Rolul Statelor Unite, ultima superputere care a rămas în lume, este astăzi central în geopolitica globală. Plecând de la sfârşitul secolului al XIX-lea, un continent marginal, care nu reprezentase până atunci decât o provincie secundară a Lumii Vechi, a Europei, a devenit progresiv un gigant politic şi cultural autonom, până la momentul la care, după al doilea război mondial, Statele Unite s-au propus ca model paradigmatic universal şi pentru statele Europei şi pentru cele ale Asiei. Importanţa Americii a crescut fără oprire, un ansamblu de criterii ideologice, culturale, psihologice şi chiar filosofice asociate Americii, care trec dincolo de influenţa sa propriu-zis economică şi militară, s-au răspândit. S-a manifestat din ce în ce mai mult existenţa unei „Americi mitologice”, a unei „Americi ca concept”, a unei „Americi ca idee a Americii”. Şi dacă o astfel de „idee a Americii” s-a putut înrădăcina în conştiinţa geopolitică universală şi a devenit ceva „neo-sacral”, trebuie să existe pentru aceasta motive foarte serioase asociate inconştientului colectiv al umanităţii şi acelei geografii secrete continentale care îşi are rădăcinile în mileniile anterioare, dar a cărei amintire continuă să trăiască în calitate de arhetip psihic. Obiectul acestui capitol este chiar acela de a examina dedesubturile „mitologice” ale Americii ca un „continent interior”.
Harta secretă
Ipotezele despre descoperirea Americii de către Lumea Veche mult timp înainte de călătoria lui Cristofor Columb devin din ce în ce mai populare astăzi. Este aproape dovedit că vikingii scandinavi au vizitat America de Nord cu corăbiile lor – inscripţii runice se găsesc peste tot pe coasta orientală a Canadei, în Labrador, în Insula Terra Nova etc. Există teorii destul de bine argumentate ale cercetătorului Jacques de Mahieu privind contactele între civilizaţia inca şi acei vikingi. Există între altele alte versiuni care afirmă că Europa ar fi cunoscut dintotdeauna existenţa continentului american, şi că această informaţie nu ar fi fost divulgată decât din motive foarte clare de ordin sacru. Dar cel mai mare interes din acest punct de vedere este reprezentat de istoria enigmatică a hărţii lui Muhiddin Piri Reis, asupra căreia ne vom opri mai în detaliu.
În anul 1520, Muhiddin Piri Reis, amiral al flotei turceşti, publica un atlas de navigaţie numit „Babriye” (acest atlas se găseşte astăzi la Muzeul Naţional din Istanbul). Unele dintre hărţile ce se găsesc în el reprezintă cu o exactitate surprinzătoare America de Nord şi de Sud, Groenlanda şi… Antarctica, care pur şi simplu nu putea fi cunoscută de către navigatorii epocii, dacă ar fi să-i credem pe istoricii oficiali.
Piri Reis explică aşa cum urmează originea acestor hărţi. Ele au fost găsite la unul dintre spaniolii care au participat la trei expediţii ale lui Cristofor Columb şi care a fost capturat de către ofiţerul turc Kemal după o bătălie navală. În notele sale, Piri Reis afirmă că numai datorită acestor hărţi Columb a putut să descopere Lumea Nouă şi o confirmare indirectă a acestui lucru se găseşte în cartea fiului lui Cristofor Columb – Fernando, „Viaţa amiralului Cristofor Columb”: „El (adică Columb – n. A.D.) s-a servit de o mare cantitate de informaţii, înainte de a ajunge la concluzia că ar putea descoperi numeroase pământuri la vest de Insulele Canare”. Hărţile lui Columb, găsite de Piri Reis, erau datate în anul 1498. Dar Piri Reis afirmă de asemenea că o carte datând din epoca lui Alexandru cel Mare a ajuns până la Columb. Cu toate acestea, anumite detalii ale hărţilor – de exemplu Antarctica şi Groenlanda nu apar încă acoperite de gheaţă şi aceasta permite să se observe, în particular, că Groenlanda cuprinde două insule (un fapt confirmat recent de către o expediţie franceză) – nu se pot raporta decât la cadrul geografic al planetei ce ţine de mileniul al cincilea! Analiza hărţilor lui Piri Reis făcută de profesorul A. Afetian în cartea sa „Cea mai veche hartă a Americii” (Ankara, 1954) (1) şi expertiza efectuată de Institutul American de Cartografie Maritimă au arătat incredibila precizie a acestor hărţi, unde sunt reprezentate chiar masive muntoase ale Antarcticii şi Groenlandei, descoperite doar recent de către geologi. O atare precizie, după părerea experţilor, nu poate fi obţinută decât cu ajutorul fotografiei aeriene.
Într-un fel sau altul, popoarele eurasiene au trebuit deci să cunoască existenţa Americii mult înainte de Columb; totuşi, fiindcă nicio cunoştinţă nu dispare fără a lăsa urme, ci doar cade în sfera inconştientului sau se retrage în profunzimea secretelor esoterice, un continent aşa de important ca America era cu necesitate un element important al „geografiei sacre” a celor vechi, iar rolul modern al Americii de civilizaţie autonomă nu este nimic altceva decât renaşterea arhetipurilor antice.
De ce nu „Columbia”?
