”Noua Ucraină” în contextul geopolitic internațional (I)

Liviu Madalin Neacsu 26 iulie 2014 0 Comentarii

De peste 2000 de ani, granițele Europei se schimbă fără încetare. Ca peste tot în lume, alianţele militare şi asocierile economice de la începutul mileniului III necesită cooperarea între membrii săi în primul rând pe baza afinităților comune: cultura sau valorile comun împărtăşite; iar Europa nu face excepție de la aceste reguli nescrise, dar universal înțelese. În cazul spaţiului ex-sovietic, unde harta geopolitică este versativă, se regăseşte apetitul pentru despotism sau modernizare şi mai puţin pentru democratizare. Civilizaţia rusă s-a dezvoltat ca o moştenire a culturii bizantine, periferice Occidentului, şi doar Ţările Baltice au dovedit înclinaţie occidentală autentică – ca o condiţie istorică, culturală şi religioasă distinctă de arealul slav.[1] Asistând simbolic la o renaștere regională a culturii ruse după 2000, popoarele republicilor ex-sovietice, datorită proximităţii ruse şi a condiţiilor istorice, îşi asigură sprijinul economic şi protecţia statală privind în continuare către Kremlin:

• datorită situației economice fragile din Belarus, Ucraina și Republica Moldova;
• datorită evantaiului de conflicte locale și regionale din Transnistria (Republica Moldova), pentru Nagorno-Karabah (de la graniţa armeano-azeră), enclava Kaliningrad (în ţările baltice), diferendele din Abhazia şi Osetia (ruso-georgiene) sau diviziunea etnică aproape la paritate din Ucraina (Crimea și provinciile estice).

Vladimir Putin şi-a bazat seva puterii sale pe naţionalismul şi religiozitatea ortodoxă ale poporului rus, iar ele au un puternic impact printre minorităţile de pe teritoriile fostelor republici unionale. Astfel, din considerente strategice, o parte a fostelor republici sovietice oscilează între a gravita în sfera de influenţă a Kremlinului reprezentată de proiectul euroasiatic (Belarus, Armenia, etc), o altă parte sunt neimplicate (Azerbaidjian), iar restul se zbat între influenţa Moscovei şi aderarea euroatlantică (Ucraina, Republica Moldova ori Georgia). În oricare dintre situaţii, Federaţia Rusă nu pierde nici o ocazie de a taxa manifestările independiste ale fostelor sale republici unionale, în interesul constant de a prezerva un cordon de securitate așezat între instituțiile transatlantice și sfera sa de influență directă.

Totuşi, din poziţia de singura superputere mondială şi datorită proximităţii frontului afgan de fostele republici sovietice, SUA a reuşit să convingă în plan bilateral statele din Asia Centrală (Uzbekistan, Tadjikistan şi Kazahstan) să permită folosirea teritoriului lor ca baze militare[2] şi culoare de tranzit logistic necasare operaţiunilor sale din Afganistan. De asemenea, a reușit să coopteze Ucraina și Georgia la războiul antiterorist global, speculând parcursul european al acestor două foste republici sovietice.[3]

Cu toate acestea, în fostele republici sovietice orientarea pro-rusă se păstrează populară datorită barierei Shengen a UE sau vizelor greu de obţinut pentru SUA. Ca alternativă viabilă, economia rusă utilizează o medie anuală de 15 mil. lucrători străini, provenind din fostele sale republici unionale. De aceea, tendinţa vizibilă este aceea de integrare firească în spaţiul estic (în care se foloseşte limba rusă) şi acomodarea cu liderii de la Kremlin. Ben Judah (expert în spaţiul rus la European Council on Foreign Relations) atrage atenţia că oameni de afaceri, tineri muncitori, studenţi ori chiar turişti iau calea Moscovei, mai ales că Federaţia Rusă a devenit în ultimii ani o putere regională emergentă – pentru care nu au nevoie de vize.[4]

