Şcoala superioară franceză ca fabrică de roboţi autosuficienţi
Starea de lucruri din şcoala superioară de la noi, încropită în deceniile de după căderea comunismului, este un prilej de îngrijorare pentru toţi cei care îi cunosc limitele şi deficienţele. Chingile ideologice obligatorii, copiate fără un minim discernământ după modelul liberal occidental, şterg orice urmă de spirit critic, abordare profundă şi depăşire a locurilor comune. De regulă, cadrele didactice mediocre şi obediente produc studenţi de aceeaşi factură. Am căzut, cum spuneam, din comunism în liberalism ca din lac în puţ, am scăpat de dracul şi am dat peste tat-su. Aceeaşi paralizie intelectuală, aceeaşi viziune fragmentară, sectorială, ciuntită asupra realităţii. În cel mai bun caz, de pe băncile universităţilor noastre poţi ajunge un bun specialist într-un domeniu foarte specific de activitate. Domeniul ştiinţelor socio-umane, însă, este cel care fabrică mediocrităţi în serie. În general, asta ştiam şi până acum. Nu ştiam, însă, că nici în Franţa lucrurile nu stau prea diferit. Astfel, mărturisindu-şi propria experienţă de la Şcoala Naţională de Administrare (E.N.A.) încă din 1977, Philippe de Villiers ne arată starea acestei instituţii de învăţământ „de elită”, în care ajuns după război.
Visul saint-simonian, în care sunt invitaţi să plonjeze studenţii de aici confecţionează resurse umane pe potrivă. „Astfel trebuie să învăţăm a planifica, a întra trup şi suflet întro lume ce construieşte un oraş fără frontiere şi fără rădăcini. Este necesar doar de a însuşi ideea devenirii a inginerilor sociali. Foştii studenţi de aici (în original – les enarques, adică absolvenţii şcolii respective – n-n.) nu sunt nişte oameni care ar vrea să facă rău, ci nişte oameni care cred că ştiu mai bine decât poporul tot ce este bine pentru el. Iar în 1977 ceea ce era considerat a fi bun pentru popor era deja sfârşitul naţiunilor, sfârşitul istoriei, sfârşitul religiei, sfârşitul ideilor, sfârşitul politicii.
Această şcoală – de gândire? – greşea pe toată linia, începând cu perioada de după război. Inspectorii de finanţe care veneau să ne administreze balivernele lor ne învăţau utopia tehnocratică: „Statul este motorul societăţii. Comuniştii din Est pur şi simplu au optat pentru o cale prea radicală”. Voi continua imediat citatul, însă doar după ce voi preciza aici încă o dată caracterul complementar al celor două proiecte de anvergură istorică şi spaţială cu pretenţii globale – comunismul şi liberalismul -, ţinta cărora este deopotrivă dizolvarea identităţilor naţionale într-un cazan comun, care să mistuie orice urmă de rădăcină religioasă, culturală, civilizaţională, orice aluzie la trecut pe altarul paradisului terestru al materialismului triumfal şi al hedonismului imbecil, autosuficient şi opac în egală măsură. Iată cum îşi continuă ideea autorul:
„Pe parcursul întregii noastre şcolarizări, am trăit sub semnul mitului convergenţei dintre Est şi Vest. Din conferinţă în conferinţă, ni se amintea despre barbaria nazistă, am fost instruiţi în spiritul unei culpabilizări generale a naţiunilor, vinovate, extrem de vinovate. Se dorea să ne facă să credem că doar recurgându-se la ştergerea lor, la fuziunea lor în entităţi mult mai mari, fără trecut, în stare de imponderabilitate, întorcând popoarele spre calea căutării prosperităţii materiale, se va pune capăt pentru totdeauna războaielor şi conflictelor”. Autorul precizează că „ la E.N.A. am fost învăţat informatică, compatibilitate publică, fiscalitate, statistică, psihosociologie. Nu era nimic ce ar ţine de Istorie, de cultură, de Timp de durată mai lungă”. De Villiers arată că acelaşi proces de deculturare a învins şi la Sciences Po (Institutul de studii politice de la Paris – n.n.). Şi precizează: „Ceea ce a constituit un dezastru pentru această şcoală, care era un creuzet al viitoarelor elite politice, dar şi al celor economice şi mediatice”. „Nu căutam să gândim, ci să reproducem” – remarcă cu amărăciune autorul. Am stăruit asupra aspectului educaţional în mod special, deoarece la noi, aşa cum încă suntem cuprinşi de fascinaţia Occidentului, în general se crede că o şcoală de la Paris este întotdeauna bună de urmat pentru un tânăr sau potrivită pentru a fi imitată de către şcolile similare de la noi. Astfel, obtuzitatea intelectuală de marcă franceză cunoaşte în variantele de copii locale Chiriţe demne de toată mila, la fel de pernicioase atât în politică, cât şi la catedra universitară.
