Nu este o noutate pentru nimeni faptul că după 2009 Republica Moldova, mai exact cei care o conduc, execută o agendă politică impusă din exterior. Indicaţiile preţioase curg gârlă direct de la de Washington. Vin ele și via Bruxelles, dar numai cine nu vrea, nu vede că UE a fost concepută și funcționează ca vasal al hegemonului american, făcând jocul etern al anglo-saxonilor de menținere a liniei de conflict între puterile continentale. Axa Paris-Berlin-Moscova, concepută de Charles de Gaulle şi teoretizată, printre alții, de marele gânditor francez de origine română Jean Parvulesco, cea care ar pune capăt dominației americane asupra continentului nostru, rămâne a fi un proiect care unul Dumnezeu știe când va fi realizat.
În timp ce în Europa de Vest curentul politic antiamerican capătă din ce în ce mai multă consistență și relevanță electorală, ”Noua Europă”, cu ceva întârziere, se înscrie în mod firesc pe același trend. Ungaria, țările Grupului de la Visegrád, iar mai nou – și Bulgaria, se manifestă din ce în ce mai hotărât pe vectorul suveranist. Cine mai rămână de căruță? Păi tot noi. Analiștii de vârf din România devin din ce în ce mai vocali și mai categorici în pălmuirea impostorilor politici care fac jocul străinilor în detrimentul propriului interes național, doar ca să fie pe placul noilor stăpâni. Aici încovoierea în fața imperiului american n-a constituit un exercițiu prea dificil pentru o mentalitate obișnuită de secole cu temenelele ba în fața Porții, ba în fața URSS.
Și totuși, credem că în acest top al rușinii, al inadecvării la noile realități geopolitice și al aservirii țării unor centre de putere occidentale Republica Moldova are tot dreptul să fie cap de listă. Întregul act decizional este cedat străinilor. Politica externă, internă, inclusiv cea legislativă, fiscală, educațională și mediatică e croită cu zel de vasal pe calapoadele impuse de globaliștii cuibăriți în FMI, Banca Mondială, OMC, Comisia Europeană și alte unelte ale plutocrației planetare.
Preluând cu docilitate de slugi discursul electoral al unei Clinton sau al unui Macron (ambii fiind parte a elitei globale extrateritoriale) și urmând linia Parlamentului European, Parlamentul de la Chișinău a slobozit și el o războinica „lege anti-propagandă”, pozând în (im)postura de vajnic luptător cu influenţa rusească asupra bieților moldoveni, obligați deja prin lege să privească doar în gura propagandiştilor occidentali. Curat-murdar, vorba lui Caragiale.
Reacţia părţii ruse n-a întârziat. La 24 ianuarie curent Duma de Stat a și luat atitudine. Evident, acest conflict politico-diplomatic va avea continuare, producând efectul în lanț programat din capul locului de strategii de peste Ocean specializați în menținerea tensiunilor artificiale între țările din spațiul ex-comunist și Rusia. Cine are de pierdut din toată tărăşenia asta? Firește, Republica Moldova, care are nevoie de un dialog politic pozitiv cu Federația Rusă atât în problemele de ordin economic, cât și în cele ce țin de reglementarea conflictului transnistrean. La noi, însă, tocmai asta nu se înțelege. Întreaga clasă politică s-a divizat cu entuziasm (iar după liderii politici se țin pe același val, ca și jurnaliștii aserviți acestora) în două tabere beligerante: unii servesc interesul occidentalilor contra rușilor, iar alții exact pe dos: servesc interesele rușilor împotriva intereselor occidentalilor. Plierea pe „vectorul extern” este o adevărată mană cerească pentru politicaştrii de duzină, care au însușit lecția cântatului în strună unora și înjuratului altora. „Enterese și iar enterese!”, cum ar zice același nea Iancu Caragiale.
Dar ce mai rămâne în acest caz din falnica normă constituțională, care stabilește negru pe alb că suntem un stat neutru? Iar asta ar presupune în primul rând neimplicarea în conflictele dintre marile puteri și echidistanța în raporturile cu acestea. Oare câtă apă trebuie să mai curgă pe cele două râuri la vale (Nistru și Prut, că între ele ne consumăm destinul!) până când va ajunge și la mintea cea de pe urmă a moldoveanului (dincolo de Prut aceeași sintagmă a se citi: „a românului”) că afirmarea Independenței, a Suveranității, a Demnității Naționale, a Patriotismului Economic, nu se poate face prin înjurarea unei mari puteri și linguşirea alteia? Chiar să nu mai apucăm a însuşi un minim spirit critic, capacitate de analiză, tact diplomatic și înțelepciune politică? Și oare tot ca un neam de mercenari – pe propriul teritoriu! – în slujba unor puteri străine să apucăm sfârşitul lumii?
Suveranitatea, ca să nu fie o abstracţiune, ci să poate fi afirmată politic, mai întâi trebuie să fie una de ordin intelectual, dar şi moral. Doar că în condiţiile uzurpării puterii de stat, a dominaţiei oligarhiei locale ghidate de cea globală e cam dificil de schimbat ceva în mod substanţial.
Dar n-aduce anul cât aduce ceasul! O criză cu adevărat majoră, de ordin politic, economic sau chiar militar, va determina alte condiţii de afirmare a omului politic. Liderul nu apare în condiţii de ticăloşie, de depravare generală şi de mici găinării, ci atunci când circumstanţele reclamă asumarea de riscuri personale majore, fără rest. Când în joc e mai mult decât numele și confortul tău personal. Niciodată n-a fost altfel. Șoimii nu se afirmă în mlaștină, doar furtuna este stihia lor.
Iar până una-alta, n-avem ce face. Vom continua să fim martorii îngreţoşaţi ai unui spectacol public scârbos, cu politicieni de carton, care îi scuipă în obraz pe ruși și îi pupă în fund pe americani.
Jos propaganda rusă! Sus propaganda americană!
Dixi.
