Ordonanţele prin filtru antropologic

Sebastian Stefanuca 9 februarie 2017 1 comentariu

Contestatele ordonanţe ale lunii de început de an 2017 privind graţierea şi amnistia au devenit preocupări de primă importanţă pentru românii din interiorul şi din afara ţării. Dintre prevederile lor, a atras atenţia şi limita de 200 000 lei sub care abuzul în serviciu nu ar mai fi putut face obiectul unei incriminări penale. Consecinţa? O cohortă de funcţionari superiori din aparatul administrativ ar fi urmat să aibă prejudicieze statul nestingheriţi. Corupţia ar fi devenit normă, cu efecte devastatoare asupra funcţionării normale a vieţii sociale. (Şi) pentru acest lucru, oameni considerându-se de bună credinţă au ieşit în stradă, ca prin protestul lor să se opună vehement nefastelor consecinţe. Chiar sunt ei însă de bună credinţă?! Antropologic, suntem mai degrabă interesaţi tocmai de aceşti oameni şi mai puţin de ce se întâmplă cu aparatul statal. Pe acesta din urmă, ştiinţele politice sunt mai calificate poate să-l analizeze. Teza pe care o susţin este că, antropologic, protestul nu a fost împotriva unei prevederi injuste şi în sprijinul continuării luptei anticorupţie, ci pentru a menţine în continuare în dosul vieţii sociale practici sociale care, odată cu aplicarea ordonanţelor, ar ajunge în prim-planul vieţii sociale. Să imaginăm, prin intermediul unor exemple, câteva efecte ale aplicării acestor ordonanţe în rândul oamenilor, protestatari sau nu.

Un profesor în activitate, care oferă şi servicii educative (meditaţii) de pe urma cărora încasează sume ilegitime, ar fi scutit, odată cu intrarea în vigoare a ordonanţelor, de teama unui denunţ pentru presupusul abuz în serviciu. Practic, va fi imposibil de denunţat, puţin probabil fiind că într-un timp scurt încasează din meditaţii două miliarde de lei vechi. Un prim exemplu deci de practică socială pentru care se creează condiţiile ca din ascunsă să devină transparentă.

Un medic care primeşte o plată informală, dar şi pacientul care face această plată, ar fi la  rândul lor scutiţi de stresul acţiunii lor. Cine poate demonstra că sumele încasate de medic depăşesc două miliarde? Ceea ce până la momentul ordonanţelor era de la sine înţeles că se întâmplă în relaţia dintre medic şi pacient, de la sine înţeles va fi şi după acest prezumtiv moment, cu singura diferenţă că acest comportament nu mai este un motiv de incriminare.

În cazul unui patron de IMM, evaziunea fiscală la care oricum apela, altfel ar fi fost nevoit „să închidă taraba”, o va face şi după intrarea în vigoare a ipoteticelor ordonanţe, scăpând de stresul nenumăratelor verificări ale Gărzii Financiare. Pe viitor, controalele ar avea ca obiect demonstrarea faptului că sustragerea de la plata datoriilor către stat depăşeşte două miliarde. Greu de crezut că un patron de chioşc la colţul străzii va atinge prea curând cele două miliarde, Garda având de aşteptat vreme îndelungată până la închegarea acestei sume.

Şi exemplele pot continua. Prevederea „200 000 lei” reprezenta antropologic, prin urmare, o falsă problemă. Nu există nicio garanţie că aceste practici vor înceta odată cu anularea ordonanţelor. Tot antropologic, preconizatele abuzuri din partea politicienilor şi funcţionarilor de rang superior nu sunt altceva decât un alt exemplu de practică socială a cărei desfăşurare este permisă doar în dosul vieţii sociale. Confirmarea că şi în acest caz avem o practică socială printre altele, o putem avea şi din modul blând în care acest abuz în realitate este sancţionat – o altă practică socială deci. Voi pune în evidenţă acest din urmă fapt social tot printr-un filtru analitic comparativ, având ca repere perioada de dinainte şi perioada de după prezumtiva intrare în vigoare a ordonanţelor.

Astfel, în noul Cod Penal, pedeapsa pentru abuzul în serviciu ar fi urmat să nu depăşească trei ani, faţă de şapte, cât era până la ordonanţe. Totuşi, în ceea ce priveşte aplicarea pedepsei de până în momentul ordonanţelor, practica socială era cu totul alta. Lăsăm deoparte că anul penal este mai scurt decât anul calendaristic, ceea ce înseamnă că cei şapte ani de pedeapsă maximă sunt în practica penală mai puţini. Să trecem în revistă cazurile pe care le ştim ca fiind sancţionate cu pedeapsă maximă. Nu prea sunt de găsit. Să ne concentrăm la cazurile pedepsite cu trei ani, pedeapsa minimă în „vechiul” Cod Penal, în care s-au şi executat de la un capăt la altul anii penali. Aici, ceea ce descoperă sunt mai degrabă excepţii. Ca şi în cazul altor infracţiuni, unele în care bugetul ţării a fost la propriu devalizat, inculpatul – având nenumărate posibilităţi de diminuare a pedepsei – riscă câteva luni de pedeapsă cu execuţie. Dar cei câţiva ani de condamnare sunt în majoritatea cazurilor cu „suspendare” (oricum ar fi, un risc prea mic în raport cu beneficiul, fiind cu totul raţional deci ca riscul să fie asumat). Cu o pedeapsă de maximum trei ani în noul Cod Penal, ceea ce până acum se întâmpla de facto, de acum încolo se va întâmpla şi de jure.

Dacă demonstraţia a fost convingătoare, mă întreb unde a fost problema protestatarilor cu această prevedere. Abrogarea ei nu va avea ca efect şi dizolvarea practicilor sociale menţionate. Ele vor continua ca şi până acum. Preocupaţi însă pentru a privi exclusiv în ograda aparatului statal, posibil să nu se înţeleagă cu adevărat ce s-ar întâmpla / se întâmplă în propria noastră ogradă, a protestatarilor, şi prin extensie metonimică, a întregii societăţi. Se prea poate ca în spatele protestului în sprijinul luptei anti-corupţie să se protesteze de fapt pentru a păstra în continuare tainic ceea ce se propune să devină transparent.

Protestul pentru continuarea luptei anticorupţie se pare că ar trebui să fie de cu totul altă natură. Deocamdată, cu o justiţie şi coduri penale generoase în acordarea pseudo-pedepselor, se sprijină prin protest o luptă care nici măcar nu a început vreodată. Şi iarăşi deocamdată, oricum s-ar protesta, antropologic constatăm că nu dreptatea va fi cea care triumfă.