În cadrul acestui colocviu am ales să vorbesc despre Om, fiindcă el este cel care creează istoria și-și asumă consecințele acestui fapt, atât personale, cât și istorice. În timpul intervenției mele veți auzi adesea cuvântul „Occident”. Va fi vorba atât despre Statele Unite, cât și despre Uniunea Europeană.
Uităm adesea astăzi (aici, în țările europene supuse Statelor Unite) că unitatea care măsoară viața este Omul și nu banul. Vorbind despre Om, voi aminti lucrurile care în mod normal trebuie să fie evidente, cum ar fi funcționarea antropologică a ființei, nevoile sale, instinctele, spaimele și aspirațiile.
Noi toți aici sperăm să vedem o apropiere a țărilor Marii Europe de Rusia cu scopul de a forma un bloc puternic bazându-se pe interesele comune, atât economice, cât și istorice și spirituale. Acest bloc ar forma un soi de contrapondere la Statele Unite și ar apăra astfel multipolaritatea forțelor mondiale. Chiar dacă diferența civilizațională este enormă între drumul istoric parcurs de Rusia și cel al lumii occidentale (să reamintim că este vorba despre o civilizație contemplativă în cazul Rusiei și de una activă în cazul Occidentului), asemănarea de fond dintre aceste două lumi este încă mare, fiindcă ele provin din aceeași rădăcină greco-romană. Prin urmare, dacă vrem să apropiem popoarele Eurasiei, cel mai potrivit ar fi să accentuăm ceea ce le apropie și nu ceea ce le deosebește. Punctul de plecare este astfel viziunea despre lume moștenită din creștinism. Fără a vorbi neapărat despre credință, chiar dacă, în mod ideal, credința creștină ar trebui să fie legătura principală a acestei uniuni eurasiene, mă mulțumesc să menționez aici mai degrabă valorile care erau pilonul nostru principal în secolele trecute, valorile care serveau ca puncte de reper. Aceste valori sunt cele care constituie astăzi bagajul nostru istoric. Înțelegerea noastră a vieții și a morții, raportarea la celălalt, etica și estetica noastră ne-au fost transmise de înaintașii noștri creștini. Că vrem sau nu, viziunea creștină asupra lumii face parte din mentalul nostru.
Până nu cu mult timp în urmă, distincția între bine și rău era clară și de neatins. „Lumea a fost modelată de douăzeci de secole de un ferment care este Evanghelia[1]”, scria un academician francez, rusofil și apostol al creștinismului, Eugène-Melchior de Vogüé. Astăzi, acest fundament și-a pierdut imunitatea fiindcă Omul și-a acordat dreptul de a-și pune sub semnul întrebării trecutul, istoria și chiar natura ființei sale. El merge chiar până într-acolo încât a se nega în întregime pe sine în numele unei pseudo-libertăți. El își neagă instinctele vechi cât umanitatea, cum ar fi nevoia de transcendență, de frumusețe și mister.
Banul și consumul au ajuns să înlocuiască această spiritualitate. Timpul pare că a învins eternitatea. Amintiți-vă de acel faimos articol apărut în 2003 în Le Monde intitulat „La ce servește credința dacă nu ne face mai fericiți?”. Omul occidental a uitat Tradiția și Istoria speciei sale. Omul aici nu mai contemplă lumea, mai rău, el caută să modifice după capriciul său de moment ordinea și armonia universului, crezându-se mai ingenios decât viața. Spunând acest lucru, nu pun deloc sub semnul întrebării libertatea individuală și progresul uman căci nu trebuie să uităm că omul este o ființă care este supusă mereu procesului de evoluție. Singurul lucru pe care îl critic este progresul nesănătos. Aș vrea să citez aici o frază a Sfântului Augustin: „Mai întâi învață să iubești, apoi fă ce vrei!” Există axiome în viața omului pe care nu avem voie să le transgresăm. Avem libertatea de a face ceea ce dorim atâta vreme cât regulile eterne ale temei „Bine – Rău” ca și ale Iubirii (în sensul sursei primordiale de viață) rămân intacte. Aceste reguli, aceea morală și aceea a iubirii, când este vorba despre civilizația noastră eurasianistă, vin istoricește din creștinism. Iar atunci când punem sub semnul întrebării aceste reguli în numele progresului, al banului sau al plăcerii îi răpim omului memoria sa colectivă istorică. Vă dați seama cât este de grav? Este vorba aici despre dezumanizarea omului. De-a lungul Istoriei Omul a învățat în mod natural să iubească, să protejeze, să se sacrifice, să fie curajos, să compătimească. Omul este în mod natural aplecat să transmită aceste învățături și deprinderi din generație în generație. El a început să fondeze familii, State, să protejeze familiile, Statele și pământurile pe care le deținea fiindcă fiecare teritoriu a început să se dezvolte prin dezvoltarea propriilor tradiții culturale stabilite în conformitate cu poziția geografică, condițiile climatice, modalitățile de comunicare verbală și primele imagini culturale proprii fiecărui popor, având totuși, și mă refer la teritoriul eurasian, același punct de plecare și repere: viziunea asupra lumii condiționată de creștinism. Apariția lui Hristos a dus la modelarea Omul contemporan cu concepțiile sale morale și sociale, estetice, cu înclinația sa de spirit și inimă către lucrurile gingașe și ființele asemenea. Fiecare cultură a Marii Eurasii este diferită dar toate sunt legate între ele. Să revenim la expresia Sfântului Augustin citată mai sus: „Iubește, apoi fă ce vrei!”. Punctul nostru comun, baza noastră este Iubirea (altfel spus, tradiția creștină) și pornind de aici fiecare cultură poate face ce vrea!