Însă, administraţiile americane au tendința de a uita adesea că Uniunea Sovietică a făcut implozie mai mult datorită contradicţiilor interne – aşa cum le-au numit postcomuniştii de la nivel local – şi mai puțin în urma politicilor care au urmărit îngrădirea (îndiguirea) URSS;[5] exemplificativ în această direcţie este argumentul că SUA a putut integra în mecanismele euroatlantice fostele naţiuni ale Europei Răsăritene, însă acelaşi lucru nu a fost aplicabil în cazul fostelor republici sovietice (cu excepţia notabilă a ţărilor baltice, de tradiţie germanică). La rândul său, Federaţia Rusă se opune integrării fostelor republici unionale în mecanismele euroatlantice – mai ales în cazul celor aflate foarte aproape de acest deziderat, ca Ucraina, Republica Moldova sau Georgia – prin presiuni comericale și militare (așa cum a fost măsura interzicerii importurilor de produse caracteristice în piața rusă, creșterea periodică a prețului la gaze ori conflictele armate de frontieră). Ca alternativă le-a fost conferită varianta rusă de integrare internațională (Comunitatea Euro-Asiatică),[6] odată cu revenirea în fruntea Kremlinului din 2012 a lui Vladimir Putin pentru un al treilea mandat.

În ordine cronologică, criza din Ucraina a reprezentat ultimul ”duș rece” aplicat Vestului de către Federația Rusă, după războiul ruso-cecen și cel cu Georgia. Curând după implozia URSS din 1991, Ucraina, la fel ca și Belarus, a devenit în plan imagologic un fel de apendice al Federației Ruse în Europa Centrală și de Sud-Est, o zonă ”tampon” între interesele de la Kremlin și NATO/UE. Astfel, după izbucnirea revoluțiilor politice de emancipare din Africa de Nord și Orientul Mijlociu (Revoluțiile ”Yasomniei”), s-ar părea că a venit rândul la revoltă pe arena internațională al republicilor Comunității Statelor Indepndente (CSI) – patronate de Moscova. Deja, imediat disoluției Uniunii Sovietice, Ucraina a refuzat ratificarea tratatului CSI (mulțumindu-se doar cu statutul de parteneriat) și a refuzat includerea în Organizația Tratatului Colectiv de Securitate (OTCS) – la fel ca și în NATO (2008) -, pretextând că își dorește la nivel internațional o politică de neutralitate.

Dar criza internă s-a adâncit în noiembrie 2013, când, după ascuțirea antagonismelor social-interne, a urmat și ascuțirea antagonismelor pe plan internațional, Ucraina devenind între timp punctul de intersectare dintre extinderea NATO/UE cu CSI, OTSC și recent planificata Comunitate Euro-Asiatică. Pe fondul noilor evoluții regionale din Europa, președintele (pro-rus) ales democratic Viktor Ianukovici, a refuzat semnarea Tratatului de Asociere și Liber Schimb cu UE și astfel abandonarea parcursului euroatltantic, în favoarea semnării unui acord similar cu Federația Rusă (pentru asocierea la proiectul euroasiatic). Pretextul, real sau nu, singular sau într-un cumul de factori, l-a constituit oferta de ajutor financiar mai generoasă venită din partea lui V. Putin: 15 mld. €, constând în lichidități și concesii economice (achiziționarea de gaze naturale la un preț preferențial). Anterior, mai avusese-ră loc polemici violente în Rada Supremă de la Kiev ori spațiul public ucrainean pe tema menținerii sau anulării limbii ruse utilizată ca limbă oficială de stat. Și nu doar atât…

Trebuie amintit că anul 2013 nu constituie o premieră a manifestațiilor de independență naționale post-sovietice. În 2004 se manifesta și în Ucraina valul revoluțiilor ”portocalii” (pro-occidentale) izbucnite în întreaga Europa de Est și vecinătatea acesteia (din România până-n Georgia). Ulterior, tandemul Putin – Medvedev au sancționat în diverse moduri noile orientări politice ale foștilor conaționali: de la sancțiuni economice (măsuri soft-power în Ucraina) până la implicări militare directe (măsuri hard-power în Georgia) – diplomația rusă făcînd dovada capacității sale de a învăța din mers de la americanii mereu inovativi și omnipotenți.

