Din punct de vedere politic, vechea dihotomie stânga-dreapta, clasicizată, dacă nu încremenită, a devenit inoperantă. Motivele sunt numeroase și țin de dezvoltarea sistemului social-politic și economic al lumii occidentale, dar și de schimbările structurale geopolitice care au început în 1989 și ale căror consecințe depline se ivesc abia în aceste momente. Populismul european actual este un ecou întârziat al căderii zidului Berlinului, al ascensiunii singulare, preț de un deceniu cel puțin, a superputerii americane, dar și a reacției întârziate, dar din ce în ce mai consistente geopolitic, a Rusiei, care a declanșat, la rândul său, o serie de consecințe politice și strategice în cadrul continentului european.
Populismul este o realitate polimorfă, încât o analiză a întregului fenomen ca atare este imposibil de făcut. Anumite perspective trebuie însă subliniate, pentru a creiona, chiar și numai pornind de la tușele foarte vizibile, trăsăturile acestui fenomen politic ce pare a amenința, ca un nor de furtună, cerul politicii europene și chiar globale.
Populismul și instabilitatea structurală a vieții politice
Populismul este, sub un anumit aspect, forma politică pe care o îmbracă instabilitatea raporturilor societale și politice din societatea contemporană. Este răspunsul adesea grăbit, instinctual, la anomia generalizată a lumii economice și sociale. Cei care văd în populism un pericol nu se înșală în mod fundamental, chiar dacă cei mai mulți critici ai fenomenului populist nu caută soluții la criza lumii actuale în direcția corectă și sunt mai degrabă apărătorii unui status-quo care nu se mai poate susține de la sine.
În altă perspectivă, populismul nu face decât să (re)pună problema clasică paretiană a circulației elitelor. Elita actuală (în termenii lui Pareto, atrasă iremediabil de „instinctul combinărilor”) ignoră în mod sinucigaș ceea ce sociologul italian numea „persistența agregatelor”, instinctul aparte pe care îl dezvoltă clasele populare pentru structurile stabile, previzibile, pentru manifestările controlate ale vieții economice și politice. Într-o societate post-modernă care se definește ca „lichidă” (Z. Bauman[1]), este firesc ca ceea ce a mai rămas din spiritul popular să se manifeste cu ostilitate la adresa unei elite ce se autodefinește drept globală și volatilă. Din această confruntare de ordin sociologic dintre revoluție și contrarevoluție, dintre dinamică și schimbare, dintre flexibilitate și previzibilitate, dintre laxism moral și reglementare, dintre open society definită teoretic și realitatea socială devenită din ce în ce mai opacă rezultă tensiunile și fricțiunile din cadrul societății europene și mondiale.
Populismul este, așadar, copilul nerecunoscut legitim al globalizării, fenomen ce se petrece la toate nivelurile societății, de la cel economic la cel religios.
Populismul, dincolo de clivajul stânga-dreapta
Filosoful francez Alain de Benoist a dedicat o lucrare masivă subiectului nostru. Cartea sa (apărută chiar în acest an) se numește Momentul populist. Dreapta-stânga s-a terminat! Remarca cel mai des întâlnită în lucrare și pe care orice cititor o poate reține simplu este că fenomenul populist a depășit, practic, ca un val, vechiul dig al lumii politice occidentale, de tip stânga-dreapta, pentru a amesteca apele acestei vieți politice, cu consecințe imposibil de prevăzut. Dacă acceptăm vechea idee-fixă a pozitivismului occidental, după care cunoașterea ca previziune înseamnă putere, rezultă că în fața acestei nedeterminări fundamentale, lumea politică occidentală este neputincioasă. Trebuie să fim însă atenți la sensul termenilor. Nu este vorba despre o neputință de ordin clasic: de altfel, așa cum se poate remarca „pe teren”, populismul (sau ceea ce este desemnat ca atare în plan strict politic) nu a ajuns încă să domine oficial cancelariile europene. Franța a „scăpat” în ultimul moment de acest pericol contagios, cu alegerea lui E. Macron în fruntea statului la o diferență importantă de voturi față de contracandidata sa. Aparent, valul populist a fost stăvilit în cea de-a doua capitală importantă a Europei, după Berlin. Dar, dacă ne gândim că Macron însuși este portretizat de către cei care nu l-au votat drept un soi de cameleon politic, un fel de copil de mingi al sistemului oligarhic al Franței actuale, o formă fără fond în cele din urmă (sau „un algoritm”, cum îl definea cu glacială precizie răutăcioasă chiar Alain de Benoist într-un interviu foarte recent[2]), iar dacă avem în minte și perspectiva alegerilor legislative din Franța, în care partidul