Spațiul dezbaterilor publice dă în clocot, în ultimele zile, din cauza unor scandaluri morale: devianți sexuali care reprezintă scene clasice ale creștinismului sau ale mitologiei antice, persoane incognoscibile sexual care sunt ba acceptate, ba excluse din competițiile sportive, și academici „prădători amoroși” în acuzarea cărora se implică și se complică ilustrele figuri ale progresismului etic.
Nu credeam că voi resimți simpatie pentru Mihaela Miroiu, doamna tutelară a ideologizării feministe a spațiului academic românesc, dar da, astăzi, când este chestionată de variante multiple și agresive de pseudo-procuroare și neclar-victime ale cazurilor de hărțuire sexuală din SNSPA, îmi este complet de înțeles stânjeneala în care o așază necuviința noului val #metoo provocat de dezordinea amoroasă a spațiului universitar. Nu la fel de multă compasiune am pentru Cristian Pârvulescu, care întoarce cu dibăcia prestidigitatorului (îndelung exersată în iarmarocul emisiunilor de televizor) acuzația de imoralitate care se conturează la adresa instituției – nu doar a persoanelor, ci a întregului mediu progresist-academic cultivat în SNSPA – către culpe de antiprogresism: Pârvulescu pare că regretă că nu a intervenit la timp pentru atitudini „care pot fi catalogate ca sexiste, rasiste și homofobe ale lui Alfred Bulai din cadrul cursurilor”, căci acolo vede domnia sa rădăcina răului. Dacă A. Bulai ar fi invitat și băieți, tineri de altă etnie la ședințele de seară sau dacă s-ar fi expus și pe sine în scenele goliciunii probabil că decanul facultății l-ar fi iertat, în sfârșit, de acuzațiile cele grave, de sexism, rasism, homofobie.
Nu avem de ce să ne mirăm de atitudinea agitat-pozitivă a celor de la SNSPA. Ei sunt, desigur, supărați pe cei 2-3 profesori care, veniți cu năravuri misogin-colonialiste de la alte universități (cum subtil șerpuia ideea dl. decan Pârvulescu într-unul din răspunsurile sale media), stricau reputația apărătorilor noilor și multiplelor drepturi abstracte ale unor ființe la fel de abstracte ca cele educate în redutele progresismului. Ei sunt cei care luptau deja – cu ajutorul „armelor” egalității de toate genurile și cu cele ale mult mai eficientelor comisii etice – cu posibilele derapaje ideologice. Ceea ce nu i-a interesat, nu îi interesează și nu îi va interesa vreodată este moralitatea oamenilor indiferent de statutul lor de victime sau „prădători”, profesori sau studenți. Și tocmai moralitatea este singura care explică de ce cineva se poate purta abject, în pofida carierei, averii, inteligenței sau relațiilor sale. Și este singura care arată de ce tezele feministe, egalitariste, progresiste sau de orice alt fel nu vor fi niciodată suficient de puternice ca să se opună imoralității. Căci calitățile și defectele celor incriminați astăzi nu sunt o noutate; ele erau cunoscute colegilor de breaslă, cel puțin, din tinerețea lor. De ce, având această cunoaștere a calității morale a oamenilor, ei au fost angajați, promovați, susținuți este adevărata întrebare. Omul este nevinovat până la proba contrarie doar în procedura judiciară, dar nu în judecata morală, unde nu faptele singulare – pot fi accidentale sau coincidențe – sunt cele importante, ci felul în care cineva trăiește, muncește, face bine sau rău în mod propriu și consecvent.
Meritocrația sau „morala nu e pentru mine”
Există cel puțin două paliere proeminente în societatea noastră care fac posibilă amoralitatea instituțională și imoralitatea personală. Primul este reprezentat de meritocrație, ispita individualismului modern. Tezele meritocratice s-au condensat în filosofiile sumare ale unor civilizații grăbite să administreze ceea ce cucereau. Popoare nomade, cuceritori și exploratori, de la mongolii lui Genghis Han la otomani și de la goți, anglo-saxoni sau franci la slavi, înainte de a se lega de teritorii și de a începe să cristalizeze o cultură a locului, a artistocrației nobiliare, a stabilității, recompensau și promovau meritele indivizilor puternici. Ele stau la baza individualismului modern, capitalist, contemporan și a egotismului psihologic în care individul trebuie să se găsească, să se bazeze și să se aduleze pe sine. Meritocrația transformă achizițiile individuale – competențe, certificate, proprietăți sau abilități – în semne de prestigiu și măsuri ale binelui recunoscute social. „Pentru că merit!” este justificarea deciziilor și comportamentelor noastre: suntem destul de buni ca să „ne permitem” gesturi care altora le sunt necuvenite sau necuviincioase. „Sunt bun” nu mai înseamnă sunt moral, înțelegător, milos, solidar, generos, ci „sunt puternic” în competiția cu orice și oricine: și cu natura, și cu semenii (semeni? nu, fiecare e unic), și cu Dumnezeu.
Etica de comisie: „noi suntem binele”
O altă sursă perversă a amoralității noastre este, întâi, înlocuirea moralei cu etica și, apoi, a eticii virtuoase a modernității kantiene cu etica codurilor și comisarilor din instituțiile de astăzi. Doamna Mihaela Miroiu, aflând de practicile hărțuirii sexuale universitare, nu se gândește la nevoia de a moraliza instituția, ci la oportunitatea de a codifica binele și răul conform propriilor convingeri. Comisiile de etică universitare vor fi, începând de acum, noile comisariate de selecție profesională pe criteriul binelui definit politic. Ele funcționează deja ca atare în marile centre universitare ale statelor pe care atâta le admirăm, acolo unde rasa și sexul deja te califică drept posibil prădător sau posibilă victimă. Domnul Pârvulescu se va bucura de noua putere pe care delațiunile i-o vor da asupra oricui va dezavantaja o studentă supărată. Dar aceste comisii și practici nu vor promova decât rău: resentimente cultivate și urmărite, răzbunări ale celor care se vor afla, normal, în poziții de a inferioritate instituțională (studenți, subalterni, nou-veniți) sau de teamă și retragere ale celor aflați în poziții de superioritate (profesori, savanți, persoane în vârstă).
Nici una din aceste soluții nu va îndrepta răul făcut și nu îl va împiedica să reapară; dimpotrivă. Singura cale este cea cunoscută, cea veche: judecata, dincolo de meritocrație, îndreptarea spre bine ca valoare în sine, nu ca definiție din codul etic, recunoașterea binelui, moralizarea omului și instituțiilor, a spațiului public și celui privat. Cât ne mai amintim cum se face, cât mai avem între noi călăuzele bune.
