Joseph Ratzinger (Papa Benedict al XVI-lea) are o activitate publicistică intensă. A scris nenumărate cărţi de religie, morală, filosofie. Reflecţiile sale recente se înscriu într-o frământare planetară dată de nevoia stabilirii unor noi repere în atitudinea omului faţă de problema sensului vieţii, mai ales a sensului vieţii individuale. Deşi se retrage, după o perioadă relativ scurtă de pontificat, ne lasă o moştenire valoroasă în ceea ce priveşte deschiderea bisericii către alte forme de cunoaştere şi spiritualitate.
La deschiderea anului academic la Universitatea Sapienţia din Roma, în 2008, i s-a solicitat Papei Benedict al XVI-lea un discurs ce urma să aibă loc în faţa unui auditoriu numeros, format din studenţi, profesori, cercetători. Un grup de şapte fizicieni s-au opus prezenţei sale la un asemenea eveniment, întrebându-se: De ce vine Papa la o universitate dedicată ştiinţei? Punctual, i se reproşa suveranului pontíf că la începutul anilor '90 a considerat "rezonabile şi drepte" procesul şi condamnarea pentru erezie a lui Galileo Galilei (care a descoperit şi a susţinut faptul că Pământul este acela care se învârte în jurul Soarelui şi nu invers), în 1633. Am convingerea că Galilei nu a fost nereligios, ci mai degrabă un cuvios care voia să servească biserica. Cei şapte oameni de ştiinţă s-au răzgândit în ultimul moment, dar presa a reuşit să aibă acces la documentul elaboarat de aceştia. La o asemenea veste, Joseph Ratzinger şi-a intitulat discursul “De ce vine Papa la Universitate?” Cu discreţia specifică Vaticanului, Papa Benedict al XVI-lea nu a participat la eveniment, dar a publicat discursul cu titlul mai sus menţionat.
Acest discurs este un adevărat document al bisericii destinat să stimuleze gândirea liberă, fără nici o oprelişte: Teologia trebuie să continue să conducă spre o bogăţie de cunoştinţe şi, împreună cu filosofia (nici una nu poate fi complet separată de cealaltă şi totuşi fiecare trebuie să-şi păstreze misiunea şi identitatea), să menţină vie conştiinţa adevărului. Este adevărat faptul că mesajul credinţei creştine nu este niciodată doar o "doctrină religioasă globală", este o forţă purificatoare pentru raţiunea însăşi, ajutând-o să fie mai mult ea însăşi. Mesajul creştin, în funcţie de originea sa, ar trebui să fie întotdeauna o încurajare pentru adevăr şi, astfel, o forţă împotriva presiunii de putere şi interese. În timpurile moderne s-au deschis noi dimensiuni de cunoaştere; universităţile sunt evaluate în două mari domenii. În primul rând, ştiinţele naturale care s-au dezvoltat pe baza experimentării şi, în al doilea rând, ştiinţele istorice şi umaniste, în care omul, contemplând istoria, încercă o clarificare a dimensiunilor naturii sale, urmărind să se înţeleagă mai bine. Această dezvoltare a deschis, pentru omenire, un cumul de cunoştinţe imense şi putere; au crescut cunoaşterea şi recunoaşterea drepturilor şi a demnităţii omului, iar pentru aceasta putem fi recunoscători.
Papa Benedict al XVI-lea vorbeşte în cărţile sale intitulate Credinţă şi raţionalitate (2006), Dumnezeu şi raţiune 2007) despre faptul că este nevoie de o conlucrare între ştiinţă şi filosofie, chiar în condiţiile ultraspecializării activităţilor (în perioada modernă). Numeşte această conlucrare corelaţionalitatea filosofie-ştiinţă-religie.
Iată, gândirea liberă a ajuns să fie propovăduită de suveranul pontíf, în timp ce oamenii de ştiinţă au manifestat reticenţă. De altfel, conducătorul bisericii catolice a afirmat răspicat: şi credinţa include raţiune. Fără raţiune, credinţa nu e o credinţă veritabilă. Mai mult, a accentuat că a acţiona în pofida raţiunii este împotriva esenţei lui Dumnezeu. Nimeni nu a tratat problema raţiunii în filosofie, ştiinţă, religie aşa cum a făcut-o Papa Benedict al XVI-lea, în sensul unei conlucrări veritabile. A dezvoltat ideea lărgirii raţiunii pe următoarele dimensiuni:
– ştiinţa să-şi deruleze demersurile nestingherit
– a îndemnat, ori de câte ori a avut ocazia, „Studiaţi cât doriţi!”
– e de părere că filosofia trebuie să iasă din pozitivismul ultimelor decenii
– îndeamnă către o delimitare a raţiunii, care să permită o nouă joncţiune între cele trei forme ale spiritualităţii umane.
Nu în puţine rânduri, Papa Benedict al XVI-lea şi-a exprimat îngrijorarea asupra faptului că azi valorile de bine, frumos au fost agresiv înlocuite cu ceea ce se numeşte eficienţă. Apar efecte civilizaţionale grave (cum ar fi disoluţia familiei, producerea fiinţei umane în laborator) care antrenează prăbuşirea unei întregi constelaţii culturale. S-a manifestat încă de la începutul Pontificatului său pentru o credinţă clară şi nu pentru relativism, înţelegând prin aceasta să contrazici doctrina Bisericii care interzice homosexualitatea, hirotonisirea femeilor, căsătoria preoţilor catolici, contracepţia. A avut curajul şi tăria să afirme că terorismul are surse religioase şi că ar trebui să se producă o cotitură mai amplă în interiorul teologiei. Întreaga putere morală trebuie mobilizată pentru a rezolva astfel de probleme. Papa Benedict al XVI-lea rămâne o voce de raţionament etic al omenirii.