lui Macron este admirabil și sublim, dar lipsește cu desăvârșire, iar Partidul Socialist este, practic, la pământ, avem o imagine deloc roză a ceea ce va fi viitorul vieții politice din Franța (să ne amintim că partidul d-nei Marine Le Pen a câștigat la alegerile regionale de la sfârșitul anului 2015, numai sistemul electoral francez făcând ca în turul doi FN să piardă în bătălia cu contracandidații). Este vorba, așadar, despre o schimbare de lungă durată, despre o adevărată agonie a sistemului politic francez, din care se poate reconfigura un partid populist legitimat după recentele alegeri prezidențiale (se pare că aceasta este și tendința reală a actualilor conducători ai FN). Nu numai Franța este învăluită în haloul acestui curent populist, ci și Marea Britanie, cu al său Brexit, Austria, cu Partidul Libertății, Germania, cu AfD (Alternative für Deutschland), Italia, Grecia și Spania, fiecare cu variantele lor populiste. Scena politică europeană este însă umbrită de șahul pe care populismul l-a dat sistemului de până acum chiar în SUA, unde Donald Trump a câștigat împotriva tuturor (așteptărilor sistemice în orice caz). Desigur, schimbările mari iau timp, iar reconfigurările economice și geostrategice la nivel global nu au loc peste noapte, dar exemplele și faptele celor pe care i-am invocat mai sus arată că valul populist este în plină emergență, iar tratarea lui cu indiferență sau ostilitate este riscantă.
Cauzele populismului. Secessio plebis și global middle class
De unde răsare sămânța populismului? Care sunt cauzele sale imediate? Sunt posibile mai multe răspunsuri la aceste întrebări, fiecare cu justificarea sa.
Mai întâi, o observație cu caracter istoric, care ne poate alerta: Alain de Benoist vorbește despre revenirea unei secessio plebis în raporturile dintre elită și popor. Această paralelă între modalitățile de luptă ale plebei din secolele V-III î.Hr. cu patricienii romani și realitățile de astăzi, cu accente pe îndepărtarea fundamentală a elitei de masa de cetățeni, nu poate fi decât neliniștitoare. Același Alain de Benoist duce paralela istorică mai departe, amintind de perioada pre-revoluționară din Franța, în care apăruseră celebrele Caiete ale doleanțelor. Evident, nimeni nu ar dori ca, la finalul actualului ciclu istoric, să răbufnească o nouă Revoluție Franceză la nivel european sau general occidental. Și totuși! Acumularea tensiunilor și frustrărilor dintre masă și elită, crearea unor mecanisme perverse de separare a celor puțini cu venituri mari de cei mulți cu venituri mici sau prea mici, imigrația necontrolată, „proletariatul extern” (A. Toynbee) care amenință locurile de muncă ale muncitorimii occidentale, în condițiile în care estul Europei riscă să intre într-o cronică lipsă a forței de muncă, toate acestea pot duce la o situație explozivă. Tabloul, desigur, nu se reduce numai la cazul european.
Există, în acest moment, pericolul real ca lumea occidentală să recadă într-un fel în istorie, să regreseze la nivelul unei fracturi între „plebe” și „patricieni”? În antichitatea greacă și romană, plebea era considerată periculoasă, pentru că sugera ideea de neorânduială, de forță brută. Una dintre ideile interesante pe care le putem avansa, pe urmele lui Charles Gave, este aceea că plebea antică a fost transformată în popor, într-un mod miraculos, am putea spune, odată cu creștinismul. Din acel moment, coloana vertebrală a lumii occidentale a devenit Biserica, care s-a apropiat de poporul simplu, de jos, pe care Hristos îl numise poporul lui Dumnezeu. Efortul Bisericii de a iubi poporul simplu fără a dori să-l conducă neapărat s-a epuizat, din păcate, odată cu pașii marcanți ai modernității, cu Revoluția Franceză și cu marxismul. Decreștinarea lumii moderne occidentale a readus poporul la statutul de plebe, pe care nimeni n-o mai dorește, pe care cu atât mai mult nimeni n-o mai iubește. „Este evident că stânga nu mai iubește poporul, iar poporul, redevenit plebe, nu mai iubește stânga”, spune Charles Gave[3]. Alain de Benoist susține, de aceea, pe bună dreptate, că stânga are cea mai mare problemă în actualul context de îndepărtare a elitei politice de popor, pentru că stânga era, tradițional, apropiată de ceea ce fusese cândva „poporul lui Dumnezeu”, săracii, obidiții, oamenii simpli. Această masă de oameni, părăsită de iubirea elitei, devine obiect inert al unor tranzacții electorale. Tocmai pe acest fond, poporul se reîntoarce în cetate pe fereastra populismului, dar cu amendamentul că această fereastră conține pericolul plebeizării vieții politice.