Naţiunile europene – victime ale devastatoarei globalizării neoliberale
Philippe de Villiers ne relatează în continuare despre acele inginerii sociale majore, ce s-au operat de prin 1983 şi care au produs schimbări fundamentale în societatea franceză, acestea fiind de o gravitate fără precedent. „Acest nou proiect de societate intra în rezonanţă cu voinţa marelui patronat. Cuvântul-cheie era acelaşi:mobilitatea fără limite. Trebuia să se însuşească a fi mobil. Mobil şi volatil… Aşadar, Franţa s-a subordonat dogmelor anglo-saxone. Am trecut de la socialismul naţional, care a produs pagube enorme, la globalizarea ultraliberală.
La 23 martie 1983 Francois Mitterrand a optat pentru eliberarea capitalului şi rămânerea în cadrul Sistemului monetar european – faimosul SME. El hotărâse să urmeze Germania. Francul depindea de marcă. Politica francului puternic la Frankfurt (în original, joc de cuvinte: franc fort – Francfort – n.n.) a prejudiciat economia noastră din cauza unei rate de schimb prea ridicate. Industria germană a profitat pentru a decola. Franţa s-a înfundat în dezindustrializare. Moneda unică era pe cale”.
Am reprodus acest fragment doar pentru a-l proiecta, măcar în treacăt, asupra realităţilor noastre. Aşadar, faimoasa „mobilitate socială”, exaltată de apostolii pieţei libere, a şi deportat „benevol” circa un milion de moldoveni în străinătate. Nu înainte, însă, de a se produce dezindustrializarea şi năruirea sectorului agrar ale ţării, care nu mai puteau fi competitive şi nici nu mai dispuneau de capacitatea de absorbţie a forţe de muncă autohtone. Capitularea în faţa dogmelor anglo-saxone este evidentă şi în cazul Moldovei, prin toate politicile economice din ultimul sfert de veac. Dacă eliminarea oricăror instrumente protecţioniste a lovit atât de puternic Franţa, avantajând Germania, să ne gândim încă odată ce lovitură mortală pentru economia noastră îl reprezintă regimul de liber schimb cu UE. Încă o dată să repetăm împreună cu Friedrich List, părintele fondator al patriotismului economic: dacă fuzionează două economii într-o piaţă comună, una fiind puternică, iar alta slabă, eliminându-se orice bariere vamale, cea puternică va avea de câştigat în proporţie de sută la sută în detrimentul cele slabe. Restul sunt minciuni sau, mai elegant, mituri ale şcolii neoliberale de la Chicago.
De Villiers continuă astfel: „Stânga moderată” a câştigat. Ea a venit să impună liberul schimb universal, în numele unui principiu moral: deschiderea este o virtute, protecţionismul este un păcat. Evangheliştii pieţei… erau creştinii (e vorba de un curent politic, nu de apartenenţa religioasă – n.n.), democrat-creştinii – Delors, Camdessus, Lamy, Lagayette, Peyrelevade. Ei erau cei care în curând aveau să colonizeze instanţele internaţionale FMI şi Banca Mondială. Ei erau în misiune, ei urmau să meargă să evanghelizeze, în numele economiei ecumenice mondializate, toate naţiunile. Ei sunt ce care, începând cu 1983, predicând libertatea pieţei şi a capitalului, au făcut să cadă zăvoarele statului”.
Adică, ceea ce i s-a întâmplat Franţei începând cu 1983, iată că ni se întâmplă şi nouă de vreun sfert de veac încoace. Dar în special lucrurile s-au agravat după 2009. Privind lista de nume ale politicienilor francezi de mai sus, care au adus daune deosebit de grave propriei naţiuni, nu este deloc dificil să alcătuim propriul catastif de trădători ai intereselor naţionale, capii nemernici ai coaliţiilor criminale, alde Filat, Plahotniuc, Lupu, Ghimpu, Leancă şi alţii din aceeaşi tagmă de pigmei politici aflaţi în slujba unor interese străine. Toţi cei care ne ameţesc astăzi cu „parcursul european”, cu „principii şi valori” şi care fac sluj, stau în două labe în faţa centrelor de influenţă dinafară, sapă de zor groapa propriului neam. Nişte lachei perverşi cu aere de domni, slugi netrebnice cu ifose de bărbaţi de stat.
Definind în continuare profilul acestei noi specii de politicaştri şi creionând noile realităţi europene create de aceştia, autorul spune: „Aceşti noi umanişti considerau de capul lor că puterile publice, frontierele, naţiunile sunt tot atâtea obstacole în calea prosperităţii universale: făcând să se retragă politica şi tot ce rezultă din controlul vertical, ei au favorizat schimbul, inovaţia, spontaneitatea creatoare. Nu mai era nevoie de guvernare, o „gouvernance”[1] era suficientă. Europa era, aşadar, o etapă necesară în calea dereglementării şi a sfârşitului politicii; în mintea lor, ea nu este destinaţia finală, deoarece scopul călătoriei este globalizarea totală a capitalurilor, a pieţelor, a oportunităţilor şi a tranzacţiilor, este omul nomad al lui Jacques Attali”. Anume aşa sună „mesajul noii evanghelii europeniste şi globaliste” şi pentru Moldova, iar trubadurii noii utopii sunt mereu prezenţi la datorie, îmbulzindu-se pe ecranele TV.
[1] Cuvântul a fost inventat de către Banca Mondială şi FMI.
http://flux.md/
