Deșertificarea societății înseamnă ieșirea omului de sub zodia ideii, rebarbarizarea lui. Pentru că ideea, la Platon, ιδέα, înseamnă „a ști” și, în același timp, „a vedea”. În absența unei idei directoare însușită de elite, ceea ce numim „proiect de țară”, societatea este abandonată intereselor de raid. Tentația de a construi un eseu despre așezarea antiplatonică a societății este mare, dar o lăsăm pe altă dată.
În acest context, aflu că profesorul universitar Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române, a fost primit ca membru corespondent al Academiei Române, în iulie anul curent. Acesta este un moment extraordinar, în raport cu ordinarul deșert. Ilie Bădescu este prin excelență un exponent al ideii în sensul ei de „a ști” și de „vedere”, având ca orizont omul ca întreg, corect așezat în raport cu neamul său. Voi trece în revistă, succint, câteva, și accentuez, câteva dintre coordonatele pe care l-am întâlnit la opera profesorul Ilie Bădescu.
Refacerea învățământului universitar sociologic
Plecat cu o bursă Fullbright în SUA, în perioada în care câțiva studenți, membrii ai Ligii Studenților, laolaltă cu o mână de profesori rescriau harta instituțională a Universității, profesorul Bădescu s-a implicat rapid și fără rest în procesul refacerii învățământului superior sociologic, imediat după revenirea în țară, în primăvara lui 1990. Era a doua bursă americană după cea din 1983 (bursa IREX). A fost o perioadă în care efortul instituțional a fost frumos conjugat de tandemul Bădescu-Ion Ungureanu, ultimul prematur dispărut în aprilie 1990, răpus de o boală nedreaptă. Ion Ungureanu a fost cel mai citit dintre sociologii români de după generația Gusti, principala lui moștenire fiind „Paradigmele cunoașterii societății”, un inventar la zi, exhaustiv, a întregii opere relevante sociologice românești și străine de până în acel moment. Un ultim enciclopedist, într-o lume care începea să creadă că științificitatea înseamnă specializarea tot mai îngustă.
Dacă Ion Ungureanu ne-a introdus dintr-o dată, și totuși cu atât de mare delicatețe, în lumea unei sociologii extraordinar de complexe prin detaliul argumentului extins (infinit mai complexe decât este astăzi), Ilie Bădescu a stârnit în noi o energie necunoscută: entuziasmul dezinteresat. Desigur, mulți dintre noi am decăzut interesați, sub vremuri, cum ar spune cronicarul. Dar, în acel moment, descoperisem că putem fi liberi, oricât de săraci, oricât de grea provocarea (aveam o țară de reconstruit!), gândind sociologie.
Câteva cuvinte despre context: în anul meu eram 15. Azi sunt peste 1000 de studenți. Anul meu a făcut 5 ani de facultate și 2-4 ani de doctorat. Licența era, sau trebuia să fie o splendoare, ca activitate mentală. Relația dintre noi și profesori era dialogală, nici nu trecea prin cap că noi ne putem evalua profesorii.
Relația dintre cei mai buni studenți și profesorii lor era de ucenicie. Cei care am rămas în facultate am ucenicit la seminarii și cursuri pe lângă profesorii noștri. Sociologia era multiparadigmatică, pe fond… național, pentru că instituția care renăștea era în țara noastră, nu suspendată în neantul unui constructivism confuz identitar.
Atunci credeam că putem face ceva pentru țară. Eram convinși că relația noastră cu Occidentul însemna în primul rând recuperarea valorilor românești (!) interzise de dictatura comunistă – unele dintre cele mai valoroase cărți deveneau accesibile numai printr-o cerere aprobată special de la rectorat. Fusesem fericiți că puteam citi dintr-o dată literatura interzisă în România începând cu 1948. Nu realizam atunci că vom ajunge, la aproape 30 de ani după prăbușirea comunismului, la o nouă cenzură, în care cam aceleași cărți sunt interzise în numele libertății și democrației. Printre primele cărți sorbite de noi erau cele ale unui Weber, Daniel Bell, Touraine, Boudon, Crozier, Lorenz și, evident, Noica, Eliade.