Ștergând trecutul nostru, adepții ultra-progresismului vor ca noi să renaștem azi goi de orice conținut: de toate valorile, de orice conștiință naturală și universală, de orice sentiment al bunului simț, de orice credință în mister, de orice paletă sentimentală proprie Omului ca atare, căruia i se livrează proiectul fericirii consumatorului, fericire „lichidă”, ca să folosim termenul lui Zygmunt Bauman. A proteja propria cultură și tradiție a devenit o crimă, deși nu există lucru mai normal și mai natural decât acesta!
Un lucru însă este sigur, mai devreme sau mai târziu, vechile reflexe și instincte se vor reanima. Există la Vogüé o foarte frumoasă dezvoltare pe acest subiect. El estimează că omul va căuta din nou deasupra lui o putere supraumană și-și va îndrepta din nou privirea spre Cer căci adâncul ființei umane nu se schimbă[2]. Aș dori de asemenea să citez aici pe unul dintre ultimii mei autori preferați, Peter Berger: „Oricare ar fi motivele, mulți «oameni moderni» se simt mereu atrași de ceea ce este grandios, de mister, de toate aceste realități pe care un raționalism secularizat le respinge violent”[3].
Vogüé, abordând subiectul misterului, dă un foarte frumos exemplu cu un microscop și un telescop: „Ca tot ceea ce e viu – scrie el – mulțimea privește în sus ; așezați-o între un microscop și un telescop : cei doi magicieni ne fac să vedem minuni, și totuși, mulțimea nu va ezita, ea va merge spre stele”[4].
Sau să ne amintim de Dostoievski:
„Se aud deja hohotele de suferință morală ale întregii umanități; răul se întinde peste toate popoarele Europei; ele se agită, nefericitele, neștiind cum să scape; toate remediile, toate leacurile pe care mintea lor le inventează ele nu le pot suporta și nu le fac niciun bine. Aceste gemete vor crește încă și mai mult, până în ziua în care inima cea mai tare se va rupe din cauza milei, sau o forță de compătimire necunoscută până acum va face să apară o forță de a iubi de asemenea necunoscută. Omul va arde de dragul umanității cu o dragoste mai puternică decât oricare alta pe care lumea a cunoscut-o”.
