Sau: Despre cum a învins Barbara sistemul de două ori
Barbarei îi place profesia (este chiar un medic foarte bun), îi plac oamenii, dar, atunci când o cunoaştem, singurul lucru care o interesează cu adevărat, la care se gândeşte zi şi noapte, pentru care se pregăteşte, este fuga din Germania comunistă. Toate celelalte se aşează în mintea şi în sufletul Barbarei cuminţi, în aşteptare, în spatele dorinţei obsesive de evadare. Este o dorinţă atât de mare încât ea însăşi nu mai poate fi nimic altceva decât „cea care aşteaptă să scape”.
Din această cauză fusese deja închisă şi acum este deportată sub strictă supraveghere într-un mic spital al unui mic oraş din nord, de la malul mării. O maşină cu securişti stă ore lungi în faţa apartamentului sordid pe care îl primise ca locuinţă. La câteva zile, în prezenţa, dar şi în absenţa ei, supraveghetorii intră în casă, îi răvăşesc toate lucrurile, atunci când este de faţă, o percheziţionează, o tovarăşă specializată, cu mănuşi de cauciuc, îi investighează locurile tainice în care ar fi putut ascunde, probabil, mărci federale cu care să-şi plătească fuga, planuri, hărţi, mesaje de la cei care ar fi urmat să o ajute.
De de fapt unul singur, un om de afaceri din Vest, iubitul ei, sau, nu ne dăm prea bine seama, oricum salvarea ei. Este omul cu care se întâlneşte pe ascuns într-o pădure, sau în camera de hotel în care intră noaptea pe geam. El este cel care îi trimite bani printr-o filieră , apoi, în întâlnirea din hotel îi dă o hartă cu locul de pe plajă în care trebuia să fie într-o noapte de sâmbătă şi de unde urma să fie luată. Tot atunci la hotel, acesta o anunţă că odată scăpată nu va mai trebui să facă nimic, adică să mai muncească, pentru că are el bani destui.
La spital Barbara e retrasă, tăcută, singuratică. Lumea o crede distantă pentru că vine de la Berlin, dintr-un spital mare, de la o carieră în ascensiune. Se dovedeşte însă repede un medic cu adevărat bun şi mai ales plin de afecţiune faţă de pacienţii cu care stabileşte relaţii speciale. Unul dintre aceştia este o fată de circa 15-16 ani, Stela, închisă într-un lagăr de reeducare prin muncă pentru tineri, de unde evadase de mai multe ori. Ultima dată este găsită după câteva zile într-un lan de rapiţă, inconştientă, muşcată de căpuşe şi epuizată de foame şi oboseală. Barbara, care o îngrijeşte, îi citeşte până adoarme, petrece zile şi nopţi în preajma ei, devine prietena, sora mai mare, mama, singurul om în care Stela are încredere şi de care se agaţă cu disperare, sperând să nu mai fie dusă înapoi în lagăr. Barbara încearcă să o salveze dar, ea însăşi aflată sub „îngrijirea” organului de represiune, mai mult de câteva zile în plus în spital nu reuşeşte să câştige. Stela e dusă înapoi în lagăr de unde cu prima ocazie fuge din nou, rănindu-se în sârma ghimpată a gardului înconjurător.
Directorul spitalului este un medic cam de o vârstă cu B, André, a cărui carieră de succes este întreruptă de un nefericit accident cu incubatoare şi copii nou-născuţi, un amestec de neglijenţă şi neştiinţă al personalului pe care îl coordona. Este pedepsit cu o carieră de medic de provincie şi cu darea de rapoarte către securitate – după cum îi povesteşte el însuşi Barbarei. E pasionat de medicină, încearcă să-şi încropească un mic laborator în spital, îşi trăieşte viaţa alături de pacienţii săi.
Probabil din curiozitate şi din fraternizare la început – în definitiv erau doi ostracizaţi, Barbara venea cu o poveste specială – André, care cunoştea dosarul noii colege chiar de la şeful echipei de supraveghetori ai acesteia, e foarte atent, amabil, chiar grijuliu cu noua sa colegă. Descoperă astfel atât medicul cât şi omul. O îngrijesc un timp pe Stela, apoi pe un tânăr care se aruncase, din dragoste, de pe o clădire şi care se dovedeşte un caz întortocheat şi dificil. Îşi prelungeşte adesea timpul petrecut în spital alături de pacienţii cu probleme.