Pe scurt, Moscova a făcut posibil ca lupta pentru libertate să fie întârziată în spațiul ex-sovietic (din Belarus până-n Uzbekistan) pe o perioadă de la 10 până la 25 de ani, între 1989 și 2014. În cazul Ucrainei, o țară de tranzit a conductelor ce alimentează restul Europei cu energia vitală a hidrocarburilor din Caucaz și Siberia,[7] Federația Rusă s-a folosit repetat de șantajul economic, pentru a ridica obstacole în calea parcursului pro-european al Kievului. Dar chiar și așa, tot s-a manifestat intermitent o evoluție spre principiile democratice, în plus față de situația regimurilor autoratiste/totalitare regăsite încă în Asia Centrală, China Populară, Vietnam, Koreea de Nord sau Cuba. În schimb, țara ce numără cca 45 mil. locuitori, prezintă vulnerabilitatea de a se lupta cu elucidarea unei identități naționale imediat după disoluția URSS-ului.

Societatea ucrainiană s-a dovedit a fi una volatilă, lipsită de eterogenitate, aspect ce a devenit vizibil cu ocazia revoluției ”portocalii” din 2004. Ucraina, un stat închegat artificial din împrumuturi teritoriale de la vecini sau politici de epurare etnică sub patronajul romanovilor ori al bolșevicilor, a fost caracterizată de-a lungul istoriei sale de scindarea internă care acoperă o ruptură est-vest multidimensională: etnică, lingvistică, religioasă, economică şi culturală.[8] În istoria recentă, scindarea mozaicală s-a coagulat pe delimitarea unei falii între filoruși și proeuropeni, fiecare parte deţinînd aproape 50% în Parlament, contribuția la bugetul de stat, ca număr al populației și suprafață teritorială. Partea de Vest a națiunii este catolică, preponderent agricolă, anteprenorială și cu predispoziție de deschidere către piața UE; cea de Sud-Est e ortodoxă, puternic industrializată, dependentă de finanțarea acordată de la centru și de resursele energetice ale Federației Ruse. Diferența dintre vestul țării preocupat de problemele economice și estul animat de sentimentele patriotic-naționaliste, a fost estompată oarecum sub conducerea autoritară marca Victor Ianucovici, după tiparul guvernării KGB-iste a lui Vladimir Putin. Guvernul lui Ianukovici, având la bază Partidul Regiunilor (despre care se spune că e dominat de provinviciile din jumătatea estică) a evitat anterior federalizarea constituțională a țării de teama apariției tendințelor centifruge. Totodată, a fost acuzat în demonstraţiile publice ale opoziției de corupţie exacerbată şi conducere autoritară. Fără îndoială acuzaţiile sunt justificate, dar acesta constituia un guvern ales prin mijloace democratice, întrucât precedenta conducere pro-occidentală (Viktor Iușcenko – Iulia Timoșenko) eșuase în împlinirea unei guvernări prospere și mai puțin corupte, datorită izbucnirii crizei economice mondiale din 2008 și implicărilor ruse constante. Dacă proiectul euro-atlantic împărtășit de V. Iușcenko a eșuat în cele din urmă, parcursul euroasiatic preconizat de V. Ianukovici (venit la putere în 2010) a fost respins din start pe plan intern. Primul a eșuat datorită respingerii lui de către provinciile din Sud-Est, cel de-al datorită opoziției acelora din vestul țării. Rezultă că scinziunea politică depășește limitele antagonismului structural și politic, capătând clivaje centrifuge pentru însăși unitatea statală. În cele peste două decade de frămîntări interne, națiunea a eșuat în democratizarea politică și restructurarea economică, căzând pradă controlului oligarhilor, dublat de influența serviciilor de securitate.

La aflarea veștilor de abandon a căii europene, protestatarii pro-occidentali au început demonstrațiile zilnice în Piața Independenței din Kiev și transformarea ei în ”Euromaidan”. Aceștia au anunțat că doresc demascarea corupției, a stagnării și evitarea alienării propriului viitor. În decembrie 2013, statuia lui Lenin, ce trona în mijlocul Kievului de aproape de 70 ani, a fost distrusă de protestatarii anti-Ianukovici și pro-UE. Sprijinându-se pe presiunea venită din stradă, opoziția a cerut revizuirea constituției, în sensul redistribuirii anumitor prerogative prezidențiale înspre parlament. După trei luni de negocieri fără vreun rezultat, opoziția politică, divizată și fragilă, a eșuat în a ajunge la un acord cu puterea.