Mulţi explică denumirea modernă a continentului după numele lui Amerigo Vespucci, şi nu după cel al lui Cristofor Columb, ca o neînţelegere istorică şi o injustiţie accidentală. Noi nu putem fi deloc de acord, fiindcă este simplu de observat că, chiar într-un cadru mai local, supravieţuiesc încă nume aparent „raţionale” care corespund într-o anumită măsură arhetipurilor lingvistice semi-inconştiente, de exemplu în fenomenul cunoscut al ceea ce numim „etimologia populară”. Simpla asemănare fonetică a cuvintelor joacă în aceasta un rol uneori important, dar o atare identificare a conceptelor pe baza unei asemănări pur sonore mărturiseşte nu atât „falsitatea” lor (aşa cum credea ştiinţa „pozitivistă” şi „antipsihologică” a secolului al XIX-lea şi a începutului de secol XX) cât stabilitatea structurilor semantice, nu la nivelul cuvintelor în întregime, ci la nivelul semnificaţiei independente a literelor şi a asocierii lor. Metode sacre metafizic preţioase şi nu „populare” s-au fondat pe baza aşa-numitei „etimologii populare”, cum ar fi Nirukta hindusă (2) şi Cabala iudaică. Noi credem deci că, pentru a se transmite la un continent atât de uriaş şi atât de important prin misiunea sa geopolitică, cuvântul „America” trebuia în mod necesar să conţină o idee fonetică asociată modelelor arhaice ale proto-limbii în care se conservă subconştientul naţiunilor eurasiene.
În imaginea sacră (şi în consecinţă în numele) Americii trebuie mai întâi să se reflecte ideea originii sale „extrem-occidentale”. După lucrările profesorului Wirth (3), cel mai vechi centru sacru al Occidentului era teritoriul Mo-Uru, insula Mo-Uru, situată în Atlanticul de Nord-Vest. Acest nume este menţionat în Bundahishn (un text sacru zoroastrian), unde vine pe locul al treilea după Aryanam-Vaejo a marilor strămoşi arieni (Aryanam-Vaejo se găsea chiar la Polul Nord, pe continentul arctic „Arctogaia”, dispărut deja de multe mii de ani). Exact cu ajutorul acestui nume-cheie „Mo-Uru” şi bazându-se pe descifrarea runelor şi simbolurilor proto-runice (şi în particular, pe descifrarea scrierii lineare a Egiptului pre-dinastic, a inscripţiilor miceniene şi chiar a vechilor graffiti rupestre), profesorul Wirth a ajuns să pătrundă secretele multor cataclisme etnice şi rasiale ale preistoriei.
În versiuni fonetice diferite, Mo-Uru este menţionată în Biblie („Moria” este numele ţării unde Abraham a decis să-l ofere pe Isaac drept sacrificiu Domnului), în saga celtice unde se vorbeşte despre ţara „Morias” sau „Murias” ca despre patria rasei nordice şi divine a Tuatha Dé Danann[1], şi în culturile scandinave, unde celebrul cerc al pietrelor din centrul cultului păgân de la Uppsala se numea de asemenea „Mora-Stern”, adică „piatra de Mor” etc. (4). Wirth presupune (şi demonstrează într-o manieră convingătoare în lucrările sale minuţios argumentate: „Originea umanităţii” şi „Proto-scrierea sacră a umanităţii” etc.) că „Amoreenii”, „Maurii” şi chiar „Maorii” din Oceania erau moştenitorii vechilor supravieţuitori ai acestui centru sacru situat în Atlanticul de Nord, şi că geografia acestui pământ a fost transferată mai târziu în toponimia istorică a aşezămintelor succesive ale „oamenilor din Mo-Uru”.
În mod curios, numele „Amoreeni” semnifică în ebraică „poporul Occidentului” (am uru). Există de asemenea o doctrină sacră menţionată de Guénon, care afirmă că tradiţia iudaică este „occidentală” prin originea sa simbolică şi preistorică. Despre aceasta mărturiseşte, în particular, cutuma evreiască de a sărbători Anul Nou toamna şi a număra zilele pornind de seara, subliniind astfel importanţa particulară a orientării „occidentale”, corespunzând serii şi toamnei, adică perioadei „apusului” zilei şi anului. Într-o astfel de perspectivă, chiar Ur în Caldeea, de unde Abraham a plecat spre pământul făgăduinţei, apare ca un substitut al Mo-Uru-ului, al „Ur-ului nord-atlantic”, pentru că însuşi „Zohar-ul” afirmă că „Ur”, unde stătea iniţial Abraham, simbolizează „starea spirituală superioară”, din care Abraham, din nevoia providenţială, a „coborât” în jos (este interesant de remarcat că evreii împărtăşesc destul de des acest punct de vedere privind originea occidentală a tradiţiei lor, după cum apare în cadrul primelor proiecte sioniste de organizare a unui „Stat evreu” în America sau în cărţile lui Simon Wiesenthal despre preistoria evreiască a Americii şi a lui Edmund Weizmann asupra „Americii, noul Ierusalim”). În felul acesta, enigmaticul nume „Mo-Uru” desemnează chiar continentul sacru extra-european, situat la Vest, în Atlantic. Dar „Mo-Uru”, „Amuru” sau „Amoru” (astfel de forme se întâlnesc istoric în diverse tradiţii) sunt din punct de vedere fonetic foarte aproape de „America”. Şi nu este deloc exclus (este chiar destul de probabil) ca această „coincidenţă”, sau mai exact această corespondenţă providenţială, să fi servit ca fundament inconştient sau semi-conştient pentru atribuirea către Lumea Nouă a unui nume atât de profan exterior şi atât de sacru interior.