Dar, după un timp, atenţia, curiozitatea, fraternizarea, şi ce o mai fi fost pe acolo, se transformă în afecţiune, poate chiar dragoste – o afecţiune a privirilor, micilor gesturi, complicităţilor; nimic ostentativ, nimic dulceag, nimic agresiv. O afecţiune care, se descoperă în chiar ziua dinaintea nopţii marii evadări; şi care este de ambele părţi. O afecţiune care se mărturiseşte într-un singur sărut.
Totul e pregătit pentru fugă. Barbara şi-a luat liber de la spital, dar descoperă că tânărul lovit la cap are nevoie de o intervenţie urgentă, care este programată în chiar seara cu pricina – nicio clipă nu se gândeşte să ascundă starea acestuia, mai mult chiar, îl caută pe André peste tot şi îl găseşte îngrijind-o, cu aceleaşi sentimente cu care ar fi îngrijit orice alt bolnav, pe soţia securistului, aflată în faza terminală a unui cancer. Andre îi cere să participe la operaţie şi, după ce ezită puţin, ea îi promite că va veni. Aşa că pe seară acesta o aşteaptă până în ultimul moment.
Barbara aşteaptă şi ea acasă. Probabil e prima dată când dezertează de la datorie, dar acum e mai mult decât dorinţa de fugă, acum e deja fuga. Şi oricum prezenţa ei nu era în mod special necesară. Avea cine să-i ţină locul. Dar atunci când se părea că nimic nu se mai poate întâmpla, la uşa ei se prăbuşeşte murdară, epuizată şi cu rănile infectate, Stela. Stela este şi ea o altă dorinţă de a scăpa, o dorinţă tânără, năvalnică, buimacă, sinucigaşă, iar Barbara este ultima ei speranţă, întreaga ei speranţă. În lipsa ei, e condamnată să dispară fie în nebunie fie în moarte. Barbara o îngrijeşte în grabă, îi face o injecţie, care să o ţină trează, şi o ia cu ea în noapte către plajă.
După operaţie, neliniştit, presimţind ceva, André o caută acasă dar în apartamentul acesteia nu sunt decât securiştii care au întors, după tipic, totul pe dos, iar şeful acestora îl anunţă cu o voce resemnată că de data asta Barbara n-o să se mai întoarcă.
La malul mării soseşte clipa cea mare. Eliberatorul, care apare din mare, un scafandru cu un motor subacvatic şi o mică saltea legată de mijlocul lui, o anunţă însă că nu poate lua decât un singur pasager. Aşa că Barbara îi dă banii, o urcă pe Stela pe saltea şi se întoarce pe mal. Cei doi sunt repede înghiţiţi unul de apă celălalt de întuneric.
A doua zi, Barbara apare la spital, ca în oricare altă zi. Şi atunci când, venind din spate, îşi pune mâinile pe umerii lui André, care privea nedesluşit şi pierdut către niciunde, ştim că nu mai e aceeaşi. Că dorinţa de a pleca s-a topit, a dispărut, că Barbara a învins sistemul de două ori: odată atunci când putea să plece, dar a rămas pentru că ea a ales aşa, a doua oară când a înţeles că adevărata dorinţă, sensul real al existenţei este de a fi de folos celorlalţi, şi că aici sunt oameni care au mai multă nevoie de ea şi ca medic dar şi ca om.
V-am povestit filmul lui Christian Petzold „Barbara”, un film despre fosta Germanie comunistă. Un film care nu seamănă de loc cu filmele noastre despre comunism. Un film care, chiar dacă vi l-am povestit, merită din plin să-l vedeţi – va fi din ianuarie pe ecrane.
Un film extraordinar de simplu şi de complex totodată. Un film cu multe tăceri şi cu cadre liniştite, dar care te ţine în tensiune mai dihai decât un thriller.
Un film despre cum ar trebui să fim.
(Sursa fotografiei: www.cinemagia.ro)
