În periplul nostru prin țară am descoperit, la un moment dat, Horezu. Bucureșteancă prin adopție, deci obișnuită cu mărimile Bucureștiului, cu zgomotul și forfota marelui oraș, am descoperit Horezu cu uimire! De la intrare am fost întâmpinați de ceramica tradițională găzduită de atelierele de la marginea micului oraș. Pentru că Horezu este un oraș micuț, în comparație cu metropola în care trăim, dar plin de efervescența oamenilor locului, olteni neaoși. Obișnuită din vacanțele copilăriei cu debordanta poftă de viață a oltenilor, cu glăsuirea năvalnică, am regăsit în Horezu o lume uitată. Era ca și cum mă întorceam în copilărie, așteptându-mă ca după oricare colț de uliță să apară bunica să mă cheme la masă.
Sătucul Hurezi apare pe la 1487, strâns legat de traseele de transhumanță și de drumul sării, dar și de haiducii vremilor trecute, care îndrăgeau așezarea de sub Munții Căpățânii, iar numele locului este dat de ciuhurez, pasărea asemănătoare bufniței, singura viețuitoare care tulbura cu strigătul ei singurătatea și liniștea locului. La începuturi se dezvoltă la intersecția drumurilor ca un târgușor, unde oierii își vindeau lâna și brânza iar olarii își aduceau vasele, cumpărând la rândul lor hrana.
Pe la 1690, "într-al doilea an al domniei noastre pus-am temelie și am început a zidi mănăstire", așa cum însemna Constantin Brancoveanu, începe construcția Mânăstirii Hurezi, cea mai de seamă ctitorie a marelui domnitor. Mânăstirea Horezu este o remarcabilă ilustrare a artei brâncovenești, care s-a făcut cunoscută nu doar pentru minunata arhitectură brâncovenească, ci și pentru centrul de cultură care a ființat în cadrul mânăstirii și în egală măsură pentru biblioteca găzduită de mânăstire, unică în Europa de sud-est la începutul secolului al XVIII-lea.
Locul este plin de istorie, dar adevarata atracție a Horezului este ceramica creată de meșterii olari ai locului. Pentru că trebuie spus că în Horezu există familii cu tradiție într-ale olăritului, și amintim aici pe Eufrosina Vicșoreanu, această adevarată doamnă a olăritului și pe soțul dumneaei, Victor, care deși a trecut în lumea drepților acum câțiva ani, și-a lăsat în urmă arta să povestească despre calea lui prin această lume. La casa Vicșoreanu găsești un adevărat muzeu, o expoziție de peste 300 de obiecte; farfurii și farfuriuțe, cești și ceșcuțe, castroane și ulcioare care își poartă mândre decorațiunile, fiecare alta. Cocoşul, pomul vieţii, pânza de păianjen, steaua, altiţa, şempălăul înfrumusețează obiectele ceramice, dintre care unele au peste 100 de ani, moștenire de la părinți și socri.
Și dacă noi nu mai suntem în stare să apreciem arta olăritului, și am urcat în podul casei toate străchinile și vasele de lut pe care le mai aveam prin gospodărie – că doar nu mai sunt la modă – trebuie să vă spun că doamna Eufrosina Vicșoreanu a încântat cu arta ei întreaga Europă și America. I-au trecut pragul Regele Mihai și principesele Margareta și Violeta.
Dar bătrâna are un of care nu-i dă pace deloc: ceramica nu mai este ce a fost odată, se produc imitații ieftine – tineretul nu mai respectă valoarea și neamul. Îndrăgostită de viața la țară și de olărit, doamna Eufrosina nu înțelege cum arta adevarată pierde bătălia cu kitsch-urile.
Și totuși Laurențiu Pietraru și soția sa, Nicoleta născută Mischiu (o altă familie cu tradiție în olărit) stau să o contrazică, ducând mai departe tradiția ceramicii de Horezu. Deprinzând meșteșugul în familie, Nicoleta a fost un bun dascăl pentru soțul ei, care mărturisește că nu a avut nici un fel de legătură cu olăritul până s-a căsătorit. Deși ar fi putut alege calea cea ușoară, familia Pietraru a pornit să reprezinte cu demnitate tradiția ceramicii de Horezu, producând prin metoda tradițională sumedenie de minunății din lut.
Sfatul meu: când ajungeți la Horezu, ocoliți magazinele pline de marfă adusă din binecunoscuta Europă, și căutați atelierele de olărit. Poate că vă vor părea mai scumpe vasele olarilor – doamna Eufrosina dă farfuria cu 20 de lei – dar merită toți banii.
Și mai trebuie spus încă ceva – atins de civilizație, ca oricare alt orășel de provincie, Horezu a reușit totuși să-și păstreze identitatea. Ba mai mult, a luptat pentru această identitate și a izbăndit: Moș Niculae a adus horezenilor recunoașterea identității lor – ceramica de Horezu și meșteșugul olarilor au fost incluse în Patrimoniul Cultural Imaterial al UNESCO!
Iată cum descrie UNESCO fabricarea ceramicii de Horezu: “bărbații sunt cei care se ocupă cu extragerea lutului, care este, ulterior, curățat, porționat și udat, frământat, tescuit și amestecat, devenind astfel materia primă cleioasă din care sunt confecționate celebrele vase roșiatice de Horezu. (…) Femeile sunt acelea care decorează obiectele folosind tehnici și instrumente specifice, cu care desenează modele tradiționale. Îndemânarea și talentul de a combina formele și culorile definesc personalitatea și unicitatea acestui tip de ceramică. Culorile sunt vii și variază de la maro închis, roșu, verde și albastru până la celebrul ivoriu de Horezu"…"tehnicile, arta și cunoștințele asociate ceramicii de Horezu sunt markeri simbolici pentru identitatea comunitații din Horezu și Olari; înscrierea meșteșugului ceramicii de Horezu în lista reprezentativă a UNESCO ar putea contribui la cooperarea cu alți meșteșugari din alte zone în scopul promovării respectului pentru diversitate culturală și creativitate umană; măsurile propuse pentru creșterea promovării, cercetării și transmiterii meșteșugului demonstrează angajamentul diferitelor asociații de meșteșugari și autorități locale pentru păstrarea acestei competențe; olarii din Horezu și autoritățile locale participante la procesul de nominalizare și-au dat acordul pentru o informare gratuită, prioritară și completă în vederea înscrierii acestui element în patrimoniul UNESCO; meșteșugul ceramicii de Horezu este inclus în moștenirea culturală intangibilă a României, aflată sub autoritatea Comisiei Naționale pentru Patrimoniul Cultural Imaterial, iar cei ce îl promovează și îl practică au oferit informații pe toată durata pregătirilor".