Atlantida sau Dincolo-de-Atlantida: misterul dolarului
Natural, acest raport între „America” şi „Mo-Uru” este direct asociat mitului Atlantidei, paleocontinentul de care vorbeau Solon, Platon şi mulţi alţii după ei. Atlantida este continentul sacru occidental, unde va prospera o mare civilizaţie spirituală, care a pierit ca urmare a unui cataclism teribil şi a unei inundaţii. Distrugerea continentului este cel mai adesea descrisă ca un eveniment gradual: după căderea părţii sale continentale, a părţii principale, situată la Vest de Europa şi Africa, au rămas o vreme câteva insule în Atlanticul de Nord, unde s-au concentrat ultimele rădăcini atlante, depozitare ale tradiţiei vechi. Unul dintre pământurile acestea, după Wirth, a fost chiar Mo-Uru, care a fost la rândul lui acoperit de ape mult mai târziu, după mai multe mii de ani de la cataclismul principal.
Cu toate acestea, continentul America, după noi, nu este continentul cel mai occidental al geografiei sacre (Atlantida), ci „continuarea” sa către Occident. Cu alte cuvinte, America este o „Dincolo-de-Atlantida”, adică un pământ situat „de partea aceasta, către Vest”. Este posibil ca această deplasare simbolic sacră a Americii să explice secretul neliniştitor asociat acesteia în contextul geografiei sacre a civilizaţiilor tradiţionale ale Eurasiei.
În acord cu această geografie sacră, în Occident se găseşte „Ţara Verde”, „Pământul morţilor”, un fel de lume semi-materială, care aminteşte de Hades sau Sheol. Este ţara Crepuscului şi a Apusului, de unde ieşirea este imposibilă pentru simplii muritori, şi la care poate avea acces numai un predestinat. Se crede că numele Groenlandei (literar, „Ţara Verde”) se referă chiar la acest loc simbolic. „Ţara Verde” nu este Atlantida (şi nici Mo-Uru, nici atât!), ci ceva care se află mai spre Occident decât aceasta, „lumea morţii”, „regatul tenebrelor”. Şi acest aspect ultra-mundan al continentului american se relevă de o manieră surprinzătoare încă de la prima privire asupra unui lucru atât de banal ca simbolul dolarului. René Guénon a remarcat într-o zi că simbolul $ pe moneda americană este o simplificare grafică a emblemei sacre care se întâlneşte pe monedele vechi ale regiunii mediteraneene. Iniţial cele două linii verticale erau reprezentările „coloanelor lui Hercule”, care, după tradiţie, se găseau în extremul occident, după strâmtoarea Gibraltar. Pe acest simbol apărea iniţial inscripţia simbolică „nec plus ultra”, care semnifica literar „nimic dincolo de”. Aceste două simboluri desemnau o frontieră, limita occidentală a geografiei sacre umane, dincolo de care se găseau „lumile neomeneşti”. Şi acest simbol „frontalier”, indicând că nu se poate merge mai departe de Gibraltar, a devenit într-un fel paradoxal simbolul financiar al Americii, al unei ţări care se află „dincolo de frontieră”, „acolo unde nu se poate merge”, acolo unde inscripţia pe prototipul dolarului interzicea clar să se meargă. Astfel se poate înţelege calitatea simbolică „ultra-mundană” a Americii, în care se revelează aspectele negative şi interzise ale geografiei sacre ale civilizaţiei umane (pentru semnificaţia simbolică a „Ţării Verzi” şi a Occidentului, a se vedea Gustav Meyrink, „Îngerul la fereastra Occidentului”).
Într-o astfel de perspectivă, redescoperirea continentului american de către Columb poartă în ea însăşi o semnificaţie destul de funestă, fiindcă ea indică apariţia la orizontul istoriei a „Atlantidei scufundate”, şi chiar nu a Atlantidei, ci a „umbrei” sale, a continuării sale negative în Occidentul simbolic, în „lumea morţilor”. Şi coincidenţa cronologică a acestei „redescoperiri” cu debutul bruscului declin al civilizaţiei europene (şi eurasiene în general), care a început chiar din acel moment să-şi piardă rapid principiile sale spirituale, religioase şi sacre este destul de semnificativă din acest punct de vedere.
Pe plan pur cultural-filosofic, America devine chiar din acel moment locul de proiectare ideal pentru toate utopiile profane, atee sau semi-atee. Şi modelele de societate fondate pe simpla raţiune umană – pornind de la Thomas Morus – sunt din ce în ce mai des transferate pe acest continent. Aici, din nou, nu numai caracterul necunoscut al acestor pământuri influenţează alegerea întinderilor geografice destinate realizării Utopiei, ci arhetipurile „ţării morţilor”, „unde domneşte ordinea eternă şi pacea” şi imaginile „Ţării Verzi” a Occidentului acţionează de asemenea într-o manieră remarcabilă asupra utopiştilor şi construcţiilor lor. Am putea compara ciclul istoric al Americii cu cel al „Noii Atlantide”, ieşită din adâncul apelor, dar nu este vorba despre adevărata Atlantidă resuscitată, ci de o alta, himerică, contrafăcută, fantomatică, care s-a consacrat revenirii „vârstei de aur”, dar din care emană mirosul continentului-mormânt.
