Ați reținut vreodată fața celui căruia i-ați întins o monedă sau ceva de mâncare? Probabil că foarte rar. Ei sunt pentru noi ființele gri, sunt oamenii din celălalt oraș, cel de dedesubt, cel de la margine, oricum celălalt, un oraș paralel, sau mai degrabă un iceberg gri ce plutește în derivă prin oceanul orașului, nu știm niciodată cât este în partea nevăzută, nu știm ce este acolo și nici nu vrem cu adevărat să știm, ci doar ne închipuim că știm. Ideea este că noi ne închipuim această lume ca un bloc omogen, sunt cu toții unul și aceeași persoană, au cu toții un același chip și un același motiv pentru care se află în celălalt oraș. Nu știm exact care este acel motiv, dar dacă trebuie, ni-l putem confecționa ad-hoc în cadrul unei discuții care ne umple timpul, care ne poate demonstra nouă înșine interesul civic pentru problemele sociale. Ambele orașe au o parte comună, acolo unde indivizii se întâlnesc și se pot atinge unii pe ceilalți deși nu o fac, unde noi îi auzim pe ei, dar rareori le vorbim și cu atât mai rar îi întrebăm ceva. Ambele orașe au locurile lor tabu pentru ceilalți, canale rău mirositoare și case părăsite, năpădite de seringi și bucăți de îmbrăcăminte îmbâcsită, spații pe care noi cei de aici le remarcăm doar ca având o față exterioară fără să dorim să ne închipuim ce ar putea fi înăuntru și celelalte, magazinele de lux, restaurantele, apartamentele, mallurile, hipermarketurile, mă rog, orașul nostru, cel în care ei ar dori să trăiască natural ca locuitori legali. Să trecă prin mulțime și să fie loviți în umăr pentru că pur și simplu sunt normali și nu sunt observați de ceilalți. Pentru că cititorule, tu îi vezi pe ei, pe ceilalți, undeva pe retină imaginea a fost reținută, și informația transmisă spre creier, dar pe o cale ocolită fără să intersecteze pe drum conștientul, precum pisica ce ridică în ultima fracțiune de secundă piciorul din spate pentru a evita un obstacol ivit după ce privirea a trecut peste traseul ce urmează să calce. La fel, noi nu îl vedem pe el, pe celălalt, dar cu siguranță nu îl vom ciocni sau atinge. Uneori, ceva se declanșează undeva adânc în noi, o frică latentă, un scurt sentiment de milă sau compasiune, un impuls de a scăpa cumva de o vină ascunsă. Și atunci căutăm înfrigurați în buzunare mărunt, întotdeauna mărunt, o parte din mărunt, puțin mărunt, îl întindem grăbiți, fără să ne uităm, fără să întrebăm la ce o să-l folosească și cum o să-i fie ziua de mâine acolo în orașul lui. Să-i aflăm numele ar fi de-a dreptul periculos asta poate duce la amintiri sâcâietoare și viața asta-i prea scurtă nu le poate duce pe toate.
Vă propun să intrăm numai puțin în orașul lor, și să-i cunoaștem pe ei, pe ceilalți. Sunt diferiți, pașaportul lor de intrare în orașul subteran a fost obținut diferit, modul lor de viață este diferit, există o ierarhie de valori, alta bineînțeles față de orașul de sus. O avem pe ea, Eleonora, bătrâna urât mirositoare, îmbrăcată gros, în ciuda căldurii de afară, cu hainele rupte, cere ceva de mâncare, sau un ban de pâine. Nu, nu are să-și ia numai de mâncare ci și o tărie, un anestezic pentru memoria ce nu-i mai aduce nici o amintire caldă, ci numai gânduri reci, o răceală cronică pe care o simte în fiecare os, o simte și în somn, nu-i chip să scape de frig și de singurătate, nici vodka parcă nu-și mai face efectul de la început. Și nici nu mai știe care a fost începutul. Poate că ea a fost mult prea intolerantă cu fiica ei până când aceasta a dat-o afară din propria-i casă, poate că toți din jur au fost răi, sau poate că a fost din cauză că nu a avut niciodată o casă a ei, nici un servici stabil și nici cunoștințele care să-i asigure un loc de munca cu un venit decent care i-ar fi permis să locuiască în celălalt oraș…Ce ar fi trebuit să facă să locuiască în celălalt oraș? Când a greșit? Cine a îndrumat-o? Nu mai știe. A trecut mult prea mult timp. Mai bea o gură din licoarea tare și gândurile curg mai încet. Observă privirile ei, cea din celălalt oraș care i-a întins moneda și îi aude gândurile urlând către ceilalți din lumea lor: ”O bețivă! Mă auziți? O bețivă! Nu are bani de mâncare dar găsește pentru băutură!”