de moarte” pe care o reprezintă emigranţii afro-asiatici, în marea lor majoritate musulmani.
Dacă ţări impozante, ca India sau China, au legiferat controlul demografic, punând pe plan secundar drepturile omului, ale individului, statele europene ar trebui să ia aminte că se cramponează într-o ideologie depăşită, a drepturilor omului, puse mai presus de orice! O ideologie care a devenit sinucigaşă. Aceste drepturi ale Omului, trebuie urgent subordonate drepturilor Gintei, ale Neamului, ale Naţiunii!
„Naţiunea – spunea un mare biolog, este o unitate evolutivă”. (Arthur Keith) Este aşadar rodul Creaţiei. (Sau, dacă vreţi, rezultatul unei evoluţii naturale, care încununează principiul parmenideic al diversităţii.) Dar naţiunea este o unitate numai cu condiţia omogenităţii etnice. Nu este rasism – cum s-ar putea să ne catalogheze niscai profesionişti ai vorbelor goale, fără acoperire, nu este rasism să afirmi dreptul etniilor de a-şi prezerva identitatea şi existenţa, de a evita metisajul şi creuzetul etnologic în care vor să le aneantizeze activiştii globalizării! Ai clonării şi uniformizării universale! Etniile, naţiunile, fac parte din policromia şi polifonia Lumii, a Universului! Este operă Dumnezeiască. Desfiinţarea lor este vis străvechi diavolesc!
Avem deci, încă o dată, ca oameni, ca omenire, de ales între cele două căi: a Domnului sau a Ne-Curatului. Cei care au ales deja, mai au timp să-şi revină… Doi-trei ani! Nu mai mulţi!
Sursa: ioncoja.ro