Nu trebuie să uităm că dragostea pentru umanitate nu se rezumă la apărarea drepturilor migranților și la propaganda LGBT (la această abreviere se adaugă, de altfel, astăzi în Europa litera X, ceea ce înseamnă „orice alt gen existent”. Și există nu puține în zilele noastre! Orice perversiune sexuală este considerată ca un gen aparte. Dar acesta este cu totul alt subiect). Astăzi li se reproșează tradiționaliștilor că se închid în ideea lor de națiune și că vor să izoleze Omul de Umanitate. Dar țin să reamintesc aici că viziunea asupra lumii ce predică valorile creștine și înrădăcinarea are la fel de mult drept scop umanitatea și fericirea acesteia. Un element nu-l împiedică pe celălalt! Ideea vine inițial din imaginea biblică a entității corpului lui Hristos. La acest capitol, Nicolai Berdiaev afirmă, de exemplu, că Umanitatea a visat mereu la uniunea genului uman. Dar, în opinia sa, ea nu poate reuși această unitate decât pe calea individualizării naționale. Filosoful rus vede Istoria universală ca pe o interacțiune complexă a diferitelor niveluri (egale între ele) ale ierarhiei mondiale a individualităților. Un nivel fuzionează aici cu un altul: Omul ține de națiune, națiunea de Umanitate, Umanitatea de Cosmos și Cosmosul – de Dumnezeu. Astfel, Omul nu aparține Umanității decât prin intermediul individualității sale naționale. Ființa umană nu a fost deci făcută pentru a sări etapele existenței sale. Opoziția dintre națiune și Umanitate este, pentru Berdiaev, la fel de nefirească precum opoziția dintre o parte și întreg sau dintre un organ și organism. Națiunea este deci pentru Berdiaev o Ființă individuală în afara căreia existența Umanității este imposibilă[5]. Prin urmare, a iubi umanitatea înseamnă înainte de toate a iubi persoana ta, a respecta țara ta și tradițiile tale.
Omul rămâne cu veșnica sa nevoie de dragoste, de simpatie, de speranță, de transcendență, de armonie, de morală și de credință în mister. Deoarece în cazul civilizației noastre eurasianiste este vorba despre tradiția creștină, apropierea dintre țările Eurasiei trebuie să se bazeze pe valorile creștine. Nu pe valorile impuse de Contractul social, ci pe cele instinctive care s-au imortalizat în creștinism. Făcând referire la filosofuul francez contemporan Gilles Lipovetsky, țin să reamintesc următoarea realitate: în societatea occidentală actuală, la fel ca în orice societate democratică contemporană, principiile morale de fond sunt reprezentate de drepturile omului[6]. Această afirmație face să apară diferența majoră dintre Occident și Rusia. Rusia rămâne țara care revendică nucleul său religios și odată cu acesta morala naturală (acest subiect a fost de altfel foarte bine clarificat de Oswald Spengler într-unul din capitolele din Declinul Occidentului). Astfel, orice reflecție asupra subiectului unirii dintre popoarele Eurasiei trebuie să fie bazată pe tradiția istorică comună. Ar trebui să luăm în considerare aici rolul deloc neglijabil al Rusiei. Rusia este astăzi singura baricadă a supraviețuirii europene fiindcă numai ea păstrează intact fondul spiritual al civilizației noastre eurasianiste. Să reamintim istoria: multe secole la rând, nu exista decât o civilizație creștină, aceeași pentru Orient și Occident. Această civilizație s-a născut și s-a dezvoltat în Orient. În ce privește civilizația creștină occidentală propriu-zisă, ea a apărut mult mai târziu. Gheorghe Florovski vorbește de altfel foarte bine despre acest fapt în articolul său Christianisme et civilisation. Nucleul spiritual pe care Rusia l-a moștenit de la Bizanț continuă să joace un rol fundamental în viața țării. Un astfel de exemplu de tradiție puternică datorată prezenței de nezdruncinat a ortodoxiei ar putea foarte bine să inspire și țările europene, să le redea speranța și să le facă să revină la fundamentele propriilor lor culturi. „Este momentul să reacționăm – scria René Guénon în a sa Criză a lumii moderne – și aici este punctul în care Orientul poate veni în ajutorul Occidentului, dacă și acesta din urmă dorește, nu pentru a-i impune concepții care îi sunt străine, așa cum par a se teme unii, ci pentru a-l ajuta să-și regăsească propria sa tradiție al cărei sens l-a pierdut”[7].
În această stare a lucrurilor, rolul mesianic pe care Rusia a avut mereu tendința de a și-l atribui ar putea fi foarte bine justificat. Ideea că Rusia este o țară salvatoare este împărtășită de mulți mari gânditori și scriitori ruși, cum ar fi F. Dostoievski, V. Soloviev, N. Berdiaev și S. Frank. Rusofilă și creștină, filosofia rusă se construiește în jurul reflecțiilor asupra particularităților naționale rusești care nu sunt de conceput decât prin prisma ortodoxiei. Destinul mesianic mondial – iată sensul „ideii rusești”, concept central al filosofiei lui Vladimir Soloviev și a celei a lui Nicolai Berdiaev. În ce-l privește pe Dostoievski, el vorbește deschis despre superioritatea Rusiei asupra celorlalte țări. Scriitorul explică această superioritate prin universalismul propriu gândirii rusești:
„Orice francez este gata să-și servească nu numai patria, ci și umanitatea, cu singura condiție să rămână cel mai francez cu putință, la fel ca și englezul sau germanul. Numai rusul, chiar cel al zilelor noastre, adică mult înainte de a face bilanțul general al umanității, a primit darul de a deveni cel mai rus chiar în momentul în care este cel mai european. Aceasta este diferența cea mai radicală dintre ei și noi (…). În Franța, sunt francez, dar cu nemții sunt neamț, cu grecii antici sunt grec și prin chiar acest lucru, sunt cel mai rus cu putință și servesc mai bine Rusia fiindcă proclam ideea sa directoare”[8].