În consecință, protestatarii pro-UE au început asediul instituțiilor statului și confruntările violente cu forțele de ordine au devenit cotidiene. Ca repercusiune, în noaptea dinspre 18-19 februarie, anul curent, forțele de securitate au luat cu asalt protestatarii cantonați în centrul capitalei pentru a elimina și ultimul punct de presiune. Însă, strada s-a organizat energic și a ripostat pe măsură. În doar o săptămână de confruntări violente, în care s-au utilizat inclusiv arme de foc cu muniție letală de ambele părți, se estimează producerea unui bilanț de aproximativ 100 de morți și alte câteva sute de răniți. Dacă argumentul lui V. Ianukovici a fost respectarea votului la urne obținut în 2010, cele ale opoziției ad hoc au fost rezultatul electoral strâns și controversa asupra nerespectării drepturilor democratice asumate post-electoral. Conflictele s-au extins în mai multe orașe mari din Vest, așa cum ar fi și Lvov, iar protestatarii au început a număra câteva sute de mii numai în capitală. În total se estimează că 1 milion de persoane au fost implicați în protestele anti-Ianukovici, căutându-se a fi stopate de acesta și anturajul său prin represiune ori tactici de intimidare/represiune politică. Escaladarea a fost atinsă în clipa în care ambele tabere, din disperarea de a nu pierde confruntarea, au început aplicarea tacticilor neconvenționale de protest/ripostă. Manifestanții au utilizat cocteiluri molotov și utilaje grele pentru spargerea cordoanelor de securitate din jurul sediilor instituțiilor de stat luate cu asalt, iar trupele de menținere a ordinii publice au fost doatate (la ordinul ministrului de interne, prin girul președintelui) cu arme de foc letale și muniție de război – ”strict pentru autoapărarea” individuală, conform declarațiilor oficiale ale momentului.

Indiferent de alternativa ce va fi pusă în practică, Kievul, datorită finanțelor intrate în colaps și perspectiva unui stat aflat în pragul falimentului, prin refuzul accepării ofertei financiare al Federației Ruse (însoțită inevitabil de o semi-aservire statală) v-a avea de rambursat în 2014 cca 7 mld.€ FMI-ului. Și până acum, în lipsa unor bugete excedentare consistente, tuturor guvernelor de la Kiev le-a fost greu satisfacerea integrală a pretenților emise de provinciile regionale. Dar dincolo de argumentele financiar-economice, majoritatea populațiiei de rând pare a înțelege alternativele pe termen lung ale celor două viziuni antagonic ideologice: în timp ce parteneriatul euroatlantic presupune aliniera țării la principiile economiei de piață liberă, regionalizare, respectarea drepturilor omului și domnia legii, proiectul euroasiatic standardizează domnia regulilor arbitrare, guvernarea oligarhică și conducerea autoritară, centralizată.

Spre deosebire de valul revoluțiilor arabe și persană împotriva propriilor regimuri autocrate, armata ucrainiană a refuzat notabil implicarea în criza internă, argumentând că îi este interzis constituțional acest lucru. Șeful Marelui Stat Major al Armatei a demisionat la presiunile de abandonare a neutralității venite din partea lui Ianukovici, dar violențele au fost întreținute de trupele Ministerului de Interne. În cele din urmă, Ianukovici a reușit doar transferarea pe cale ministerială a câtorva unități ale armatei la cel de interne. Acestea, prin excesul de zel manifestat cu intermitențe, au demonstrat că rămân loiale fostului președinte, fugar – dar nu și demisionar.

Sub amenințarea trecerii de la nivelul de revoltă al protestelor la cel de revoluție și mai apoi materializarea lor într-un ingrat război civil, în doar 24 de ore Parlamentul a decis să se autodizolve, urmat de reorganizare și emiterea unui nou pachet legislativ: suspendarea președintelui Ianukovici, punerea sa sub acuzare pentru omor în masă, decretarea ca șef interimar al Statului pe președinte Parlamentului și formarea unui guvern provizoriu (de uniune națională), anunțarea de alegeri anticipate, amnistierea tuturor arestaților politici (protestatari ori a ex-prim ministrului I. Timosenko), acordarea de compensații materiale victimelor demonstațiilor sau redistribuirea raportului de puteri între Parlament și președintele statului. Toate acestea au fost menite a calma populația, altfel creându-se premizele spargerii Ucrainei ca stat unitar și indivizibil. Ulterior, reprezentanții forțelor speciale și ai serviciului de informații al armatei și-au prezentat în Rada Supremă adeziunea pentru popor și democrație.

