Pe 1 Decembrie 2009, în timp ce România fierbea în ultimele zile ale campaniei electorale prezindenţiale în lupta dintre Geoană și Băsescu, mă aflam la Praga la o conferinţă ţinută de Jim Rogers și Marc Faber.
Conferinţa ţinută de cei doi mari economiști era focalizată pe problema dezvoltării Asiei, zonă în care s-au mutat atât Jim Rogers, fost asociat al lui George Soros, cât și Marc Faber, managerul de fond de investiţii care a prevestit cu acurateţe crahul bursier din 1987. Atât Rogers cât și Faber susţin că polul economic al planetei s-a mutat în Asia și sunt critici acerbi ai sistemului monetar actual.
Momentul pe care mi-l amintesc cel mai bine din toată conferinţa a fost cel în care economistul eleveţian prevestea că pe măsură ce puterea economică a Chinei va tinde să o întreacă pe cea americană, să ne așteptăm la incidente în zonele cheie pe rutele de aprovizionare ale Chinei, punctând pe o hartă a lumii, Marea Japoniei, Marea Chinei de Sud în zona Taiwan – Filipine și Strâmtoarea Malacca. “Așteptaţi-vă la incidente de tipul unui vapor care se scufundă neașteptat în stramtoare, crize internaţionale și la blocarea căilor de aprovizionare ale Chinei etc.”, ne spunea Faber.
Am să încerc să traduc în câteva paragrafe lecţia de economie mondială ţinută de Marc Faber:
1. Din punct de vedere monetar
Într-o lume în care banii nu mai au o valoare intrinsecă (nu mai vorbim de monede din aur, argint sau garantate în metale preţioase etc.) orice bancă centrală poate să emită de facto o cantitate nelimitată de bani, cu ușurinţa cu care mai pui un zero din tastatură.
Fenomenul poate aduce imense beneficii celor care controlează emisia de bani și canalizează disponibilitatea creditelor întrucât aceștia dispun (temporar) de resurse financiare nelimitate. Pe cale de consecinţă, cei care deţin controlul asupra emisiei de monedă vor putea dispune practic de fonduri nelimitate pentru a cumpăra companii producătoare de orice, de la tehnică militară la medicamente, de la trusturi media, la influenţă politică. Într-o lume în care totul este de vânzare, cel care controlează emisia de bani poate cumpăra orice, iar dacă moneda e o monedă mondială se va putea cumpăra orice, în orice cantitate, oriunde în lume.
Limitele unui astfel de fenomen sunt date de acceptarea monedei de către cei ale cărei bunuri le cumperi și de cantitatea de bani aflată în circulaţie (pericolul inflaţionist). Cu alte cuvinte: trebuie să ai sau o reputaţie economică impecabilă, astfel încât vânzătorii să fie convinși că moneda acumulată de ei o vor putea ţine în rezervă şi utiliza în viitor. Lipsa reputaţiei economice impecabile poate fi suplinită, un timp, de forţă.
2. Resursele umane, tehnice și materiale
Anii 1970 au adus o schimbare de paradigmă economică atât din punct de vedere monetar, prin renunţarea echivalării dolarului în aur, lucru care a condus în timp la modelul descris anterior, cât și din punct de vedere al abordării resurselor.
Din punct de vedere al industriei manufacturiere, marile companii, în special cele americane, au început externalizarea manufacturării, în special spre tigrii economici asiatici. Principalele aspecte care au determinat o astfel de decizie au fost atât economici, respectiv – costul mâinii de lucru avantajos pentru acţionarii multinaţionalelor – cât și strategici, respectiv ajutorarea economică indirectă a unor aliaţi militari. Pe lângă aceasta, merită amintită și componenta de inginerie socială, care a condus treptat la dispariţia treptată a clasei muncitorilor industriali (blue collars) din America de Nord şi Europa Occidentală, indezirabili din punct de vedere politic și demografic.
Progresul tehnic, abundenţa pe plan mondial a forţei de muncă și dislocarea facilităţilor de producţie au condus treptat la concluzia că se poate produce aproape orice, oriunde în lume. Singura problemă, așa cum au arătat-o în special șocurile petroliere din anii 1970, o reprezintă resursele naturale.