Răsăritul la Occident, Apusul la Orient
Metafizicianul şi tradiţionalistul bine cunoscut Geïdar Djemal a indicat într-o zi o particularitate interesantă a situaţiei geografice a continentului american: pentru americani soarele se ridică în fiecare dimineaţă dinspre Europa (adică din partea care în geografia sacră este solid asociată Occidentului), dar apune spre Asia (adică spre Orientul simbolic). O astfel de confuzie a simbolismului orientărilor „percepţiei lumii” naturale a locuitorilor acestui continent corespunde în mod straniu cu faimoasa profeţie a eshatologiei islamice, după care, în „timpurile de pe urmă” soarele se va ridica la Occident şi va apune la Orient. Această particularitate trebuie inevitabil să influenţeze asupra nivelului arhaic al psihismului continental american, adăugându-se astfel rolului deja aparte al Americii ca Dincolo-de-Atlantida re-emergentă, „Ţara verde a morţilor”. Dacă adăugăm la aceasta şi „utopismul raţionalist”, propriu nu numai teoreticienilor Lumii Vechi dar şi părinţilor fondatori ai Statelor Unite ale Americii, vom avea ca rezultat o variantă a fenomenului eshatologic şi mesianic care formează structura şi paradigma întregii conştiinţe continentale americane, în particular a acestor aspecte în mod principal asociate geopoliticii, universalismului şi auto-identificării.
În liniile sale mari, scenariul evenimentului eshatologic este acelaşi în toate religiile. În creştinism, în islam, în iudaism, în cea mai mare parte a tradiţiilor păgâne ariene, şi chiar în cultele cargo melaeziene, „epoca mesianică” este caracterizată de „resurecţia (sau revenirea) morţilor”, de „restabilirea binelui paradisiac”, de „redescoperirea a tot ceea ce fusese pierdut în cursul istoriei”, de „apariţia unui nou pământ şi a unui nou cer”, de prezenţa „unei permanente graţii” etc. Dacă observăm cu atenţie mentalitatea americană în varianta sa nord-americană, cea mai marcată, ne aflăm aproape în faţa tuturor aspectelor acestui plan eshatologic. „Resurecţia morţilor” se manifestă în forma congelării pe care o suportă cadavrele bogătaşilor americani care speră să reînvie graţie descoperirilor ştiinţifice ale secolelor viitoare, ca şi în multitudinea sectelor neo-spiritualiste americane care predică tanatofilia (5) şi demonstrează ştiinţific (cu ajutorul unor aparate şarlataneşti) „imortalitatea sufletelor”. „Fericirea paradisiacă” este transformată în abundenţă materială, în vreme ce „pământul nou” se dovedeşte a fi continentul american el însuşi, bază a noii „epoci de aur”, numită „New Age” în numeroase medii ocultiste şi astrologice, adică „Era nouă” (este de asemenea numele celei mai mari mişcări neo-mistice americane).
Eshatologismul pătrunde astfel concepţia însăşi a unei „Noi Ordini Mondiale” care repetă şi dezvoltă proiectele ideologice americane şi această concepţie presupune expansiunea modelului american asupra tuturor teritoriilor planetei rămase în afară. Astfel, pornind din profunzimile unui neliniştitor mister esoteric, „Noua Lume” tinde să se prezinte ca „pământ nou” spiritual de care vorbeşte Apocalipsa şi care trebuie să apară după Sfârşitul Timpurilor. Dar pentru continentul american epoca post-apocaliptică a sosit deja: victoria armatelor aliate în al doilea război mondial – care a condus Statele Unite la dominaţia mondială – ca şi semnificaţia simbolică a vicisitudinilor evreilor (a acestei naţiuni mistice şi importante în istorie) în Germania, toate acestea au fuzionat în teoria „Holocaustului”, a „ultimului sacrificiu al istoriei”, după care Dincolo-de-Atlantida, unită cu „Noul Israel” a intrat în perioada „Marelui Sabat”, a „epocii fericite”, a „erei abundenţei”. Aşteptarea timpurilor mesianice a început, iar conştiinţa continentală americană arhaică, „spiritul” neliniştit al continentului „re-apărut”, dă tendinţelor mesianice şi eshatologice o forţă mistică înrădăcinată în percepţia simbolică a lumii unei umanităţi care conservă conştiinţa legăturii şi a corespondenţelor a spaţiului şi timpului în cursul a multe milenii.
„America sacră”
Fenomenul arhaic şi inconştient al „ideii americane” se exprimă de asemenea de o manieră evidentă în „teologia politică americană”. Vorbim despre concepţia neo-protestantă a Americii ca „pământ al făgăduinţei”, prin care energia continentului s-a exprimat într-o construcţie teologică particulară. Şi dacă vrem să considerăm termenii acestui „americanism protestant” mistic nu ca pe o metaforă oratorică, ci ca pe formularea exactă a unei construcţii eshatologice, ne găsim în faţa unui tablou destul de neaşteptat şi îngrijorător. De exemplu, George Washington declara: „Statele Unite sunt Noul Ierusalim, stabilit de Providenţă într-un teritoriu unde omul trebuie să atingă deplina sa dezvoltare, unde ştiinţa, libertatea, fericirea şi gloria trebuie să se răspândească în pace”. Aici este important de remarcat concepţia unui „Nou Ierusalim” care, în gura unui creştin (chiar protestant) este cu necesitate asociată Apocalipsei şi se referă la stadiul final al scenariului eshatologic, la coborârea pe pământ a „Cetăţii Domnului”, cetate spirituală, a „Noului Ierusalim” (Apocalipsa lui Ioan, 21, 10-27). John Adams, la rândul său, a definit clar mondialismul misiunii americane, numind Statele Unite „o republică pură şi binefăcătoare, al cărei scop constă în guvernarea lumii şi în perfecţionarea oamenilor”.