Realitatea și profunzimile sale
Să revenim. În timp ce lucra fervent la reconfigurarea instituțională a universității, dar și a altor instituții importante din stat, profesorul Bădescu ne-a „livrat”, să folosim limbajul postmodern, o primă pastilă care ne-a reconfigurat generația: ideea că realitatea este mereu însoțită de substrat. Era ideea naeionesciană a faptului că mereu un ceva este însoțit de altceva-ul său, idee pe care profesorul ne-a prezentat-o din perspectiva jungiană a enantiodromiei, a trecerii omenirii printr-un ciclu de dualități, printr-o veșnică pendulare între pneumatic (spirit)/somatic (trupesc). Faptul că, prin această grilă, poți înțelege dintr-o dată lumea, a fost al doilea cel mai de preț bun al tinereții noastre. Este vorba de cursul de antropologia profunzimilor, pe care profesorul l-a ținut un singur semestru în 1990. Nu l-a reluat, nu l-a dus mai departe, din motive pe care le-am înțeles mai târziu: paradigma jungiană, care recicla concepția greacă antică asupra echilibrului lumii era insuficientă. Lumea putea fi și trebuia explicată cu ajutorul instrumentele Patristicii. Lucru realizat câțiva ani mai târziu prin „Teoria latențelor” (1997), și definitivat în „Noologia” (2001). Dar decolarea noastră mentală se produsese: nu doar că am înțeles la ce folosește teoria – la pătrunderea sensurilor lumii, dar am văzut limpede și ce aveam de citit pe culoarul Jung-Eliade: era o întreagă lume!
Manualul
Profesorul Ilie Bădescu a înțeles că reconstrucția sociologiei constă în primul rând în respectul față de manual și față de înaintașii locului și ai culturii universale. Astfel conceput, manualul înceta să mai fie o carte prost tipărită cu sute de pagini, parte a chinului universitar pentru studenți. Manualul trebuia să devină o instituție, un model de gândire, componentă a renașterii societății românești de după dictatura comunistă. Manualul instituție a fost primul șoc cultural al primelor promoții de studenți.
Primul manual a fost cel de „Teorii sociologice contemporane”. Profesorul a avut generozitatea să ne lase să contribuim la dramaturgia cărții, să-l organizăm „după mintea noastră”, așa încât să-l pricepem. Personal, m-am simțit în acel manual ca într-o catedrală. Scris greu, masiv, fără îndrumările școlărești din manualul american, direct la esență, pe alocuri baroc, manualul de Teorii sociologice aș putea spune că a fost piatra de temelie a generației noastre, dimpreună cu „Cele șase maladii ale spiritului contemporan” ale lui Noica și cartea de paradigme a lui Ion Ungureanu. Statistica lui Blalock a completat peisajul. Cartea de Teorii contemporane a mai avut un rost: ne-a fixat ierarhia cunoașterii și ne-a reconfigurat arhitectura ideilor sociologice, trimițându-ne la clasici. Pentru aceia dintre noi care am avut ispita statisticii, am înțeles că aceasta trebuie adâncită la fel, cu atenție și direct de la sursă. Însă tot cu acest prilej am înțeles că statistica în raport cu teoria nu poate fi decât un instrument.
Am fost o generație teoretică natural. Azi, lucrurile sunt inversate: impresia că te apuci de lucru fără să știi ce cauți și, mai ales, de ce, e norma.
Pe suportul manualului instituție profesorul s-a mai luptat pentru o instituție: monografia marilor probleme. Așa a apărut „Enciclopedia valorilor reprimate” (2000), instituție neterminată, din păcate, parte a neputinței noastre, operă de echipă. Concepția profesorului a fost aceea că orice început are la bază asumarea durerilor trecutului, în caz contrar, urmând să se declanșeze un obligatoriu proces de înregimentare colectivă, de ideologizare a societății. În cazul nostru, valorile reprimate sunt dintre cele mai înalte, fiind vorba de întreaga cultură română reprimată la 1948. În același timp, odată cu recunoașterea acestor valori, ne recâștigam și stima de sine și demnitatea națională, azi în mare suferință. Dacă manualul resuscita sociologia, monografia și enciclopedia aveau rostul redării memoriei societății într-o formulă comprimată și accesibilă. Monografiile și Enciclopediile, ca instituții, însă, sunt lucrări care trebuiau asumate de Ministerul Culturii și Ministerul Educației prin proiecte de durată. Nu a fost cazul. Între timp, tinerii, societatea, au lăsat în părăsire și cartea și memoria, iar proiectul a rămas un vehicul avansat neterminat.
Eminescu și teoria sistemului mondial
Îmi amintesc că eram în primul an la Facultatea de Istorie când observasem în librăria de la parterul facultății „Sincronism european și cultură critică românească” (1984). Lucrarea a fost continuată cu „Sociologia eminesciană” (1995) și cu traducerile din Wallerstein – „Sistemul mondial modern” (1991). Pentru un student la istorie, „Sincronism european și cultură românească” pune niște probleme aproape existențiale. În primul rând, problema metodei. Istoria e o știință magnifică, însă, metodologic, originalitatea ei se oprește în sec. XIX, la Mommsen. „Deficitul de metodă” este evident în momentul în care dai peste „istoria mentalităților”, care face psihosociologie fără să recunoască, antropologie sau economie.