Sintetic: singura problemă a emitentului de monedă este achiziţionarea resurselor naturale rare pe baza monedei sale. Ergo, capacitatea de a-i forţa pe cei care deţin resurse naturale să accepte moneda sa și de a limita accesibilitatea resurselor către concurenţi.
Vulnerabilităţi
Revenind la exemplul lui Marc Faber, cea mai mare problemă strategică a Chinei este accesul la resursele naturale limitate – petrol, gaze, metale, resurse agricole. Toate marile zone producătoare deţinătoare de astfel de resure sunt controlate militar de SUA: Orientul Mijlociu (cu excepţia Iranului), America de Nord și de Sud (cu excepţia Venezuelei etc). Bătălia se mai poartă în spaţiul african, dar și aici punctele cheie din punct de vedere al resurselor, Libia, Nigeria, Africa de Sud sunt accontate de Occident. Mai mult decat atât, căile de acces pe mare – Strâmtorile Coreei, Taiwanului, Malacca și Marea Chinei de Sud sunt încercuite militar de baza americane începând din Coreea de Sud, prin Okinawa, Taiwan, Filipine și Thailanda, până în Pakistan și Insula Diego Garcia din Oceanul Indian. Concluzie: China este extrem de vulnerabilă din punct de vedere al căilor de comunicaţie.
Blocul Eurasia
Toate limitările logistice descrise mai sus sunt rezolvate în cazul unei alianţe între Rusia, Kazahstan și China care dispun de frontiere terestre comune de mii de kilometri. Chinei i se asigură accesul la resursele naturale ale masei continentale Eurasiene și suplimentul strategic asigurat de capacităţile militare rusești iar Rusia dispune de o piaţă în care factorul uman este practic nelimitat.
Ţări de dimensiunea Rusiei, Chinei sau a Statelor Unite nu pot fi înfrânte militar într-o epocă nucleară. Singura cale de a scăpa de un rival este de a încuraja conflicte interioare, nemulţumirea populaţiei urmând să degenereze ulterior în revoluţii, cu posibilitatea instalării unor regimuri cu agendă similară.
Avantajul unui bloc economic comun Eurasiatic îl constituie că asigură pe lângă invulnerabilitatea militară și una economică și pacea socială. Singură, Rusia poate fi izolată economic. Separat, accesul Chinei la resuse naturale și la tehnica militară poate fi restricţionat. În cazul unui bloc comun eurasiatic, limitările devin inutile și chiar ridicole.
Toată strategia “atlantistă” de la Halford Makinder, geopoliticianul de început de secol XX, la ceea ce au gândit Kissinger și Brzezinski în anii ’70 și până la neoconservatorii din jurul PNAC (The Project for the New American Century) s-a construit pe asigurarea izolării Rusiei de Centrul Europei și ulterior, de China.
Sigur, există priorităţi, a existat de exemplu “Germany first”. Iar acum în mijlocul discuţiilor despre sancţiunile asupra Rusiei, este clar că prioritatea a redevenit ca și în anii Razboiului Rece “Russia first”. China și-a făcut însă din memoria lungă și strategia pe termen lung un element de identitate naţională. Faptul că tensiunile interne în China au apărut în 1989, adică după declanșarea procesului de dezintegrare a blocului communist, precum și antecedente cum sunt Războaiele Opiului, nu pot să ridice semne de întrebare nici asupra următoarei puteri care urmează pe listă, nici asupra mijloacelor la care sunt dispuși să recurgă adversarii.
În încheiere ar mai fi de adăugat că o apropiere oficială ruso-chineză este de natură să avantajeze și Europa, întrucât desfiinţează din start posibilitatea oricărui boicot anti-rus. O Rusie izolată înseamnă o Europă lipsită de resurse naturale, costurile suplimentare conducând la o lipsă de competitivitate pe plan mondial și la un climat inflaţionist european generalizat. Alternativa nu este dispariţia puterilor actuale, ci acceptarea de către toţi factorii implicaţi ai necesităţii unei lumi echilibrate, a unei lumi multipolare.
În anii ’70, pe vremea conflictelor de frontieră ruso-chineze, circula o glumă: “Un om intră într-un bar și cere o cească de ceai. Avem ceai rusesc și ceai chinezesc, de care doriţi, îl întreabă chelneriţa. Vreau o ceașcă de ceai ruso-chinez, sună răspunsul”. Se pare că a sosit ceaiul comandat în urmă cu 40 de ani.
Sursa: frontpress.ro