În epoca contemporană, acest „patriotism” particular a primit un nou impuls graţie dezvoltării televiziunii, şi lucrul acesta a provocat apariţia fenomenului „televanghelist”, pe care Isidro Palacios l-a numit „creştinism electronic”. De exemplu, televanghelistul bine cunoscut Jerry Howell formulează astăzi „ideea americană” în aceşti termeni: „Statele Unite, această ţară binecuvântată de Dumnezeu Atotputernicul cum nu mai e altă ţară pe pământ, este astăzi ameninţată, în interior şi în exterior, de atacuri diabolice care se pot termina prin distrugerea naţiunii americane. Diavolul el însuşi a intrat în război pentru a se opune voinţei lui Dumnezeu, care a plasat Statele Unite deasupra tuturor celorlalte popoare, ca pe vechiul Israel…”. Aceste motive teologice ale eshatologiei protestante sunt de asemenea prezente la preşedinţii americani moderni. În 1984, Reagan afirma: „Nu cred că Domnul, după ce a binecuvântat această ţară ca pe niciuna alta, va dori într-o zi să ne vadă ezitând datorită slăbiciunii noastre”.
În consecinţă, dacă nu ţinem cont de rolul simbolic de Dincolo-de-Atlantida în ansamblul său supra-temporal şi meta-istoric, acest patos mesianic va rămâne de neînţeles şi întreaga dimensiune de falsă spiritualitate care se află în spatele lui nu va putea fi înţeleasă şi evaluată. Ca în toate eshatologiile „parodice”, avem aici de-a face cu confuzia dintre „vârsta de aur” spirituală, care va sosi imediat după Sfârşitul Istoriei, şi perioada temporală precedând acest Sfârşit. Şi este exact aceeaşi confuzie care a determinat caracterul anticreştin al bolşevismului rus, care anunţa de asemenea instaurarea „paradisului terestru” eshatologic. Trebuie de asemenea să remarcăm că asemănarea dintre cele două „continente” – continentul „America” şi componenta roşie şi demoniacă a „continentului Rusia” – a fost relevată de numeroşi cercetători, istorici şi politologi. Astfel, de exemplu, Jean-Marie Domenach, în revista „Esprit” din octombrie 1970, scria: „Statele Unite sunt astăzi cea mai mare putere comunistă din lume”. Într-adevăr, utopismul, eshatologismul şi religia parodică sunt în ambele cazuri uimitor de asemănătoare, şi aceasta în ciuda faptului că Statele Unite şi Uniunea Sovietică erau „oficial” adversari ideologici, acum puţin timp în urmă.
„Apolo”, Diana şi piramida tăiată
Această logică parodică, care transpune pe plan material realitatea spirituală, deformând astfel semnificaţia sacră, este de asemenea la baza progresului tehnic al „continentului America”, în particular în domeniul atât de important al studiilor spaţiale. Faptul că numai americanii au reuşit să ajungă pe Lună – unde, conform cu tradiţiile cele mai diverse, locuiesc „sufletele înaintaşilor” – este foarte revelator (este la fel de relevator că lucrul acesta nu s-a putut realiza de către cosmonauţii sovietici, care aparţineau totuşi aceleiaşi formaţii politico-eshatologice). În tradiţia esoterică este afirmată existenţa unei legături puternice între „tărâmul verde al morţilor” şi Lună, şi aceeaşi legătură apare şi în istoria obiectivă, materială şi pur profană a epocii moderne. Faptul că zborul astronauţilor americani a avut o „semnificaţie ritualică” conştientă apare de asemenea în numele navetei lor spaţiale „Apollo”, adică a celui care, în tradiţiile mitologice cele mai diverse, este tovarăşul de joc al Dianei, Luna. În plus, anumiţi astronauţi au dus cu ei pe Lună embleme masonice – a fost chiar anunţat în presă –, şi lucrul acesta semnifică faptul că respectivul caracter „ritualic” al evenimentului le apărea clar, deoarece „intrarea în sfera lunară” în ritul masonic indică trecerea de „Micile Mistere”. Ne găsim din nou în faţa unei paralele simbolice: iniţierea în „Micile Mistere” conduce în fapt masonul la aşa-numita „condiţie edenică” (paradisiacă), redându-i plenitudinea spirituală care era proprie oamenilor vârstei de aur. Totuşi, în cazul unei persoane particulare, lucrul acesta se realizează pe planul „microcosmosului interior”. Într-un zbor spaţial spre Lună, dimpotrivă, ritul asumă un caracter exterior, material „macrocosmic” – „sacralizând” astfel nu un individ izolat, ci întregul „continent” al cărui emisar este acest individ. Pe plan simbolic, călătoria interplanetară a Americii spre Lună a fost echivalentă cu călătoria „Americii” spre „America”, dar în acelaşi timp acest ritual parodic întăreşte conştiinţa mesianică şi mistică a Americii, în subconştientul american.