Faptul că istoria se mișcă sincronic sau protocronic, dincolo de chestiunea mândriei de a descoperi că propria cultură nu a fost atât de înapoiată, ne-a oferit un alt instrument puternic de înțelegere a direcțiilor de propagare a culturii și, implicit, de evoluție a societăților.
Am fost suprins să aflu, student fiind, despre faptul că „a fi înaintea altora” e rău văzut de elitele culturale dominante nu numai din perioada dictaturii ceaușiste, dar și de cele de după, după 1989. Să spui că în Estul Europei există un timp înaintea timpului considerat „modern”, occidental, mai avansat pe anumite dimensiuni, este încă văzut ca blasfemie.
Un alt lucru esențial priceput de noi atunci, a fost acela că modernitatea nu este condiționată de economie, cu atât mai puțin de tehnologie, cât de cultura cu care te raportezi la ele și funcție de care reconfigurezi realitatea. „Cultura triază tehnica” era noua noastră mantra weberiană atașată acestui tip de demers al profesorului Ilie Bădescu. Economia și nivelul de strălucire al roboților și „gadget”-urilor sunt manifestări ale culturii, nu determinante ale acesteia. Așa cultură, așa … utilizare a „instrumentelor inteligente de comunicare”.
Este aici, apoi, discuția despre funcția imitativă a culturii versus funcția critică a acesteia. Imitația este întotdeauna pe un etaj inferior din perspectiva energetismului psihologic implicat, al gradului de libertate socială, față de etajul critic al intelectului. Titu Maiorescu și Junimea încetau să mai fie doar un capitol prăfuit din manualul de istorie, deveneau reper pentru noi, studenții anului 1990.
Nu în ultimul rând, marea revelație a fost Mihai Eminescu – sociolog. Legea compensației, teoria elitelor ca pătură superpusă, a selecției negative a valorilor, a deschis o perspectivă absolut nouă, de neimaginat la clasici: sociologia realului negativ, pe care-l practicăm azi din plin: cu cât ești mai puțin competent, cu atât ai mai multe responsabilități. Ca și teza protocronistă, și această realitate culturală – Eminescu om deplin al culturii române, inclusiv sociolog, scandalizează și astăzi.
Faptul că Eminescu a premers, culmea, tezele de stânga ale lui Wallerstein privind sistemul mondial modern și ale acumulării dependente ale lui Gunder Frank, n-a făcut decât să ne arate marginea prăpastiei pe care ne aflam dacă nu renășteam cultural, în special prin elite. România a pierdut trenul elitelor pentru a doua oară după marele holocaust al culturii române dintre 1944-1964. Urmările sunt evidente, limpezi în comedia lor tragică, etajul elitelor fiind populat cu impostori cu diferite grade de neseriozitate.
Sociologia reformei oligarhice și geopolitica frontierei
Profesorul Ilie Bădescu a lucrat îndeaproape cu un grup de studenți dedicați înțelegerii fenomenului reformei. Aici au fost mai multe direcții de lucru. Prima, și cea mai importantă: sociologia trebuie să dea mărturie fenomenelor curente de importanță majoră. Primul fenomen era însăși „reforma”. A doua direcție a fost forma acestei mărturii: o teorie sociologică a reformei, completată cu analiza contextului său geopolitic. Așa au apărut „Reforma oligarhică” (1997) și „Geopolitica frontierei” (1996). În ceea ce privește „reforma” aceasta a fost cuvântul hipnotic în care a fost fixată societatea de după 1990 până prin 2004, dimpreună cu alte câteva: „integrarea europeană”, „privatizare”, „tranziție”. Sesizasem că acesta a fost de la bun început un pretext pentru asezonarea unei țări înfrânte în confruntarea la care poporul român participase cu silă, aceea dintre Vest și Est. Termenul cheie a fost „privatizarea”. Un efort industrial de 9 decenii, nu doar cel din vremea comunistă, a fost vândut la bucată, pe nimic, printr-un exercițiu de pradă ideologică și logistică post război rece, purtat de FMI, BM cu ajutorul „analiștilor politici” – trepăduși care au picat examenul științei, refugiați pe la posturile tv și prin ziare, care au pregătit mental populația și au făcut presiunile media cuvenite asupra unui guvern derutat, dacă nu alcătuit de-a dreptul din vânzători de capital național. Singura câștigătoare în plan local a fenomenului a fost o oligarhie ineptă din punct de vedere cultural și politic, care a pregătit a doua etapă a tranziției, aceea de după 2004, când capitalismul local și prietenii ei politici au devenit ei însuși ținta „reformei”, destructurat prin arestări în masă, controale de stat în cascadă, legislație cu dedicație pentru „sudiți”, în numele „cruciadei anticorupție” etc.