Totuși, criza politică este departe de a se fi terminat. Ex-președintele Ianukovici a fugit în Rostov pe Don (Federația Rusă), de unde a anunțat public că nu recunoaște guvernarea provizorie de la Kiev. Beneficiând de protecția lui Putin și Medvedev, a declarat că este încă un președinte ales legitim care nu și-a încheiat mandatul la termen, ci a fost îndepărtat de la putere de către violența naționaliștilor radicali, anarhici ori ”pro-fasciști”. Curând după fuga sa, evenimentele s-au precipitat: au apărut primele altercații între susținătorii lui Ianukovici și contestatarii săi, 9 guvernatori de regiuni au demisionat, iar orașul Odessa a anunțat că nu va mai contribui la bugetul de stat central. Peste tot în Ucraina de Sud-Est, autoritățile provinciale (sprijinite puternic de majoritățile etnice filo-ruse) au cenzurat grosolan manifestațiile locale pro-occidentale, membrii săi cei mai vocali devenind adesea victime agresate cotidian. În provinciile sud-estice, observatorii OSCE ori emisarii ONU au fost intimidați sau chiar luați ostatici, iar jurnaliștii străini bătuți și împreună izgoniți la unison. La fel ca și în cazul evenimentelor de la Chișinău din 7 aprilie 2009, cei care au protestat în Kiev nu au fost doar extremiști sau marginalii sociali. Ei reprezintă mozaical clasa de mijloc, tineri diverși, intelectuali, studenți, ori patrioți, pentru care sloganul unificator a fost unul simplu, nicidecum conspiraționist: „- Noi nu mai dorim ca lucrurile să continuie ca până acum!”. Ei luptă împotriva ignoranței autorităților, a lipsei de perspectivă pentru cei tineri și dornici de afirmare, contra corupției endemice, a oligarhiei institutionalizate (plutocrației), guvernarii obscure, politicilor retrograde și lipsei de respect față de lege.

Întrucât, Ucraina reprezintă punctul de întretăiere dintre Est și Vest, marile cancelarii europene, împreună cu Washingtonul și Moscova, au trimis inițial la Kiev emisari pentru restartarea negocierilor dintre guvern și opoziție, dar dialogul surzilor nu dus nicăieri. Pînă acum, criza din Ucraina a evoluat constan dinspe rău înspre și mai rău, de la revolte stradale rusofobe stîrnite de spiritul civic-cetățenesc, la revoluție și contrarevoluție, sancționate printr-o invazie militară străină și anexiuni teritoriale. Iar toată această succesiune halucinantă de evenimente nu pare a se opri din transformarea unei crize (temporare și locală) într-un conflict (prelungit și regional).

Trebuie reamintit că, din punct de vedere istoric, Rusia Moscovită își regăsește originile în mitul fondator al Rusiei Kievene, ca prima formă de organizare statală a slavilor – contra dominației mongole din Europa. În consecință, Rusia nu a mai stat pe gânduri și profitând de chestiunea spinoasă a etnicilor ruși rezidenți pe teritoriul ucrainian, sub pretextul inexistenței unei autorități legitime în Kiev, a copiat în oglindă tiparul experimental kosovar aplicat Serbiei (1999). Dacă inițial a încercat să prezinte situația explozivă din Ucraina drept o reglare de conturi între două facțiuni politice interne – Ianukovici versus Timoșenko -,[9] ulterior a preluat fățiș inițiativa. Declarând că vede în înlăturarea lui Ianukovici o lovitură de stat nelegitimă și un asalt împotriva drepturilor minorității etnice ruse, și-a retras ostentatriv emisarul mediator din Kiev (ministrul de externe Serghei Lavrov) ca și oferta sprijinului financiar promis, anexând în schimb Crimea, fulgerător și intimidant. Ca o dovadă a noii sale forțe emergente, anexiunea s-a produs fără vărsare de sânge (cu excepția unor incidente izolate), speculîndu-se o altă ”portiță” inovată de americani în Irak: contingente militare fără însemne naționale care eludează convențiile internaționale aflate în vigoare, exact după modelul armatelor private utilizate în prezent de către SUA în Orientul Mijlociu. S-ar părea că odată ce Cutia Pandorei a fost descoperită de precedentele din Kosovo și Irak, Putin intenționează a juca în mediul internațional cartea etnicilor ruși și a contingentelor militare ”voluntare”. Adițional, strategia Kremlinului a inclus tacticticile bolșevice de acaparare a puterii locale, precum infiltrarea agitatorilor propagandiști (agenți de influență), camuflați prin binecunoscutul tranzit (sporit vertiginos) al turiștilor ruși de ocazie (atotplimbăreți).