După scriitor, omul rus este „pan-uman”[9], ceea ce îl face capabil să înțeleagă universalul, altfel spus să înțeleagă toate țările și tradițiile lor. În ce privește misiunea Rusiei și datoria sa mondială, el le vede în ajutorul dat renașterii Europei[10]. Europa, astăzi, ar trebui să reflecteze serios la alegerea sa: să se orienteze către Statele Unite și să continue să joace jocul globalist mergând în direcția uniformizării fără milă ce distruge tot ceea ce este uman în Om, sau să se apropie de Rusia și să regăsească astfel libertatea pentru toate națiunile, tradițiile spirituale și condițiile pentru a face Omul cu adevărat fericit.
Pentru ca țările Europei să poată trece de partea Rusiei, spiritul și esența acesteia din urmă trebuie să fie prezentate europenilor de o manieră demnă și valorizantă. Și aici, noi toți cei prezenți putem și trebuie să punem la lucru competențele noastre și influența noastră. Să explicăm și să informăm corect – iată datoria fiecărei persoane, fizică sau juridică, ce dorește să se atașeze puternic de proiectul de a apropia țările din Eurasia cu Rusia.
Pentru a face să avanseze ideea spațiului eurasian comun și sănătos ar trebui să punem la punct cooperarea eficace între orice persoană și orice rețea care se angajează în această direcție. Să încercăm să organizăm mai multe manifestări care să ne permită să ne revedem. De exemplu, să punem la punct un colocviu internațional anual. Stările de spirit trebuie încurajate, ideile trebuie să circule. Pentru aceasta, toate organizațiile, cercurile și asociațiile trebuie să se cunoască reciproc pentru a putea comunica între ele și astfel să fie mai productive. Împreună vom fi mai puternici. Mulțumesc pentru atenție.
[1] Eugène-Melchior de Vogüé, Le Roman russe [1886], Éd. critique par Jean-Louis Backès, Paris, Editions Classiques Garnier, 2010, p. 89.
[2] Ibid., p. 88.
[3] Berger, La Rumeur de Dieu. Signes actuels du surnaturel [1970], trad. de l’anglais par J. Feisthauer, Paris, Centurion, coll. « Religion et Sciences de l’homme », 1972, p. 54.
[4] Eugène-Melchior de Vogüé, Le Roman russe, op. cit., p. 403.
[5] Nikolaj Berdjaev, « Konec Evropy » [Sfârșitul Europei], in Nikolaj Berdjaev, Sud’ba Rossii [Destinul Rusiei], M., 1918.
[6] Gilles Lipovetsky (A.), Sébastien Charles (A.), Les Temps hypermodernes, Paris, Grasset, coll. « Nouveau collège de philosophie », 2004, p. 171.
[7] René Guénon, La Crise du Monde moderne, Paris, Gallimard, 1946.
[8] Fëdor Dostoevskij, Podrostok [Adolescent] [1875], Berlin, Izdatel’stvo I. ladyžnikova, 1921, p. 612. Prezentul extras a fost luat din F. Dostoïevski, Un adolescent, trad. de J. W. Bienstock et F. Fénéon, Paris, Édition de la Revue Blanche, 1902.
[9] Fiodor Dostoïevski, Journal d’un écrivain [1873-1881], trad. din rusă de J.-Wladimir Bienstock et John-Antoine Nau, Paris, Charpentier, 1904, p. 603.
[10] Ibid.
(Discurs ținut la Conferința Internațională „De la Atlantic la Pacific: pentru un destin comun al popoarelor Eurasiei”. Chișinău, 26-27 mai 2017)
Traducere Cristi Pantelimon