„Geopolitica frontierei”, lucrare prin care profesorul a tractat spre largul cunoașterii doctrinelor economice și geopolitice câțiva tineri, a fost iarăși un început magistral în societatea românească. În primul rând, a fost o primă lucrare de această factură, după interzicerea geopoliticii de către comuniști în 1948. (Geopolitica a redevenit cenușereasă după 2008, nu atât prin interdicție ideologică, cât prin micimea mizelor în care a fost parcată de veleitari). Caracterul oligarhic al reformei, costurile uriașe ale tranziției, devin dintr-o dată explicabile prin integrarea lor în contextul mutațiilor geopolitice de frontieră suferite de România în preajma anului 1989 (de dinainte și de după). În ce fel de frontieră se află România din moment ce circulația spre Vest este inegală și mediată de o putere regională (Ungaria)? Care este rostul și rolul frontierei dintre Prut și Nistru în condițiile în care Rusia s-a repliat prin doctrina războaielor înghețate în fața avansului puterilor mărilor spre centrul continentului? Care este funcția geopolitică a Carpaților, a Mării și a Dunării? etc. etc. Cartea respectivă a fost mai mult decât aceste întrebări. A fost un îndreptar de teorii apte să răspundă provocărilor acestui spațiu. Serviciile și clasa politică primeau de-a gata cadrul de înțelegere, de decriptare a problematicii, nu le rămânea decât să interpreteze, respectiv să acționeze pentru apărarea țării. N-aveau decât să-l dezvolte. N-a fost să fie. Corectitudinea politică presupune mult mai puțin efort intelectual și mult mai multe recompense materiale.
Întregurile
O altă axă deschisă în cultura română de către Ilie Bădescu este sociologia noologică („Noologia. Cunoaşterea ordinii spirituale a lumii. Sistem de sociologie noologică”, 2001) Este etapa firească a adâncirii cunoașterii, prin revenirea ei la originile ei sufletești, aparținătoare Cuvântului (logosului – nous + logos). Numai pentru cine fetișizează conceptul în sine, pentru cine realitatea fizică nu are corespondent metafizic, lucrarea profesorului pare fără rost. Dimpotrivă. Sociologia își epuizează rapid capacitatea de explicare în absența capacității de a se insera în marea lucrare a gândirii universale, care este mult dincolo de teoria sociologică, și infinit dincolo de metodele sale. Lucrarea lui Ilie Bădescu este, de fapt, un urcuș către înțelegerea de tip patristic a realității, cea mai puternică formă de cunoaștere, pentru că inserează și etajul comunității morale, cum ar spune Brăileanu, a cunoașterii duhovnicești, în fibra cunoașterii practice. Oricât de mult ar ignora un sociolog cu recunoașteri indexate în baze de date internaționale sufletul, nu înseamnă că acesta nu există. Faptul că sociologia se cramponează să nege acest etaj al ființei nu mai este problema realității, este problema sociologiei. Lumea nu este doar epifenomen și cu atât mai puțin concretețe materială. Știm de la Dimitrie Gusti că pragmatismul real, nu cel ideologizat, este expresia celui mai înalt idealism. Exact acest palier încearcă să-l recupereze lucrarea lui Ilie Bădescu. Realitatea este multiplă, compusă din diferite „regiuni ontologice” (Noica) care se întretaie, cu planuri ierarhice în ordinea existenței (Brăileanu). În această perspectivă, „Noologia” este oglinda de sine a sociologiei, care, atunci când e bine făcută, se află pe etajul rațiunii logice, perspectivă dinspre etajul sufletesc al rațiunii. Dacă „Sincronism european și cultură critică românească” este expresia asumării de către profesor a principalei provocări în ordinea mondială a materiei – logica sistemului mondial modern peste spațiul Românesc, sociologia noologică este etapa deplinei maturități spirituale a autorului, care operează cu logica sufletească a realității sociale. Desigur, lucrarea este o deschidere. Nu ne rămâne decât să o punem în circuitul social prin dezvoltarea unor metodologii și subteorii care să țină cont de ceea ce spunem toți că ne doare: sufletul. Cred că cel mai important lucru pus la dispoziția celor care am sesizat impasul explicativ al științei sociale de către „Noologie” este imperativul întregului: „Teoria intersectării cumulative a celor trei parametri ai «ecuaţiei» actualizării latenţelor difuze ne ajută să înţelegem că