Ca urmare, dovedind încă o dată că Moscovei îi este teamă de vulnerabilitatea graniței sale vestice – asaltată continuu de extinderea NATO/UE – și demostrând că mania plebiscitelor de la Tatar Bunar (1924) încă mai subzistă, Kremlinul a organizat o consultare populară cu rol de referendum, prin care anexiunea teritorială a devenit și de facto. Cu o populație de 59% ruși, 24% ucrainieni, 12% tătari și 5% alte naționalități, rezultatul era previzibil[10]…  Dar nu la fel de previzibil este și cum va reuși Kremlinul să lege peninsula de restul Rusiei fără o graniță terestră cu restul federației sale, în condițiile în care guvernul provizoriu de la Kiev a anunțat înverșunat că nu va recunoaște niciodată anexiunea Crimeii, pe care a și supus-o unui embargo total.

Peninsula a redevenit de facto un ”cvazi-portavion” rusesc, Putin amenințând indirect cu invadarea întregii Ucraine – în cazul nerespectării actualei situații din teren. După trecerea la rusificarea peninsulei prin acordarea de acte de identitate rusești tuturor locuitorilor săi, a concentrat la granița ucrainiano-rusă o forță de atac redutabilă și auto-sustenabilă: cca 40.000 soldați, zeci de elicoptere și nave de război, sute de blindate, piese de artilerie ori tancuri, ca și peste 100 de avioane de luptă.[11] Totodată, trupele ruse din zona M. Baltice au început subit manevre militare de antrenament. Mișcarea următoare decisivă aparține tot Rusiei, întrucât este cel mai important actor regional și cel mai mare vecin al Ucrainei.

Crimea, ai cărei locuitori tocmai au putut alege pentru ultima oară tabăra apartenentă, a fost mereu o sursă de îngrijorare pentru Kiev și deocamdată nu este clar dacă Putin va dori să exacerbeze această sursă de anxietate sau nu.[12] Clar este că problema ipoteticului transfer către organizațiile transatlantice a redutabilei baze maritime din Sevastopol (închiriată anterior rușilor pînă în 2043), prin perspectiva incorporării Ucrainei în UE și mai apoi în NATO – după un tipar previzibil -, devenise o îngrijorare de interes național major și pentru Kremlin… În Sevastopol se află baza strategică a Rusiei pentru flota sa din M. Negră, în Barklava se regăsește baza submarinelor rusești, iar prin acordurile cu Kievul personalul rusesc din Crimea nu putea depăși 25.000 soldați; acum, orice fel de limită a fost eludată.[13]

Timp de secole goți, huni, bizantini, tătari și turci s-au luptat pntru supremația asupra Crimeii, ca loc de întrătăiere geostrategică între stepele Asiei cu Caucazul, Europa și Afica, Aceași perspectivă îngrijorătoare pentru Moscova de a pierde importanta bază maritimă din M. Neagră, a dezlănțuit anterior și războiul Crimeii de la 1856 (între Rusia țaristă, Imperiul Otoman, Franța imperială și Anglia).[14] Ca și atunci, în zilele noastre rușii au pierdut strategic Ucraina, însă au cîștigat tactic Crimea. Până acum, aspectul a îngrijorat întreaga lume, inflamând sentimentele anti-resești exact cum atacarea Irakului în 2003 a exacerbat resentimentele antiamericane pretutindeni în lume. Mai trebuie reținut faptul că războiul Crimeii de la jumătatea sec. XIX a avut o extensie și pe frontul din M. Baltică, uitat astăzi…