. Să nu-l uităm pe Van Damme, tânărul cu fața murdară, întotdeauna îi remarcam fața și degetele murdare. Avea o privire pierdută și mersul nesigur atunci când făcea rost de bani pentru doza zilnică. Era respectat de restul găștii, împarțea dreptatea cu pumnul atunci când era necesar, un hoț înnăscut, el era intermediarul care lua drogurile de la dealerul local și le dădea mai departe băieților. A fost în 3-4 centre, dar nu a rezistat în niciunul, tot pe stradă a ajuns. Canalul unde doarmeau toți patru, cei din gașcă, are lumină electrică, au montat chiar și un ventilator, ce mai, locul e dichisit. Zilele de vară trec mai ușor, după ce se droghează stau la povești câteva ore, apoi ies la furat – furtul e o meserie cinstită acolo, dar trebuie să fii atent, îți trebuie pregătire, prezență de spirit, curaj, nu-i iese oricui. Van Damme a murit anul trecut. Acum Bruce Lee i-a luat locul, nu prea mai vorbesc de Van Dame. Se apropie iarna și se gândesc să facă rost de niște conserve și de niște polistiren expandat de pe șantiere, dar o să-l ia diseară pe ăsta, mai e timp până atunci. Sunt vecini cu ăia doi, Nela și Marian. Sunt căsătoriți, s-au căsătorit acolo în canal, au HIV amândoi, deci probabil că și ăla micu' la fel. Stefan și Marian sunt însă diferiți. Vara dorm în parc în Tineretului, e liniște și nu prea sunt deranjați, din august se apucă să strângă ”stocul de iarnă” cum spun ei, ca din decembrie până în februarie să poată închiria din nou garsoniera. Lucrează la circ, au învățat meserie într-o fundație, ba chiar au fost prin Europa cu circul, dar banii ajung doar pentru cele trei luni de chirie, mâncarea zilnică și haine atunci când e nevoie. George doarme într-o mașină abandonată. Abandonată la fel ca și el cu mulți ani în urmă. Vorbește coerent, îi place să stea de vorbă cu oamenii, se scuză că miroase și că e prost îmbrăcat, dar asta e situația lui, apreciază că mă opresc și stau de vorbă cu el, îmi pune câteodată întrebări de aici din orașul meu și asta m-a surprins, în general ei sunt discreți, nu pun întrebări și nu se așteaptă să fie întrebați. Nu știu cum face, dar din când în când apare spălat și bărbierit, are cumva o privire mândră, dar același mers obosit, stă prost cu sănătatea. Acum două zile a fost foarte frig, i-am dat un ceai, două felii de pâine cu unt, ceva suncă, cozonac și niște țigări. Le-a mâncat prea repede, a fumat la fel, așa că a amețit și a vomat imediat totul. Iarna mai prinde câte o lună pe la câte un centru social dar nu poate fi primit mai mult pentru că nu are o vârstă corespunzătoare: este prea mare și tot odată mult prea tânăr pentru a fi ținut mai mult în adăpost. Muncește cu ziua pe unde apucă, a vrut să platească ambulanța pe care am chemat-o astă iarnă când nu a mai rezistat din cauza frigului, spunea că nu sunt bani furați, sunt munciți de el, că nu se sperie de muncă.
Sunt diferiți. Nu pot fi tratați cu aceeași soluție, ”soluția pentru oamenii străzii”, nu sunt toți la fel și nu aceleași motive i-au împins în celălalt oraș. E o lume diversă acolo, cu ierarhii diferite, legi diferite, care scapă controlului instituțional. Pe unii dintre ei îi putem ajuta chiar noi cei de aici din orașul pe care-l știm, pe alții nu. Dacă scoateți mărunt, puțin mărunt, întrebați-i ceva, orice, poate data viitoare îi mai întâlniți, oferiți-le două minute din viață, poate au ceva de spus, poate orașul de acolo poate fi pus în orașul de aici.