tot ceea ce se întâmplă cu noi şi în jurul nostru, oricât de neimportant ar fi, poartă stigmatul întregului, chiar atunci când în compoziţia unui fapt oarecare, întregul este prezent prin criza pe care o întreţin părţile absente în câmpul concret de manifestare a respectivului fapt circumstanţial.” (Bădescu, op.cit., p.711), unde cei trei parametri ai „ecuației noologice” sunt: binele latent, răul ca ruptură a relației sociale și reacția la rău (ibid, p.217). Până la urmă, calea deschisă de profesorul Ilie Bădescu este o chestiune de eficiență: ce e mai ușor, să culegi de ici-colo lucruri, sperând să înțelegi câte ceva, sau să îți descoperi/asumi un mănunchi de imperative și să încerci să le găsești rostul? În primul caz, teoria este un pigmeu construit aproape arbitrar, fiecare sociolog construindu-și câte una, fiecare după câte lucruri „descoperă”, pe care și le justifică statistic, „obiectiv”, abuzând de număr în raport și de un limbaj aproape ezoteric. Aici avem paradoxul „științei obiective”, în care expresia statistică este singurul argument al „obiectivității” unei alegeri foarte subiective. În al doilea caz, sociologul se află sub cerul unor paradigme pe care le stăpânește și care-i asigură și comunicarea de breaslă, comunicarea efectivă, căutând întotdeauna explicația unificatoare în raport cu lucrul. În primul caz, realitatea deservește sociologia, care devine simplu consumator de resurse sociale. În cel de-al doilea, sociologia răspunde unor imperative sociale, ajungând societatea să răspundă provocărilor la scara istoriei.
Îndemnuri: sociologia vizuală și atlasul sociologic
Pe lângă aceste direcții majore, lucrarea profesorului s-a manifestat și pe alte direcții, mai mult sau mai puțin materializate în opere de sine stătătoare și pe care le numim „îndemnuri”. Ne gândim la sociologia vizuală și la atlasul sociologic.
În linia Școlii Gusti, Ilie Bădescu a înțeles că sociologia trebuie să se exprime și vizual, pentru că realitatea însăși are expresie vizuală. Dar, mai mult decât atât, statutul unei țări în logica dinamicii internaționale depinde de imaginea sa în mentalul colectiv al clasei de mijloc și a decidenților, într-o permanentă bătălie a dicționarelor, enciclopediilor și atlaselor despre adevărul locurilor tale, în condițiile în care te afli la concurență cu alte centre de forță care-ți falsifică nu doar trecutul, dar și prezentul, la nivelul imaginii și a legitimității ca stat. Centrul de Geopolitică și Antropologie Vizuală pe care profesorul l-a întemeiat și condus timp de 20 de ani, în cadrul Universității, stă mărturie acestui tip de efort de apărare și promovare a valorilor țării în domeniul sociologiei vizuale de tip atlas geopolitic.
La un moment dat, aproape jumătate dintre profesorii care predau sociologia la București au trecut prin acest Centru. Obiceiurile, tradițiile, modul de locuire în act, nu pot fi decât redate ca atare, dacă vrem să păstrăm nealterată înregistrarea lor. Acesta este domeniul de acțiune al sociologiei vizuale, pe care profesorul a încurajat-o de-a lungul carierei în cadrul Facultății de Sociologie de la Universitatea din București, începând cu practica studenților susținută de Fundația Niște Țărani pe plaiurile Vâlcii, de acum 20 de ani. Demersul a devenit unul complementar geopoliticii, prin intermediul hărților animate din cadrul unor lucrări precum „Geopolitica”, ale cărei hărți l-am publicat împreună, în 2007. Hărțile dinamice sau animate au avantajul prezentării „istoriei în mișcare” și în adâncimea evenimentului, prin reveniri și salturi la momente funcție de solicitarea celui care le parcurge. Cum ar fi arătat societatea românească dacă studenții de la sociologie ar fi promovat până azi o cultură a hărților interesului național? Eu cred că mult mai pregătită.
***
Lucrarea profesorului Bădescu, căci este lucrare, nu doar o sumă de cărți/articole/cursuri, a însemnat și un uriaș efort de reconstrucție instituțională și de reintegrare a României în lumea civilizată.
A fost o cursă contra cronometru cu empirismul administrativ și politic pe care, cred, l-am pierdut. Nu ne rămâne decât să nădăjduim că, cândva, România va avea din nou acces la valorile sale.
http://radubaltasiu.blogspot.com/2018/07/o-marturisire.html