Adevărul este că Rusia a devenită aproape autarhică, deținând o piață internă cît jumătatea celei americane (143 mil. loc.) și o economie nici măcar la fel de performantă ca cea a răposatei Uniuni Sovietice – axată pe exportul de materii de resurse prime, în special cele energetice (55% din PIB). Pe fondul unei pseudo-democrații ce reflectă autoritarism politic și al unui capitalism împleticit, economia sa nu are cum să rămână invulnerabilă în cazul confruntării cu ample sancțiuni economice impuse de către Vest. Creșterea economică de 1,5% în 2013 și estimată în scădere la 1,3% pentru 2014, este puțin pentru o piață emergentă.[15] Sancțiunile economice au menirea de a nu-și arăta colții imediat, dar va demonstra de o manieră practică cine are nevoie mai mare de cine – în încordarea nervilor Est-Vest. Aceasta este sursa reținerilor de moment ale Kremlinului. Cu siguranță, economia sa emergentă nu ar putea suporta sancțiunile punitive decât temporar, fără ca ostilitățile să se prelungească pe o lungă perioadă de timp, și ceea ce ar fi și mai rău, pe termen nelimitat (fără o finalitate previzibilă). Deocamdată, Occidentul a adoptat tactica sancțiunilor individualizate, îndreptate strict împotriva persoanelor publice și companiilor cheie de stat ori private – ce sunt elemente cheie ale precipitării evenimentelor sau surse de venit pentru visteria Kremlinului. Nici cele cîteva mii de protestatari ruși, care au demonstrat public la Moscova pe aceată temă, nu văd cu ochi buni anexările teritoriale, înfăptuite sau potențiale de la ucrainieni. Oligarhii ruși nu vor mai susține regimul, dacă el se va îndrepta cărte colaps economic, la fel cum aparatul nomenclator sovietic nu a mai susținut sistemul, odată ce acesta a  intrat în faliment – afectându-le calitatea vieții…

Concluzia lesne de desprins este aceea că la începutul mileniului III elita politico-militară rusă, aflată în căutarea unei identități imperiale pierdute, încă mai consideră Occidentul (UE și SUA) drept o reală amenințare – aidoma unui adversar ori competitor antagonic, mai degrabă decît ca un partener de încredere sau aliat. Cu certitudine, dincolo de cooperarea economică, spațială ori din sfera activităților non-militare (antiteroristă, antidrog, contra proliferării nucleare ilicite și împotriva pirateriei sau a crimei organizate transfrontalier), Rusia se opune în continuare idealului unei Europe unite de la Atlantic la Urali, așa cum o teoretizase artizanii învingători ai celui de-al II-lea Război Mondial, ca Charles De Gaulle sau Winston Churchill. Iar aceasta nu doar la nivel regional, ci printr-o extensie internațională dovedită și de pozițiile adoptate (împreună cu Beijingul) pe tematica dosarelor Irakian, Iranian și Sirian. Practic, Fed. Rusă autoritaristă și-a propus, prin impunerea influenței sale directe asupra zonei din ”vecinătatea apropiată”, reconfigurarea ordinii mondiale existente post-Război Rece, la fel ca și China comunistă, Iranul teocratic, America Latină bolivardistă sau fundamentaliștii islamici din Orientul Mijlociu Extins.[16] Simțind că Moscova a fost respinsă de la masa celor puternici în ultimii ani, Putin a clădit răbdător revenirea Rusiei în prim-planul internațional mai întâi prin combaterea islamismului radical din Caucaz și apoi prin opoziția deschisă față de Occident.

În momentul de față, dacă în Europa Centrală și de Sud-Est a redevenit la modă să fi anti-rus, pe teritoriul Federației Ruse pare că a redevenit de notorietate cine este mai antioccidental cu putință. Sondajele de opinie din federație indică o creștere a popularității lui Putin după anexarea Crimeii.[17] Astfel, diferit de exemplele conferite de Gorbaciov, Ielțin și Medvedev, Putin a ales calea confruntării cu Occidentul. Rămâne de văzut dacă se va dovedi pe mai departe ca fiind omul providențial al Rusiei contemporane ori dimpotrivă…[18] Pînă atunci, în încercarea eludării izolării diplomatice impuse de Occident, Kremlinul caută a strînge legăturile cu China Populară, Iranul, Siria, Venezuela, Cuba ori Ecuadorul. Reiese că, la fel ca și în China Populară, democratizarea și capitalizarea Fed. Ruse s-a oprit la adoptarea consumerismului, occidentalizarea raportându-se strict la modelul de funcționare ale cafenelelor și magazinelor (!).