Trebuie de asemenea să remarcăm că tradiţia masonică în America este extraordinar de dezvoltată, şi în acest domeniu există de asemenea concepţii ce insistă pe caracterul particular, unic şi „ales” al masoneriei americane, în comparaţie cu celelalte ramuri. În lojele masonice americane este răspândită o legendă după care ultimii templieri, după ce au scăpat o vreme de persecuţiile monarhilor francezi şi a puterilor catolice în Europa, au plecat în cele din urmă în America şi au dus acolo comorile şi secretele lor. Unii afirmă chiar că Sfântul Graal a fost transportat în America. În orice caz, masonii americani sunt convinşi că adevăratul centru „sacru” al masoneriei se găseşte în Statele Unite şi că masoneria europeană, „prea arhaică şi neputincioasă”, nu este astăzi nimic mai mult decât un „vestigiu al trecutului”. Certamente de origine masonică sunt de asemenea simbolurile oficiale ale SUA: steaua albă în cinci colţuri (simbol al lui Adam din „paradis” – din nou apare tema „paradisului”) şi piramida tăiată, al cărei vârf este separat de bază printr-un inel de treisprezece stele reprezentând cele treisprezece triburi ale lui Israel (tribul lui Iosif este adesea reprezentat simboliv ca trib dublu al lui Efraim şi Manasse, ceea ce ne dă treisprezece în loc de douăsprezece; în orice caz, această doctrină este proprie aritmologiei masonice). Piramida tăiată are un sens simbolic destul de negativ, fiindcă reprezintă o ierarhie privată de vârful său sacru, de centrul său sacru. Poate că această emblemă era iniţial utilizată pentru a exprima tendinţa anti-autoritară şi antimonarhică a sistemului politic al Statelor Unite, absenţa unui Guvern Unic, dar simbolul nu se limitează niciodată la simpla sa funcţie emblematică, astfel că piramida tunchiată conţine în egală măsură ideea „iniţierii incomplete”, a insuficienţei sale, a întreruperii sale, ceea ce poate fi exprimat în limba ritualică masonică ca absenţă a „Marilor Mistere”, după iniţierea în „Micile Mistere”. Dar această incompletitudine a ciclului iniţiatic este chiar, după toate tradiţiile autentice, caracteristica cea mai tipică a „magiei negre”.
Cadourile „lumii înaintaşilor”
Mircea Eliade şi alţi oameni de ştiinţă care au studiat structura credinţelor arhaice au examinat în detaliu logica aşa-ziselor „culte cargo” melaneziene cu caracter eshatologic, asociate cu căderea tuturor vechilor reguli religioase şi cu începutul unei epoci „mesianice” particulare, în care sunt permise cel mai mare extaz alcoolic şi cea mai mare promiscuitate, ceea ce este caracteristic unei „întoarceri a morţilor”: morţii revin din America, în nişte corăbii mari încărcate de cadouri. În principiu, oamenii de ştiinţă nu exclud că în fondul simbolic al unor astfel de culte se găsesc de asemenea rudimentele arhetipurilor inconştiente ale unei geografii sacre uitate. Este la fel de interesant de notat duplicitatea atitudinii cultelor cargo faţă de oamenii albi, de „americani”: pe de o parte, „americanii” sunt consideraţi ca nişte exploatatori ai mărfurilor „produse” de înaintaşii aborigenilor şi de zeii lor, şi, pe de altă parte, adepţii acestor culte încep într-o oarecare măsură să-i imite pe albi, hainele lor, obiceiurile, atitudinile. Şi aceasta chiar dacă „americanii”, în raport cu „adevăraţii” locuitori ai pământului morţii, pot apărea drept uzurpatori, având cu aceştia un contact imediat, un contact care face din ei fiinţe excepţionale în acest context sacru. În ansamblu, fenomenul „cultelor cargo” presupune întoarcerea iminentă a „vârstei de aur” şi a unei abundenţe absolute ce depăşeşte orice măsură.
Eliade, studiind aşa-zisele culte cargo, arată până la ce punct este comun scenariului lor eshatologic care, aproape fără nicio deosebire, se întâlneşte şi în Africa, la hinduşi, la popoarele Oceaniei şi în alte locuri. „Cultul eshatologic cargo” apare ca un fenomen destul de universal, înrădăcinat în structurile inconştientului, într-o anumită cunoaştere primordială refugiată în cursul mileniilor în sfera psihică cea mai rudimentară. Şi nu este dificil să descoperim manifestări ale aceluiaşi fenomen la popoarele mai „civilizate” – de exemplu la ruşi, al căror cult cargo specific, în varianta sa bolşevică, este expus în detaliu de scriitorul rus Andrei Platonov (6) în romanul „Cevengur”, în nuvela sa „Kotlovan” şi în alte opere. Uneori avem impresia că aceste opere ale lui Platonov au fost concepute de la început ca ilusrare al unui cult cargo arhaic. Dar, pentru a reveni la cultele cargo melaneziene, vrem să adăugăm că în opinia noastră rolul Americii în acestea nu se limitează la a reprezenta depărtata „ţară a oamenilor albi”, ci corespunde unui cadru precis şi mai semnificativ al geografiei sacre.