Din acest punct de vedere, perspectiva critică a unei stângi europene care nu vrea să cedeze mirajului și iluziei bunăstării tuturor trebuie remarcată. Sunt demne de reluat ideile unui autor italian, Constanzo Preve, care descrie magistral ceea ce se poate numi o clasă de mijloc globală (global middle class), o descriere care, dincolo de aspectul moral-caricaturizant, este extrem de profundă. Această clasă de mijloc globală, deci apatridă, „este caracterizată prin ușurința de a călători, prin engleza turistică, consumul moderat de droguri, controlul nașterilor, o nouă estetică androgină transsexuală, un umanism tiers-mondist, un multiculturalism fără adevărată curiozitate culturală, și în fine printr-o abordare generală a filosofiei care face din aceasta o «terapie» psihologică de grup și o gimnastică de relativism comunicațional, unde vechiul și obositorul dialog socratic devine pălăvrăgeala unor oameni semi-cultivați”[4].
O atare realitate sociologică nu mai poate fi negată. Globalizarea economică are avantajații sau răsfățații săi, dar și contestatarii pe măsură. Dintre aceștia din urmă, nu trebuie să ne imaginăm că toți sunt mânați de instincte de tip socialist. Dimpotrivă. O întreagă critică la adresa globalizării și a clasei de loisir pe care aceasta a adus-o în prim-planul istoriei (să ne gândim că primele critici sociologice la adresa clasei de loisir datează încă de la începutul secolului XX, în opera sociologului Thornstein Veblen[5]) este formulată uneori din interiorul clasei celor care, teoretic, au beneficiat de pe urmele globalizării. Critica sociologică a profitorilor globalizării se pretează și unor conștiințe „de dreapta”, în care valorile fundamentale sunt cele morale, familiale, naționale. O atare perspectivă este, de altfel, și cea avansată de Alain de Benoist, autor aflat mai degrabă dincolo de clivajul ideologic stânga-dreapta. Dar această critică aparține în aceeași măsură celor care, aflați odată pe val în plan economic global, au decăzut ca urmare a crizei din ultimul deceniu și, în această cădere, au conștientizat că există valori mult mai înalte dincolo de rețeta globală a succesului afaceristic și carieristic. Un exemplu notabil al acestui curent de „dezamăgiți fericiți” ai globalizării este autorul german Alexander von Schönburg, care scrie despre… arta de a scăpăta cu stil[6].
Populismul este, din acest unghi, un răspuns de tip sociologic la provocarea acestei noi realități, apariția unei clase de loisir la nivel global, care tinde să niveleze culturi, stiluri de viață, resorturi morale, valori religioase. O atare clasă relativizează tot, începând cu ideea de apartenență la o comunitate. Nu este firesc ca o atare atitudine să capete un răspuns de esență comunitar-populistă? Căci populismul se poate defini ca reacție comunitaristă la nivel politic, în care dominanta nu mai este neapărat de ordin etnic (în sensul de popor delimitat etnic), ci în sensul de popor ca masă sau cantitate de valori spirituale comune. Populismul este un „naționalism” globalizat.
Populismul și neutralizarea politicii
Printre cauzele cele mai profunde ale populismului, din punctul nostru de vedere, poate fi trecută și ceea ce un autor de talia lui Carl Schmitt numea neutralizarea politicii operată în cadrul conglomeratului spiritual modern liberal. Critica liberalismului la Carl Schmitt este cunoscută: autorul german reproșează spiritului liberal antidecizionismul, caracterul tranzacționist, pe care îl suspectează de anihilare a spiritului politic fundamental, care este spiritul polemic, lupta (amic-inamic) și decizia suveranistă. Liberalismul, prin aplecarea sa fundamentală spre zona afacerilor, va „molipsi” politica de spirit afacerist, adică va transforma politica într-o afacere unde totul se poate negocia, iar deciziile majore se amână sine die. Spiritul fundamental al politicii liberale este anti-politic, prin urmare. Teoria statului minimal, a statului care nu intervine decât foarte discret în afacerile individuale (individualismul însuși, pe care Alain de Benoist îl pune la index pe urmele lui Carl Schmitt[7], este chestionabil din perspectiva ideii de politică), toate aceste idei de sorginte liberală au dus, de fapt, la diminuarea fără precedent a ideii de politică, cu accent pe ideea de putere politică. Omul politic liberal este cel mult un tehnocrat care ascultă de mecanismele „implacabile” ale pieței. El se supune din principiu mersului economiei și nu urmărește altceva decât dezvoltarea economică. Suprapunerea politic/economic a devenit deja o dogmă a vieții noastre publice. De aici până la supunerea politicului de către sfera economică nu a mai fost decât o jumătate de pas, care deja s-a făcut în majoritatea statelor moderne occidentale. Politica, în termenii lui Carl Schmitt, a fost „neutralizată”, golită de conținutul său propriu. Această stare de lucruri, din perspectiva ideilor lui Schmitt, este numai aparent benefică. „Demonul” neutralizării tehnice și economice a lumii noastre poate avea drept consecință exact replebeizarea lumii, de care am amintit mai sus.
În acest punct se pune întrebarea firească: ar putea populismul să fie un nou început al vieții politice, un moment de cotitură care să reîncarce sfera politicului cu elementul de care neutralizarea de până acum a lipsit-o? Este foarte greu de răspuns la această întrebare. Cert este că democrația liberală actuală pare a-și fi epuizat aproape complet rezervele harismatice în sensul lui Max Weber. Oamenii politici sunt creații ex nihilo sau aproape, confecționați în timpul cel mai scurt și livrați, prin intermediul mass-media, unui public consumator/votant care se plictisește repede de ei și-i contestă uneori chiar a doua zi după ce i-a votat. Exemplele concrete din SUA și Franța, foarte actuale, sunt relevante. Omul politic este strivit practic de lipsa de putere pe care o are față de mecanismele economice gigantice pe care trebuie să le servească cu propria imagine.
Populismul poate fi văzut, de aceea, ca mod de a reconfigura ecuația politică a momentului, în sensul revenirii la o sursă de autoritate care să depășească sfera pur tehnică a intereselor și calculelor economice.
În ce măsură această potențială promisiune va putea deveni realitate este greu de spus. Degradarea sistematică a vieții politice tradiționale, hiatusul dintre elita tehnocratizată până la refuz și instinctele și dorințele maselor adesea ignorate sau supuse mecanismelor manipulatorii ale marketingului politic fac ca „vechiul regim” liberal să pară astăzi complet inoperant. Trebuie să revenim, poate, la adagiul lui Gramsci: „Vechea lume a murit, cea nouă nu poate să se nască, iar în acest interregn pot să apară diverse fenomene monstruoase”!
[1] Zygmunt Bauman, Modernitatea lichidă, Antet, 2000.
[2] http://rebellion-sre.fr/entretien-alain-de-benoist-deux-france-face-a-face/
[3] http://institutdeslibertes.org/reflexions-sur-la-notion-de-peuple/
[4] Alain de Benoist, Le moment populiste, Pierre-Guillaume de Roux, Paris, 2017, p. 31.
[5] Cartea clasică a lui Veblen din 1899, The Theory of the Leisure Class, a apărut și în limba română recent sub titlul Teoria clasei de lux (București, Publica, 2009).
[6] Alexander von Schönburg, Arta de a scăpăta cu stil, București, Nemira, 2011.
[7] Iată un pasaj dintr-o altă lucrare importantă a lui Alain de Benoist, Dincolo de drepturile omului, unde, sprijinindu-se pe concepția anti-individualistă a lui Carl Schmitt, filosoful francez va scrie: „Nu este deci exagerat să spunem că proclamarea drepturilor ascunde încă de la început un sens antipolitic. Așa cum remarcă Carl Schmitt, ea semnifică faptul că «sfera libertăților individului este în principiu nelimitată, în vreme ce aceea a puterilor statului este din principiu limitată». În paralel, teoria drepturilor omului creează o noutate radicală: o libertate independentă de orice participare la afacerile politice, o libertate a individului separată de libertatea comunității politice căreia îi aparține, idee care ar fi fost considerată în Antichitate ca «absurdă, imorală și nedemnă de un om liber» (Carl Schmitt)” (Alain de Benoist, Au-delà des droits de l’Homme. Pour défendre les libertés, éditions Pierre-Guillaume de Roux, 2016, pp. 132-133)
http://www.punctulcritic.ro/