Fenomenul cultului cargo nu apare în realitate ca un compus subsidiar al „pământului morţilor”, al „Americii mistice”, al „Dincolo-de-Atlantida”. Conştiinţa autohtonă a teritoriilor non-americane, pierzându-şi integritatea metafizică originară şi astfel incapabilă să se ridice la o adevărată şi dreaptă perspectivă eshatologică, face o confuzie similară celei care survine în chiar această conştiinţă americană: spiritualul este transformat în material şi supra-mundanul în mundan. Numai în această manieră se poate explica atitudinea complexă a popoarelor australiene, africane, asiatice şi chiar a unor popoare europene în faţa „americanismului” şi a reprezentanţilor săi. Pe de o parte, „americanii” suscită aversiune, repulsie şi dorinţa de a scăpa de influenţa lor (şi uneori de a explora americanismul pentru a-l „demasca”), dar pe de altă parte „prezenţa magică a strămoşilor morţi” în spatele loor provoacă o dorinţă irezistibilă de a-i imita. Este curios să se observe că fiecare pas al aborigenilor către activarea fenomenului cultului eshatologic de tip cargo provoacă în mod obligatoriu această „revoluţie sexuală” pe care o întâlnim nu numai la insulari şi la popoarele „primitive”, dar şi în interiorul statelor aşa-zis „civilizate”. Ne gândim de exemplu la explozia de pornografie ce se observă în China paralel cu restructurarea economică a anilor 80 (prin ameliorarea relaţiilor cu America), la amoralismul bolşevic al anilor 20, la „revoluţia sexuală” care se manifestă astăzi în India occidentalizată etc. trebuie să notăm de asemenea că tot spectrul cultului cargo se întâlneşte şi în perioada perestroikăi în Uniunea Sovietică, unde „factorul american” acţionează irezistibil şi magic, suscitând un parazitism tipic pentru cultul cargo, un entuziasm orb şi o aşteptare eshatologică, dar în acelaşi timp bănuiala obscură că „americanii” s-au îmbogăţit pe seama strămoşilor (de exemplu, prin „spolierea Rusiei „) şi că autohtonii ar dori să li se restituie toate miracolele tehnicii şi mărfurile strălucitoare aparţinându-le prin legea „totemică”. Aşa cum bine a observat G. Djemal, polul „sărac”, aborigen al conştiinţei eshatologice („Kotlovan”-ul lui Platonov) corespunde exact polului „bogat” al aceluiaşi fenomen (visului american al „oraşului strălucind pe colină”). Am putea spune că la trezirea lor din cultul cargo, autohtonii încetează efectiv de a se inspira din imaginaţiile şi construcţiile raţionale, căzând dimpotrivă sub puterea energiei inconştiente milenare care se trezeşte la o epocă determinată ca răspuns la semnele misterioase aduse de străinii venind din „ţara verde”, din Occident.
Ca o confirmare a acestei distribuiri a rolurilor în întâlnirea pseudo-eshatologică a „continentelor subconştiente”, am putea indica faptul curios că pentru toate regiunile neoccidentale ale planetei atitudinea cea mai caracteristică a ultimilor 100-150 de ani este aşteptarea (uneori asociată cu sentimentul de dezorientare, de frustrare, cu presentimentul unei catastrofe oarecare), o aşteptare percepută cu atât mai puternic cu cât este mai arhaică şi mai înrădăcinată în subconştientul poporului în chestiune. Dar în acelaşi timp acest sentiment este cu totul necunoscut, cel puţin la această intensitate, de către americani, care, dimpotrivă, sunt totalmene satisfăcuţi de situaţia actuală şi care red fără rezerve în progres şi în „happy end” şi care, în plus, identifică confortul actual şi perspectiva continuării sale „infinite” cu difuziunea mondială a influenţei lor şi cu îndeplinirea misiunii lor costând în distribuirea de „cadouri magice” ce poartă „marca” lor dorită. La un anumit moment aşteptarea angoasată a autohtonilor se termină prin acceptarea „ofertei” americane (care este uneori acompaniată de o anumită presiune economică sau militară din partea unei Americi preocupată de exportarea modelului său „salutar”), suscitând fenomene culturale şi religioase bizare şi contradictorii care prezintă mereu un caracter accentuat al cultului cargo.
Sfârşitul Americii
Aspectele analizate de noi ale geografiei sacre a continentului american, în legătura lor cu situaţia geopolitică actuală a Statelor Unite, ar putea cu certitudine să fie completate de alte observaţii cu caracter simbolic ca şi de consideraţii pur culturologice, dar ar trebui mai întâi să dăm o perspectivă de observare a chestiunii, care ar permite apoi să înţelegem aspectele sale mai secrete, enigmatice şi sinistre. În concluzie, pentru a nu lăsa impresia că dincolo de cei doi poli ai unei false eshatologii geopolitice (cel al cultului cargo şi cel al americanismului) nu există altă posibilitate, am vrea să facem câteva reflecţii suplimentare.
În primul rând, arhetipurile inconştiente asociate structurii spaţiale şi temporale a cosmosului sacru trebuie să fie examinate în lumina unei tradiţii metafizice veritabile şi ortodoxe, singura care poate repune lucrurile la locul lor adevărat în interiorul ordinii divine. Dimpotrivă, dacă rămân la nivelul inconştient, aceste arhetipuri, fiind eficace şi puternice, vor putea să atragă mereu nu numai indivizi particulari, dar şi naţiuni întregi, rase şi civilizaţii către consecinţele cele mai imprevizibile şi cele mai distrugătoare. Pentru a parafraza un proverb cunoscut, am putea spune că „drumul spre iad este pavat cu arhetipuri inconştiente”. Este adevărat la fel de bine pentru „cultele cargo” ca şi pentru „americanism”. Dar pentru a atinge tradiţia metafizică capabilă să ilumineze cu raza Inteligenţei Divine adâncimea abisală a psihismului, trebuie făcut un efort intelectual şi spiritual aproape incredibil în circumstanţele actuale, cu scopul de a ne rupe de „dogmele” fără fundament ale gândirii profane şi materialiste care a pus stăpânire pe cea mai mare parte a contemporanilor noştri, dar fără a cădea pentru aceasta în ocultismul haotic, neomistocosm sau neospiritualism. Cea mai bună cale pentru aceasta, ba chiar singura, este de a accepta o religie tradiţională şi, prin practica spirituală, ritualică şi intelectuală a acestei religii, de a pătrunde în aspectele sale esoterice şi secrete, în misterele sale. Pentru aceasta, natural, ajutorul cel mai important va fi reprezentat de lucrările tradiţionaliştilor moderni, şi în primul rând de cărţile lui René Guénon. Numai un demers cu totul ortodox, totalmente religios şi pur metafizic ne va sustrage din energia periculoasă a lumii apocaliptice moderne.
În al doilea rând, numai două tradiţii religioase sunt mai puţin expuse influenţei „Ţării Verzi”, adică creştinismul ortodox (cu care protestantismul, catolicismul şi ortodocşii moderni şi sectele nu au nimic de-a face) şi islamul ortodox. În oric caz, orientarea verticală şi metafizică a acestor religii, cu condiţia ca ele să fie epurate în acelaşi timp de toate stratificările moderne şi asociaţiile lor arhaice, apare ca o garanţie suficientă de autenticitate şi eficacitate spirituală. Totodată în aceste religii este de asemenea necesar să se releve diferitele aspecte geopolitice (care sut evidente în islam, dar mai puţin în creştinism) şi de a demonstra incompatibilitatea lor cu dialectica relaţiilor dintre „pământul morţilor” şi servitorii/adversarii săi ai cultelor cargo.
În fine, este necesar să se formeze un concept pur geopolitic şi non-religios al „blocului eurasian” („Kontinentalblock”, cum se spunea altădată), care ar uni toate popoarele şi toate statele eurasiene într-un singur complex autonom şi sustras paradigmei parodico-eshatologică care oprimă astăzi lumea tradiţională. Astăzi, după demantelarea sistemului socialist, nu este cu adevărat important a şti sub ce formă politică şi statală se va întâmpla lucrul acesta. La nivel mondial, este acum mult mai important ca un singur popor şi un singur stat să înfrunte „Atlantida renăscută” şi misiunea sa. Iată de ce ideea unei „Eurasii a popoarelor” sau a unei „case comune” care ar avea o foarte puternică orientare anti-atlantistă şi care ar face apel la resursele interioare, spirituale, religioase, economice şi materiale, nu este astăzi aşa abstractă şi utopică cum ar părea la prima vedere. Credinţa în „înaintaşii morţi”, în fabricanţii de coca-cola este oare mai realistă şi mai obiectivă?
În ceea ce priveşte continentul America, perioada expansiunii sale, după corespondenţele ciclice precise, probabil că se va întinde, furtunoasă, plină de evenimente îngrijorătoare, dar de asemenea foarte scurtă, fiindcă „New Age”-ul, a cărei sosire a fost anunţată de către partizanii mistici ai „Noului Ierusalim”, dar care nu a început încă, va sfârşi prin a veni. Sosirea sa va fi semnalată de către un mare cataclism geografic. Şi cine ştie dacă America, „pământul verde”, nu va cunoaşte acelaşi destin care a lovit cândva un alt continent situat în Atlantic?
(1) A. Afetinan, The Oldest Map of America Drawn by Piri Reis, Turkish Historical Society, Ankara 1954. Prof. Afetinan a publicat în 1975 şi în 1987 două ediţii îmbogăţite ale lucrării sale.
(2) Nirukta: metodă hindusă de analiză a etimologiei. Ea serveşte la înţelegerea sensului textelor sacre pornind de la elementele lor prime, care sunt cuvintele, şi rădăcinile acestor cuvinte. Ea se bazează pe ideea că esenţa unui lucru rezidă în numele său.
(3) Hermann Wirth (1885-1981), savant germano-olandez, cofondator al Ahnenerbe în 1935 şi susşinător al unei teorii controversate despre o veche civilizaţie „nordico-atlantică” (şi matriarhală. Autor al lucrării Die Aufgang der Menschheit (Oroginea umanităţii) în 1928, al lucrării Die heilige Urschrift der Menschheit (Proto-scrierea sacră a umanităţii) în 1931-36 şi al unui studiu despre manuscrisul de la Oera-Linda.
(4) În tradiţia islamică, Marwah este una dintre cele două coline pe care Agar le-a săpat în căutarea apei pentru micul Ismail.
(5) Thanatofilie: atracţie pentru moarte.
(6) Andrei Platonov (1899-1951), scriitor din mişcarea „cosmismul rusesc”, uneori supranumit „Orwell rus”.
Acest text constituie al treilea capitol al cărţii lui Alexandr Dughin „Misterele Eurasiei”. Cartea aceasta a circulat mai întâi sub formă de „samizdat” din 1988, dar prima ediţie rusească a apărut abia în 1996. Cartea a fost publicată în spaniolă („Rusia, misterio de Eurasia”, Madrid 1990), în italiană („Continente Russia”, Milano 1991) şi în sârbo-croată.
Traducere Cristi Pantelimon
sursa: http://www.4pt.su/fr/content/la-terre-verte-lamerique
Pingback: Sensul destinului comun al popoarelor Eurasiei. Manifest Destiny și corectitudinea geopolitică - ESTICA NEWS